Dreptul securităţii internaţionale lato sensu presupune o totalitate de norme juridice şi princi- pii unanim recunoscute şi speciale care au drept scop protecţia păcii şi securităţii internaţionale, reprimarea acţiunilor de agresiune, asigurarea securităţii politice, militare, economice, ecologice, alimentare, informaţionale a statelor, precum şi stabilitatea politică, economică şi socială în lume. Stricto sensu, dreptul securităţii internaţional cuprinde o totalitate de principii unanim recunos- cute şi speciale care au drept scop asigurarea securităţii militare şi politice a statelor, prevenirea izbucnirii războiului şi reprimarea actelor de agresiune.1249
Securitatea colectivă contemporană este universală, cuprinzînd nu doar aspectele milia- re şi politice, ci şi alte aspecte – economice, ecologice, umanitare şi, desigur, juridice. În pri- mul rînd astăzi se pune accentul pe diplomaţia preventivă. Prevenirea conflictelor, eliminarea ameninţărilor la pace şi securitate sunt calea cea mai efectivă de asigurare a păcii.1250
Scopurile de bază a regulilor de drept internaţional conţinute în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite constau în asigurarea păcii şi securităţii în toate ţările lumii. Totodată, necătând la rigidi- tatea lor, regulile prevăzute de Cartă n-au împiedicat declanşarea numeroaselor conflicte armate. Din aceste considerente, eforturile societăţii internaţionale în prezent sunt concentrate atât la consolidarea mecanismelor existente cît şi în vederea creării de noi instrumente de reacţionare a statelor contra oricăror tentative de a aduce atingere păcii internaţionale.
Sistemul de securitate actual este dominat, mai mult decât alte domenii ale dreptului internaţional, de consideraţiuni politice, deoarece în primă analiză, acesta este fundamentat pe sentimentul de indivizibilitate şi solidaritate a statelor în chestiuni de pace, care în fond reprezintă mai degrabă o chestiune politică decît una juridică. Astfel, toţi subiecţii societăţii internaţionale trebuie să fie preocupaţi de securitatea fiecărui actor în parte, iar aceasta necesită existenţa unui mecanism de garanţii internaţionale, instituit în interesul comun, pentru a menţine pacea internaţională. Această idee a căpătat o tentă particulară în sec. XX, odată cu crearea organizaţiilor internaţionale cu vocaţie de universalitate: Societatea Naţiunilor, Organizaţia Naţiunilor Unite, ale căror preocupare majoră a devenit menţinerea securităţii internaţionale cu scopul de a izbăvi generaţiile viitoare de flagelul războiului.
În acest sens, statele după cele două războaie mondiale, nu sînt preocupate decât de ceea ce le pare imperios - securitatea colectivă. Prin urmare, ele au convenit să confere organelor organizaţiei internaţionale funcţia şi prerogativa de a asigura eficacitatea, nu a dreptului în ge- neral, dar a singurei reguli de interzicere a utilizării forţei; dreptul şi pacea trebuiau să fie am- bele supravegheate prin aceeaşi acţiune colectivă. În faţa conflictelor de interese, preocuparea fundamentală rămâne menţinerea păcii şi nu a justiţiei. Organizaţia Naţiunilor Unite după Socie- tatea Naţiunilor a preferat să dea un sens îngust „interesului comun” al statelor.1251
Autorii Cartei Naţiunilor Unite n-au considerat că postulatele Societăţii Naţiunilor erau res- ponsabile de eşecul său, ci caracterul lor nefinisat. Idea securităţii colective a fost păstrată, în partea în care ea constituia un progres în raport cu sistemul tradiţional al alianţelor politice şi militare: securitatea colectivă nu constă într-o coaliţie a priori a anumitor state adepte a unei filozofii co- mune contra alţilor, nici în alianţe „fluide” şi pragmatice; aceasta este angajamentul luat de fie- care Stat de a aduce sprijinul său la o decizie colectivă de a se opune oricărui Stat vinovat, la deci- zia majorităţii, unei agresiuni sau unei ameninţări a păcii. Prin definire, securitatea colectivă este defensivă, spre deosebire de alianţele rigide de la sfârşitul secolului XIX, şi ea se pregăteşte la o reacţie universală, oricare Stat neavând posibilitatea sa conteze asupra aliaţilor de încredere pentru a scăpa de ameninţarea sancţiunilor colective. Această sistematizare a acţiunii contra tuturor şi a tuturor cu toţii, în conformitate cu formula lui M. Virally, n-a fost niciodată absolută, în sensul că anumitor State le scapă logica ei: pe timpul S.N., Statele puternice puteau să exploateze „fisurile” Pactului; în Cartă, membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate sunt, graţie dreptului de veto, în adăpostul realizării sancţiunilor colective. Totodată, ceea ce este inedit, în sistemul stabilit prin Cartă, este rolul fundamental conferit câtorva State mari - învingătorii celui de-al doilea conflict mondial - re- cunoscute drept responsabile pentru menţinerea păcii. Ineficacitatea S.N. fiind atribuită respectării prea amănunţite a egalităţii Statelor în materie, nu s-a ezitat să fie consacrată juridic inegalitatea lor, prin „responsabilitatea principală a Consiliului de securitate” pentru menţinerea păcii.1252
