Drept

Actul jurisdicţional se întemeiază pe constatările pe care instanţa internaţională le face cu privire la unele chestiuni de fapt sau de drept. Activitatea judiciară pune în discuţie o problemă de drept determinată adeseori de un fapt generator de efecte juridice, judecătorul fiind chemat, de a ajunge la soluţia finală, evaluând faptele şi dându-le calificarea juridică corespunzătoare.

În accepţiunea sa cea mai largă, actul jurisdicţional este actul ce emană de la jurisdicţia sesizată cu contencios. Această noţiune se extinde asupra tuturor categoriilor de acte, fie că se referă la fondul cauzei sau la procedurile incidente, adoptate de tribunal în procedura contencioasă. Prin urmare, noţiunea de act jurisdicţional are un sens generic, cuprinzând, în primul rând, soluţiile date de instanţă asupra fondului cauzei, ca o concluzie finală a dezbaterilor. Pe lângă acestea ea include actele prin care se rezolvă şi chestiunile preliminare sau incidente soluţionării cauzei.

Într-un sens restrâns, prin act jurisdicţional se înţelege actul ce emană de la tribunalul învestit cu competenţa de a se pronunţa asupra elementelor de fapt şi de drept pe care acesta se întemeiază, adoptat în cadrul unei proceduri prestabilite sau recunoscute de părţi prin asumarea angajamentelor internaţionale, şi care indică măsurile în vederea soluţionării cauzei. De fapt, actele jurisdicţionale contribuie la procesul de interpretare, chiar creare şi de modificare a dreptului internaţional. De exemplu, raţionamentele Curţii Internaţionale de Justiţie în cauza Platoul continental al Mării Nordului (Danemarca şi Olanda v. Germania) au influenţat dezbaterile de la a treia Conferinţă privind Drep- tul Mării, finalizată cu adoptarea Convenţiei de la Montego Bay din 19821222.

Într-o altă accepţiune, actul jurisdicţional este definit ca fiind actul final sau epilogul judecăţii sau altfel spus concluzia asupra analizei pertinente şi complete a tuturor elementelor de fapt şi de drept ale cauzei. În plus, actele jurisdicţionale sunt acte obligatorii pentru titularii de drepturi şi obligaţiuni, implicaţi în soluţionarea cauzei. Autoritatea lucrului judecat este considerată ca un atribut exclusiv al actului jurisdicţional. Altfel spus, dacă un act dobândeşte autoritatea lucrului judecat, el se consideră un act jurisdicţional, spre deosebire de avizele consultative date de unele jurisdicţii internaţionale cum ar fi CIJ, CEDO (în teorie cel puţin) sau CJUE.

Prin urmare, un act jurisdicţional este hotărârea judecătorească investită cu putere executorie, care conţine o dispoziţie autoritară finală referitoare la aplicarea normelor de drept internaţional în cazul unui raport juridic concret, prin care se pune capăt situaţiei litigioase.

Din cele precitate rezultă că actele jurisdicţionale dispun de anumite particularităţi care le conferă o poziţie specială în sistemul surselor dreptului internaţional actual. Ele sunt următoarele:

• actele jurisdicţionale se emit doar de către tribunalele internaţionale, arbitrale sau judiciare, care acţionează în limitele competenţei stabilite de actele lor constitutive;
• actele jurisdicţionale se adoptă în cadrul unei proceduri prestabilite de regulamentele şi regulile interne de funcţionare a tribunalului internaţional;
• actele jurisdicţionale sunt acte derivate spre deosebire de cele emanând de la state, care sunt acte primare;
• actele jurisdicţionale sunt acte de aplicare a dreptului internaţional, întrucât ele sunt ma- terializarea şi reflectarea realizării jurisdicţionale a normelor materiale de drept internaţional public (tratatele internaţionale);
• actele jurisdicţionale au un caracter individual, deoarece sunt date în privinţa unor subiecţi de drept concreţi (părţile în diferend);
• actele jurisdicţionale reprezintă mijloace auxiliare de determinare a normelor de drept internaţional, în special de identificare a normelor cutumiare.
• toate actele jurisdicţionale se emit în formă scrisă, necesară pentru asigurarea conservării, comunicării, cunoaşterii motivelor care au determinat pronunţarea hotărârii, exercitării căilor de recurs, posibilitatea punerii ei în executare;
• actele jurisdicţionale au ca finalitate restabilirea ordinii internaţionale şi a relaţiilor de convieţuire paşnică.

