La nivelul cel mai teoretic, securitatea colectivă presupunea în trecut o vagă „ideologie de solidaritate”, care este criticată de E.H. Carr drept o prezumţie falsă a „armoniei de interese”, prin care conceptul de „bun comun” recunoscut de către statele civilizate va înlocui interesele naţionale egoiste. În acest sens, securitatea colectivă reprezintă o întoarcere parţială la principiul medieval jus ad bellum.1266
Astăzi, prin securitate colectivă se subînţeleg acele măsuri întreprinse în comun de state în exercitarea dreptului de autoapărare colectivă, pentru asigurarea păcii, înlăturarea şi combaterea agresiunii, măsuri înfăptuite fie prin intermediul organizaţiei internaţionale, fie în baza prevede- rilor unor tratate încheiate între ele.1267
O altă definiţie ne este propusă de doctrina sovietică, în care prin securitate colectivă se are în vedere un sistem de acţiuni comune ale statelor lumii sau a unui anumite regiuni geografice, realizate pentru a preveni sau înlătura ameninţarea la pacea internaţională, precum şi pentru eliminarea actelor de agresiune sau altor acte ce încalcă pacea.1268
În acelaşi timp, este necesar să distingem securitatea colectivă de apărarea colectivă, care este chemată să stopeze agresiunea ce parvine dintr-o sursă predeterminată, pe când securitatea colectivă este îndreptată contra tuturor tentativelor de încălcare a păcii internaţionale.
Trăsăturile caracteristice ale securităţii colective. Din definiţiile expuse mai sus rezultă că se- curitatea colectivă este realizată prin intermediul unei organizaţii internaţionale, care acordă fun- damentele pentru coordonarea discuţiei despre care, când şi ce tip de sancţiuni trebuie impuse.
Sistemul de securitate colectivă este exprimat juridic printr-un tratat. Conţinutul acestui tratat este determinat de statele participante. Însă fundamentul oricărui sistem de securitate colectivă sunt cel puţin trei obligaţii ale statelor participante:
- să nu aplice forţa sau ameninţarea cu forţa;
- să soluţioneze diferendele apărute exclusiv prin mijloace paşnice;
- să coopereze activ cu scopul de a înlătura orice încercare de a perturba pacea internaţională.
Suplimentar, statele participante îşi pot asuma benevol obligaţia de a acorda ajutor în to- ate cazurile, când un membru al sistemului de securitate colectivă va devenit victima unui atac săvârşit de un stat terţ.1269
Mai mult ca atât, termenul „securitate colectivă” denotă un sistem de garanţii mutuale creat pentru a promova securitatea şi alte scopuri comune care unesc membrii acesteia.1270 Un sistem operativ de securitate colectivă este în general bazat pe două cerinţe interdependente:
- cerinţa ca statele să-şi rezolve diferendele internaţionale pe cale paşnică prin aşa mijloace cum sunt: mijloacele judiciare, medierea, concilierea
- orice stat care evită să utilizeze mijloacele indicate mai sus, devine subiect al sancţionării colective de către alţi membri prin aplicarea anumitor sancţiuni.1271
În fapt, aceste trăsături derivă din funcţiile securităţii colective:
Funcţia disuasivă care presupune că atunci când sistemul funcţionează el opreşte partenerii să recurgă la violenţa armată, deoarece aceasta va fi din start soldată cu eşec, prin urmare recur- gerea la război devine iraţională.
Funcţia preventivă - în caz de ameninţare contra păcii, partenerii vor acţiona pentru a de- zamorsa tensiunile prin negocieri sau alte mijloace paşnice, or problema securităţii colective reprezintă, în sens larg, problema asigurării păcii şi prevenirii războiului.
Funcţia coercitivă (reparatorie) – în caz de atentare la pace sau încălcarea păcii internaţionale, ce reprezintă în sine un eşec al sistemului, securitatea colectivă este pusă în faţa sarcinii de a-şi repara propriile lacune. Aceasta va presupune reacţionarea prin toate mijloacele, inclusiv utiliza- rea forţei armate.1272
Reieşind din cele expuse mai sus, pornind de la imperativele realităţii din zilele noastre, concepţia creării sistemului internaţional de securitate colectivă înaintează în calitate de scop
- crearea mecanismului efectiv de menţinere a păcii la nivele radical scăzute de înarmări nenu- cleare ţinând cont de lichidarea totală a armamentului nuclear şi a altor arme de distrugere în masă.1273 În drept, estimăm a fi utilă separarea acestui obiectiv sub formă de principiu separat al dreptului securităţii internaţionale, alături de principiile dezarmării universale, reducerii şi controlului înarmărilor.
Structura sistemului securităţii colective.