Această evoluţie juridică corespundea de asemenea unui schimb în balanţa de puteri în so- cietatea internaţională: această schimbare ţine mai puţine de multiplicarea numărului de State, puţin evidentă după imediata finisare a războiului, decât la distanţa mai mare între Statele cele mai puternice şi toate celelalte (fenomen care va culmina, câţiva ani mai târziu, prin „bipolarizare”).
Mijloacele juridice internaţionale de asigurare a securităţii internaţionale sunt destul de va- riate. La ele referim mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale, măsurile de dezarmare, mecanismele de securitate la nivel universal şi regional, măsurile de încredere.1253
Toate mijloacele de asigurare a securităţii internaţionale pot fi divizate în:
- mijloace de întărire a păcii: dezarmarea, măsuri de încredere, crearea zonelor denuclearizate;
- mijloacedemenţinereapăcii: mijloacelepaşnicedesoluţionare a diferendelor internaţionale, operaţiunile de menţinere a păcii;
- mijloace de restabilire a păcii: măsurile de constrângere ale ONU.1254
Măsurile realizate până astăzi în vederea constituirii sistemului universal de securitate colectivă pe care omenirea le-a întreprins odată cu conştientizarea pericolului declanşării conflic- telor de proporţii, au fost următoarele:
- ·crearea Societăţii Naţiunilor şi ulterior crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite
- formarea alianţelor militare
- începerea negocierilor pe scară mondială îndreptate spre limitarea şi lichidarea celui mai periculos armament
- elaborarea concepţiei de securitate colectivă
- tentativele de elaborare a tratatelor internaţionale în materia interzicerii armei nucleare
- limitarea înarmărilor
- reducerea contingentelor militare
- interdicţia curselor de înarmare în spaţiul cosmic
- interdicţia creării şi producerii noilor tipuri de arme de distrugere în masă.
Totodată astăzi ca niciodată este pusă problema elaborării sistemului flexibil de măsuri de asigurare a securităţii a frontierelor de stat, inclusiv măsurile de încredere, crearea zonelor demi- litarizate pe baze convenţionale, măsurile de luptă cu terorismul internaţional.
Este important să notăm că Carta ONU prevede în primul rând mijloacele paşnice de asigu- rare a păcii internaţionale. Formula „menţinerea păcii internaţionale” în sensul Cartei mai întâi de toate presupune prevenirea conflictului armat, luarea măsurilor pentru a nu permite declanşarea unui nou război. Scopul principal al ONU este izbăvirea omenirii de flagelul războiului. Din acest considerent Carta ONU pune accentul pe realizarea măsurilor necesare pentru existenţa relaţiilor paşnice între state şi ar preveni apariţia conflictelor armate.1255
Din cele expuse mai sus, putem evidenţia trei etape în evoluţia istorică a securităţii colective:
- formarea alianţelor interstatale Prin acestea, statele s-au întrunit pentru a globaliza răspunsul la chestiunile legate de securitatea colectivă. Astfel un răspuns colectiv este prezentat la întrebări calificate ab initio ca fiind strict individuale. Aceasta a fost starea embrionară a securităţii colective pe care o cunoaştem astăzi, deoarece aceste alianţe reprezentau mai degrabă apărarea colectivă a statelor contra agresiunii din exterior. Deficienţele acestei abordări a securităţii colec- tive au dus la declanşarea primului conflict mondial, ale cărui rezultate sînt binecunoscute.1256
- a doua etapă a fost cea a Pactului Societăţii Naţiunilor, semnat după primul război Pactul a propus nu doar apărarea comună contra agresiunii din afară, ci şi a inclus garanţiile mu- tuale de securitate, în principiu, egale pentru toţi. Dar Pactul nu a oferit garanţii viabile ale păcii perpetue. În această ordine de idei merită a fi menţionate: limitarea capacităţii de reacţionare a Consiliului Societăţii Naţiunilor la ameninţările la pacea internaţională, neinterzicerea completă a utilizării forţei în vederea soluţionării diferendelor internaţionale etc. Prin urmare şi această etapă s-a soldat cu izbucnirea unui nou război mondial.