Deşi cele mai importante acte jurisdicţionale internaţionale rămân hotărârile prin care tribu- nalul soluţionează în fond cauza, totuşi ele se clasifică după variate criterii:

1.        În dependenţă de fazele procedurii distingem:

• hotărâri asupra fondului,
• hotărâri asupra procedurilor incidente.

2.        După tipologia jurisdicţiei emitente:

• sentinţe, care constituie actul final al tribunalului arbitral internaţional (CPAI)1224,
  hotărâri, care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei internaţionale permanente (CEDO, CIJ, TIM, TANU)1223,

• decizii asupra culpabilităţii sau pedepselor ale jurisdicţiilor internaţionale penale (CIP)1225.

3.        După conţinutul actului jurisdicţional:

• hotărâre cu privire la constatarea unor încălcări1226,
• decizie asupra satisfacţiei echitabile1227,
• decizii de admisibilitate1228/ hotărâri asupra admisibilităţii1229,
• decizii de inadmisibilitate1230,
• decizia de admitere a terţilor intervenienţi1231,
• decizii de radiere de pe rol1232,
• decizie de desesizare în favoarea Marii Camere (CEDO)1233,
• ordonanţă de desesizare1234,
• instrucţiuni ale instanţei1235.

Odată adoptat, actul jurisdicţional produce efectele legale scontate de autoritatea emitentă  şi se bucură de autoritatea lucrului judecat, fiind obligatorie pentru părţile în diferend. Totuşi validitatea sa depinde de conformitatea lui cu regulile care determină condiţiile de elaborare (va- liditate externă) şi conţinutul actului (validitate internă). Validitatea actelor jurisdicţionale poate fi afectată de viciile comune tuturor actelor juridice, în mod special, fiind vorba de cele unilaterale. În acest sens, cele mai frecvente vicii invocate sunt: iregularitatea desfăşurării procedurii de către tribunal, nemotivarea sau motivarea insuficientă, acţiuni frauduloase în prezentarea dovezilor, erori de facto în constatarea anumitor elemente (de exemplu: sentinţe pronunţate în legătură cu determinarea frontierei într-o zonă unde datele cartografice se adeveresc a fi mai târziu eronate) şi, în particular, atunci când este vorba de „exces de putere” din partea tribunalului (adoptarea unei decizii care este străină competenţei sale, recursul la echitate în lipsa autorizaţiei părţilor, acordarea unui răspuns la o întrebare ce nu a fost pusă sau denaturarea întrebării puse, etc.)1236. Anume graţie eventualităţii acestui viciu, poate fi invocată doar nulitatea care afectează validita- tea externă a sentinţei arbitrale, act al unei jurisdicţii ad-hoc, competenţa căreia este determinată de părţile în diferend.

Pe de altă parte, validitatea sentinţei arbitrale nu poate fi contestată pe motive rezultate din propriul său conţinut (validitate internă): aceasta ar însemna să punem la îndoială capacitatea tribunalului de a aprecia elementele ce-i sunt prezentate de părţi şi respectiv, să contestăm carac- terul definitiv al sentinţei1237.

Cu toate acestea, doctrinarii, fără a devia substanţial de la principiul forţei obligatorii a sentinţei arbitrale, au încercat să formuleze în nenumărate rânduri diverse condiţii de nulitate, fapt ce a constituit, desigur, nu doar o ameninţare la autoritatea sentinţei arbitrale, dar a determinat şi apariţia unor situaţii abuzive sub egida ideilor doctrinare: necompetenţa instanţei, nerespectarea unei reguli fundamentale de procedură; coruperea tribunalului sau a unui membru al său, nulitatea compromisului, frauda, nemotivarea sentinţei arbitrale, exercitarea constrângerii asupra arbitrilor de către una dintre părţile în litigiu1238.

O reacţie puternică la aceste tentative a fost manifestată de Institutul de Drept Internaţional, care în cadrul celei de-a doua sesiuni ţinută la Haga, în 1875, a abordat problema limitelor ad- misibile ale dreptului de a invoca nulitatea sentinţei arbitrale. În acest sens, Institutul şi-a fini- sat lucrările prin recunoaşterea a patru circumstanţe care afectează validitatea actului arbitral, şi anume:

1. nulitatea convenţiei sau clauzei arbitrale ce a guvernat procedura arbitrală;
2. excesul de putere din partea tribunalului;
3. coruperea arbitrilor;
4. existenţa unor erori esenţiale.