Sistemul de securitate colectivă reprezintă prin sine un ansamblul articulat de norme juri- dice, de instituţii şi mecanisme, care pot fi reduse, în opinia unor autori la următoarele:
- principiile fundamentale a dreptului internaţional public, cum ar fi interzicerea aplicării forţei sau ameninţării cu aplicarea forţei, soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale, ega- litatea suverană a statelor, integritatea teritorială, neamestecul în treburile interne ale unui stat;
- procedurile de soluţionare paşnică a diferendelor;
- acţiunile colective pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor la pacea internaţională, violarea păcii, precum şi pentru prevenirea actelor de agresiune;
- atribuţiile Adunării Generale şi Consiliului de Securitate a ONU în examinarea chestiuni- lor legate de dezarmare şi limitarea înarmărilor.1274
- neangajarea şi neutralitatea
- măsurile de încredere 1275
Pot fi deosebite două sisteme de securitate colectivă: sistemul universal de securitate colectivă şi sistemul regional de securitate colectivă.
Cu referire la structura sistemului de securitate colectivă, în calitate de sistem organizat, nu putem să nu consemnăm faptul că aceasta presupune un şir de probleme în ce priveşte definirea sa, precum şi fundamentele precise. Este cert faptul, că Carta ONU permite să fie soluţionat un număr mare de probleme, deoarece reprezintă prin sine o construcţie pozitivă contemporană, care oferă un cadru concret pentru analiza şi evaluarea dispoziţiilor sale.1276
După cum am enunţat mai sus, forumul principal pentru realizarea acţiunilor concrete în vederea formării sistemului internaţional de securitate colectivă este Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)- organizaţia internaţională universală în materia cooperării statelor pentru asigu- rarea securităţii internaţionale.1277 Conform Cartei ONU, organizaţia trebuie să devină centrul coordonării acţiunilor tuturor naţiunilor în vederea atingerii scopurilor sale.
Principalele mijloace prevăzute de Carta Naţiunilor Unite pentru asigurarea securităţii colec- tive sînt înfăptuirea dezarmării, măsurile de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale iar, în caz de necesitate - adoptarea măsurilor de constrângere contra statelor ce se fac vinovate de încălcarea păcii şi securităţii internaţionale.
Anume după adoptarea Cartei ONU, securitatea internaţională tradiţională a dobândit de- numirea de “securitate tradiţională”, care reprezintă un anumit sistem de relaţii interstatale în sco- pul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, reglementate de principiile şi normele statutului organizaţiei.
Activitatea practică a ONU cuprinde toate sferele securităţii internaţionale universale: politică, militară, economică, ecologică şi umanitară. Însă aceste aspecte sînt reflectate de o natură vagă, dacă le privim din punct de vedere a securităţii universale. Astfel, sistemul de secu- ritate colectivă universală prezintă astăzi un spaţiu vast de activitate pentru dreptul internaţional convenţional.1278
Organele ONU, cum ar fi Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social prezintă prin sine mecanisme în exerciţiu de negocieri în marea majoritate a chestiunilor legate de securitatea colectivă universală. În rezoluţia 43/90 din 7 decembrie 1988, Adunarea Generală a ONU a chemat toate statele să-şi aducă aportul la dialogul internaţional, mai întâi de toate în cadrul ONU, cu scopul căutării căilor acceptabile pentru toţi, mijloacelor şi coordona- rea măsurilor practice în vederea întăririi pe baze universale a securităţii colective, determinate în Carta ONU, precum şi pentru ridicarea rolului şi eficacităţii ONU în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale sub toate aspectele.1279
În ce priveşte prevederile Cartei în materia menţinerii securităţii internaţionale, în articolul 1, organizaţia cere membrilor organizaţiei „să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau a altor încălcări ale păcii”. Totodată trebuie de avut în vedere faptul că nici un membru a ONU nu poate să se eschiveze de la îndeplinirea obligaţiilor conform Cartei, cu excepţia cazului cînd el va fi eliberat de îndeplinirea lor de către Consiliul de Securitate. Art. 2 p.2 al Cartei ONU prevede „toţi membrii Organizaţiei
… trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte”, iar art. 25 prevede angajamentul membrilor ONU „să accepte şi să execute hotărârile Consiliului de Securitate”, deoarece anume Consiliul de Securitate în conformitate cu art. 24 din Cartă poartă răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Carta ONU în mod detaliat reglementează mijloacele de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale punând accent pe caracterul lor paşnic, preventiv: soluţionarea paşnică a diferen- delor internaţionale, interzicerea aplicării forţei şi ameninţării cu forţa, realizarea cooperării în soluţionarea problemelor internaţionale de natură economică, socială, culturală şi umanitară, limitarea înarmărilor şi dezarmarea. În situaţia în care măsurile preventive nu ajută la soluţionarea diferendului, se recurge la măsuri coercitive, ce reprezintă măsuri cu caracter temporar cu privire la reprimarea acţiunilor de încălcare a păcii, pe care Consiliul de Securitate a ONU le va estima ca fiind necesare.1280 În conformitate cu prevederile articolelor 41 şi 42 ale Cartei ONU, statele membre ale ONU, la decizia Consiliului de Securitate, sînt obligate să participe la sancţiunile cu caracter nemilitar (întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice, căilor de comunicare feroviară, maritimă, aeriană, poştală, telegrafică, radio etc, ruperea relaţiilor diplomatice) sau cu caracter militar.