- sistemul propus de Carta ONU demonstrează, că necătând la eşecurile sale, securitatea n-a fost abandonată, ci a fost preluată şi perfecţionată. Totodată, deşi securitatea colectivă a fost preocuparea centrală a statelor viitoare membre ale ONU, în textul actului constitutiv nu este uti- lizat acest termen. Consfinţind toate garanţiile securităţii internaţionale: interzicerea recurgerii la război, mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale , Carta ONU ne pare astăzi să privească spre viitor, adaptată acelui context politic instabil existent în prezent.
Principiile securităţii colective. Principiile şi scopurile dreptului securităţii internaţionale sunt în acelaşi timp scopuri şi principii ale dreptului internaţional public. Tratatul internaţional fundamental al dreptului securităţii internaţionale, la fel ca şi a dreptului internaţional pu- blic, este Carta ONU. În ea este formulat scopul de bază – „de a menţine pacea şi securitatea internaţională”. Sunt indicate, de asemenea, mijloacele de atingere a scopului propus –„de a între- prinde măsuri colective efective pentru evitarea şi înlăturarea ameninţării la pace”. Carta ONU a determinat principiile de bază a dreptului securităţii internaţionale. În primul rând acestea sunt principiile soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale şi interzicerea aplicării forţei şi ameninţării cu forţa. În scopul realizării acestor principii, Carta obligă statele să acorde ONU întregul ajutor în acţiunile sale şi să se abţină de la acordarea ajutorului oricărui stat, împotriva cărui ea întreprinde măsuri de natură preventivă sau coercitivă. Suplimentar, Carta ONU a acor- dat organizaţiei un drept fără precedent, de a asigura ca statele, care nu sunt membre, să acţioneze în conformitate cu principiile indicate în acea măsură, care este necesară pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Totodată, nu doar principiile indicate, ci şi alte principii ale dreptu- lui internaţional formează fundamentul dreptului securităţii internaţionale. Această dispoziţie a fost subliniată special de către Adunarea Generală a ONU. Măsurile colective efective pot fi realizate doar în baza respectării principiilor egalităţii suverane, neimixtiunii în afacerile inter- ne şi autodeterminării. O importanţă deosebită o are principiul îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor de drept internaţional. Ordinea juridică internaţională sigură este o condiţie inerentă a păcii şi securităţii internaţionale.1257
În cele ce urmează vom expune în esenţă conţinutul principiilor aflate la baza sistemului internaţional de securitate colectivă:
- principiul soluţionării diferendelor internaţionale pe cale paşnică. Securitatea internaţională trebuie cercetată în primul rând prin intermediul mijloacelor de reglementare paşnică a dife- rendelor internaţionale. La rândul său, interdicţia de a recurge la forţă constituie, totodată, o incitare de a acorda prioritate mijloacelor paşnice şi o garanţie a eficacităţii lor. Însă ea va părea o utopie dacă nu va fi însoţită, pe plan instituţional, de procedurile şi mijloacele destinate să reprime orice recurgere la forţă şi să asigure, în locul statelor de la acel moment private de puterea lor de constrângere unilaterală, respectarea tuturor regulilor de drept. Statele nu se pot mulţumi de ceea ce le garantează mecanismul răspunderii internaţionale, adică de reparaţia a posteriori, aleatorie şi în orice situaţie insuficientă pentru anumite violări de drept. Concilierea suveranităţii statale şi a securităţii internaţionale în sens larg necesită o veritabilă putere executivă internaţională. Or, sta- tele nu sînt pregătite să o accepte, ceea ce dă naştere unui dezechilibru în mecanismul securităţii internaţionale.