Deşi un act jurisdicţional internaţional este definitiv1239 şi, în principiu, ordinea juridică internaţională este reticentă faţă de tot felul de „revizuiri” sau „apeluri”, totuşi unele excepţii sunt înregistrate chiar în statutele jurisdicţiilor permanente.

De exemplu, capitolul 8 din Statului CIP, evident reieşind din specificul jurisdicţiei internaţionale penale, prevede un apel şi o revizuire a deciziilor CIP similare mai mult proceduri- lor penale decât internaţionale. Un apel împotriva deciziei CIP poate fi introdus de către Procu- ror pentru următoarele motive: viciu de procedură, eroare de fapt, eroare de drept; iar persoana condamnată pe lângă motivele enunţate mai poate formula un apel invocând orice alt motiv de natură a compromite echitatea sau regularitatea procedurii sau a deciziei1240. O cerere de revizuire a unei decizii de condamnare poate fi formulată de persoana condamnată sau de rudele ei, dacă ea este decedată, pentru motivele expres enunţate în art.84 din Statutul CIP.

În egală măsură, cerere de revizuire poate fi înaintată CIJ1241 numai dacă sunt întrunite cu- mulativ următoarele condiţii:

1. cererea se întemeiază pe descoperirea unui „fapt nou”;
2. faptul nou descoperit trebuie să fie de natură a exercita o influenţă decisivă asupra hotărârii;
3. faptul descoperit nu trebuie să fi fost cunoscut nici Curţii, nici părţii care cere revizuirea până la pronunţarea hotărârii;
4. necunoaşterea faptului nu trebuie să rezulte din neglijenţa părţii;
5. cererea trebuie făcută în termen de cel mult 6 luni de la descoperirea faptului nou şi în termen de 10 ani de la pronunţarea hotărârii.

Practic aceeaşi procedură o regăsim în art.12 din Statutul TANU cu singura deosebire că revizuirea poate fi cerută fie de Secretarul General al ONU, fie de reclamant într-un termen de 30 de zile de la descoperirea noilor fapte şi într-un termen de 1 an de la data adoptării hotărârii.

O posibilitate similară se întâlneşte în art.80 din Regulamentul CEDO. Mai mult decât atât, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale indică existenţa unei căi de atac, împotriva hotărârilor pronunţate de o cameră – retrimiterea. Potri-  vit Convenţiei (art. 43), o hotărâre pronunţată de o cameră poate, în cazuri excepţionale, să fie atacată cu cerere de retrimitere în faţa Marii Camere. Este vorba de o cale extraordinară de atac, existentă numai pentru cazuri excepţionale. Se precizează că această cerere de retrimitere poate fi utilizată, cu titlu excepţional, pentru o chestiune gravă referitoare la interpretarea sau la apli- carea Convenţiei ori a Protocoalelor sale, sau pentru o chestiune gravă cu caracter general, care merită să fie examinată de Marea Cameră. Facultatea de retrimitere nu este de drept. În mod cert, este necesar ca hotărârea să pună probleme particulare, deoarece numai în „circumstanţe excepţionale” este posibilă o retrimitere. Nu pot fi atacate cu cererea de retrimitere, fiind defini- tive, deciziile de inadmisibilitate, deciziile de radiere a unei cauze de pe rol, deciziile de respingere a cererii de retrimitere, pronunţate de colegiul Marii Camere, deciziile privind declararea unei cereri ca fiind inadmisibilă, pronunţate de Marea Cameră atunci când o cameră s-a desesizat în favoarea ei, hotărârile de radiere a unei cauze de pe rol, pronunţate de Marea Cameră, hotărârile de soluţionare a fondului cauzei, pronunţate de Marea Cameră.

În afară de căile de atac examinate, practica jurisdicţională internaţională mai cunoaşte recur- sul în interpretare şi în rectificare a erorilor. Astfel, atunci când Curtea Internaţională de Justiţie a avut competenţa de a pronunţa o hotărâre, ea are competenţă şi în ce priveşte interpretarea acesteia.1242 De asemenea, potrivit art. 79 alin. 1 din Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, oricare dintre părţile litigiului soluţionat de Curte „poate cere interpretarea hotărârii, în termen de un an cu începere de la data pronunţării”. În realitate, interpretarea la care se referă textul priveşte dispozitivul hotărârii unei camere sau a Marii Camere a Curţii.