Consiliul de Securitate a utilizat de mai multe ori articolul 41 dispunînd măsuri fără caracter militar în caz de ameninţare sau încălcare a păcii. Astfel el a decis sancţiuni economice contra Rodeziei de sud (viitorul Zimbabve) în anul 1966. În zilele noastre Consiliul de Securitate a de- cretat embargoul general contra Iracului ca urmare a invadării Kuveitului, prin rezoluţia 661 (1990), precum şi alte embargouri (iniţial asupra armelor, mai apoi mai generale) decise contra Iugoslaviei în 1991-1993.1281
În ce priveşte mecanismul prevăzut de Cartă în materia reacţionării Organizaţiei la ameninţările în adresa păcii şi securităţii internaţionale, mai ales cu referire la aplicarea sancţiunilor cu caracter militar faţă de statele ce se fac vinovate de încălcarea prevederilor Cartei, este necesar să examinăm articolul 43 din Cartă, care dispune că statele membre pun la dispoziţia Consiliului de Securitate forţele lor armate, pe baza unor acorduri speciale încheiate cu Consiliul de Securitate. Autorii Cartei au lăsat la latitudinea statelor membre chestiunea de a decide asupra oportunităţii şi volumului mijloacelor militare care trebuiau puse după caz în serviciul securităţii internaţionale. Prin aceasta articolul 43 a căpătat o importanţă însemnată în cadrul sistemu- lui ONU de organizare a securităţii colective. El constituie suportul material al cărui absenţă în Pactul Societăţii Naţiunilor afectase serios încrederea în aceasta din urmă.1282 În practică statele membre ale ONU pun la dispoziţia Consiliului forţele necesare fără ca acordurile în cauză să se refere la art.43 din Carta ONU. Se are în vedere contingente puţin numeroase, prezentate chiar de ţări nealiniate sau slab înarmate. Această practică a evoluat în timp.1283 Totodată, până la moment nici un stat n-a semnat un astfel de acord, prevăzut de articolul 43 al Cartei ONU, fapt trasat în literatura de specialitate drept fenomen negativ al sistemului universal de securitate colectivă.
Situaţia existentă, însă nu este ieşită din practica comună, astfel constituirea forţelor armate ale Societăţii Naţiunilor, de asemenea, nu fusese niciodată realizată. În virtutea unei rezoluţii a Consiliului din 8 decembrie 1934, o forţă internaţională de poliţie compusă din 3300 persoane a asigurat corectitudinea operaţiunilor electorale în Sarre, în timpul plebiscitului, iar o astfel de soluţie care avea precedent în trecut este de aceeaşi natură ca şi operaţiunile de „menţinere a păcii” a Naţiunilor Unite.1284
Totodată mulţi autori consideră că în practică sistemul ONUzian de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale a suferit eşec. Astfel, Carta oferă rolul principal Consiliului de Secu- ritate (chiar dacă Adunarea Generală are anumite atribuţii în virtutea articolelor 11 şi 14), fapt ce în anul 1945 permitea puterilor aliate să fie garante ale păcii. Dreptul de veto a celor cinci membri permanenţi nu părea la acel timp să devină o problemă, însă în scurt timp, odată cu începerea „războiului rece” anume acest drept a început să fie folosit cu scopul de a proteja un stat „prieten”, făcând imposibilă desemnarea statului agresor şi prin urmare, făcând imposibilă acţionarea organizaţiei. Una din consecinţele eşecului de realizare a procedurilor capitolului VII al Cartei ONU a fost adoptarea rezoluţiei Dean Acheson [377 (V)]. În iunie 1950 Coreea de Sud a fost invadată de trupele Coreei de Nord (comunistă). Consiliul de Securitate a ONU a votat o rezoluţie care cerea încetarea ostilităţilor. URSS care practica la acel moment „politica scaunului gol” în cadrul Consiliului de Securitate, cu scopul de a protesta contra respingerea candidaturii Chinei comuniste în cadrul ONU, s-a opus acestei decizii. Ea a aplicat dreptul de veto, parali- zând toate deciziile cu privire la acest conflict. Din aceste considerente Adunarea Generală a votat rezoluţia 377 (V) „Uniunea pentru menţinerea păcii” (rezoluţia Dean Acheson, în numele secretarului de stat al SUA), care a permis Adunării generale să acţioneze în caz de imposibilitate de acţionare a Consiliului de Securitate. Această rezoluţie, de mai multe ori, a permis trecerea peste realizarea dreptului de veto de către un membru permanent a Consiliului de Securitate (de exemplu în Egipt în anul 1956).1285