- principiul indivizibilităţii securităţii. În virtutea interdependenţei statelor securitatea tre- buie să fie una pentru toţi şi egală pentru toţi: nu poate fi creată securitatea pentru unele state din contul altor state.1258 În baza acestui principiu, doctrinele militare ale tuturor statelor trebuie să fie strict defensive. Înarmările nucleare şi obişnuite precum şi forţele armate ale statelor trebuie limi- tate în aspect atît cantitativ cît şi calitativ împreună cu cheltuielile bugetare pentru ele şi trebuie să se afle la nivelul suficienţei rezonabile pentru apărare, sub un control internaţional.1259
- principiului „anonimităţii”. Securitatea are drept scop stoparea sau prevenirea utilizării forţei sau înseşi agresiunii din orice sursă fără o desemnare prealabilă a prietenilor şi duşmanilor.1260
- principiul dezarmării. Dezarmarea presupune un complex de măsuri avînd drept scop înce- tarea creşterii numărului de mijloace de purtare a războiului, limitarea lor şi lichidarea. Principiul dezarmării se conţine în mai multe documente importante de drept internaţional: Declaraţia ONU din 1970 referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi coo- perarea între state în conformitate cu Carta ONU adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale nr. 2625(XXV), Tratatul privind neproliferarea armamentului nuclear (art.VI) etc. Acest princi- piu presupune obligaţia membrilor comunităţii internaţionale să realizeze dezarmarea totală sau parţială pe calea negocierilor cu scopul de a limita, lichida sau reduce anumite tipuri de înarmări. În condiţiile actuale sarcina primordială este de a realiza dezarmarea nucleară.1261
- principiul egalităţii şi securităţii egale (principiul neprejudicierii securităţii). Securitatea egală în sens juridic presupune: toate statele posedă acelaşi drept de a-şi asigura securitatea. Egalitatea de facto în acest context nu există şi nici nu poate exista. Asigurarea securităţii are loc pentru toţi în măsură egală fără primirea anumitor beneficii unilaterale.1262
Răspuns la problema politică centrală a relaţiilor internaţionale, fiecare sistem juridic de se- curitate internaţională este totodată o codificare a tentativelor anterioare şi o corijare a deficienţelor lor tehnice în conformitate cu concepţiile puterilor dominante la începutul unui conflict major care justifică un nou sistem. Această dualitate a putut fi verificată atît în 1815, precum şi în 1919 şi 1945. Odată stabilit, sistemul evoluează în dependenţă de circumstanţele care n-au fost prevăzute de către creatorii săi. În orice caz, acestea nu sînt mecanisme juridice care garantează securitatea internaţională; ele nu pot acţiona decît în situaţii politice în care guvernează minimul de consens asupra gradului insuportabil de violenţă.1263
Cu toate deficienţele prezente astăzi în sistemul universal de securitate colectivă, nu pu- tem să nu atestăm faptul că normele sistemului internaţional de securitate colectivă contribuie la stabilizarea şi ordonarea raporturilor interstatale, ceea ce va permite în viitor prognozarea dezvoltării acestor relaţii, precum şi altor relaţii legate de ele.1264 Totodată, merită să fie menţionat progresul realizat de comunitatea internaţională în vederea asigurării securităţii colective. Astfel astăzi suntem în prezenţa unui număr impunător de tratate internaţionale atât bilaterale, cît şi multilaterale, care reţin şi interzic producerea şi experimentarea, precum şi stocarea sau reduce- rea anumitor tipuri de înarmări care, în final, au permis prevenirea apariţiei anumitor conflicte, sau evoluţia lor.1265
În final susţinem că asigurarea securităţii internaţionale indubitabil se referă la una din pro- blemele globale ale contemporaneităţii, de soluţionarea cărei depinde supraveţuirea civilizaţiei umane.