Cu toate că arbitrajul internaţional nu recunoaşte instituţia de apel sau revizuire, se admite recursul în interpretare a sentinţei, dacă între părţile la diferendul soluţionat a apărut un deza- cord asupra sensului ei. Acest recurs se face în faţa tribunalului care a adoptat sentinţa1243.

Prin urmare, cererea de interpretare reprezintă, într-o oarecare măsură, un accesoriu al cere- rii iniţiale, ceea ce confirmă posibilitatea recunoscută în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de a o introduce prin cerere. Dar dincolo de aceste facilităţi, cererea de interpretare nu trebuie să fie denaturată şi tribunalele veghează în mod strict să nu accepte sub această mască un recurs contra deciziilor pe care le-au luat anterior sau o cerere de reglementare a noilor chestiuni.

Referitor la recursul în rectificare a erorilor, această cale de recurs este recunoscută doar de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului1244 şi a Tribunalului Administrativ al Naţiunilor Unite1245.

Aşadar, odată definitiv actul jurisdicţional este obligatoriu pentru părţi şi nu produce efecte erga omnis1246. Cu toate acestea, în absenţa mecanismelor centralizate de realizare forţată sau care survin din necesitatea aplicării dreptului internaţional, actele jurisdicţionale nu dispun de forţa executorie.

De exemplu, hotărârile adoptate de CEDO nu fac decât să constate încălcarea de către un stat a unui drept garantat şi nu are valoare decât pentru reclamant. Numai hotărârile prin care Curtea acordă părţii lezate o satisfacţie echitabilă, pot servi drept titlu executor în conformitate cu dreptul intern al statelor-membre. După opinia Curţii şi marii majorităţi a doctrinarilor, termenii Convenţiei europene nu impun integrarea acesteia din urmă în dreptul intern. Curtea nu poate prescrie direct statului măsurile corective sau să-i adreseze ordine de a suprima sancţiunile disci- plinare şi penale sau de a modifica legislaţia sa. Curtea poate, însă, să indice indirect caracterul măsurilor necesare pentru a lichida consecinţele acestei încălcări1247. Este evident că art. 46 din Convenţia Europeană cere restituirea şi repararea situaţiei, atât de fapt, cât şi de drept. Anume executarea acestei obligaţii va fi supravegheată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. În principiu, statul în cauză decide singur măsurile pe care să le ia ca să execute hotărârile Curţii. Deci Comitetul nu poate decide singur măsurile necesare pentru executare, dar trebuie să le evaluieze în lumina art. 46. Critica acestei evaluări a făcut clară situaţia că nu există o adevărată procedură efectivă de executare. În consecinţă, Comitetul de Miniştri nu dispune de nici un mi- jloc de presiune cu privire la executarea hotărârilor CEDO altul, decât de a supraveghea statele de a face publice măsurile pe care le iau (sau lipsa de reacţie a statelor), fiind deci o presiune    pe plan politic. Dar, fără îndoială, Comitetul are o puternică autoritate convingătoare şi o mare importanţă în raport cu protecţia procedurală a drepturilor omului. Un stat care refuză să execute o hotărâre a Curţii, ar încălca art. 3 din Statutul Consiliului Europei şi ar putea, ca o ultimă sancţiune, să fie suspendat dreptul său de reprezentare de către Comitet. Este ultimul mijloc de presiune pe care l-ar avea Comitetul, dar aplicarea acestuia rămâne mai mult o ipoteză.

Într-o oarecare măsură dispoziţiile art. 46 se aseamănă cu cele ale art. 94 din Carta Naţiunilor Unite, ce conferă Consiliului de Securitate al ONU puterea de a face recomandări sau de a decide ce măsuri urmează de luat pentru a executa o hotărâre a Curţii Internaţionale de Justiţie. Astfel, Consiliul de Securitate apare într-o dublă postură: de organ politic suprem al ONU, şi în acelaşi timp, unicul mecanism de executare în sistemul ONU, fiind învestit cu puterea de a încuraja soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale conform Capitolului VI din Carta ONU.

O situaţie specială este prevăzută în Capitolul 10 din Statutul CIP privind executarea deci- ziilor de condamnare, care dispune că o sentinţă cu pedeapsa închisorii va fi executată într-un stat desemnat de Curte de pe o listă de state care şi-au manifestat acceptul de a primi persoanele condamnate1248.

În privinţa sentinţelor arbitrale dreptul internaţional public nu dispune de nici un mecanism să le asigure forţă executorie.