Mecanismul securităţii colective, propusă de Carta ONU, nu interzice, totodată, sistemele regionale de securitate colectivă, cu condiţia că ele rămân conforme aceloraşi postulate şi sînt subordonate sistemului universal.
Conform articolului 53 din Carta ONU, Consiliul de Securitate a ONU va folosi, acolo unde este cazul, organisme regionale, pentru aplicarea acţiunilor de constrângere sub autoritatea sa. În conformitate cu aceste prevederi, diferite organizaţii internaţionale au desfăşurat activităţi având acest caracter.1286
Organele şi forumurile regionale joacă un rol considerabil în realizarea programului securităţii internaţionale universale. Pentru ca sistemul să devină universal, el trebuie în egală măsură să se refere la toate regiunile. De fapt, însăşi sistemul securităţii universale presupune măsuri nu doar de caracter global, dar şi regional, de exemplu limitarea înarmărilor, dezarmarea, reducerea numerică a contingentelor militare, crearea zonelor denuclearizate, zonelor de pace, măsurile de încredere şi prevenirea atacurilor neaşteptate.1287 Suplimentar, la nivel regional pot fi concre- tizate şi dezvoltate principiile şi normele dreptului internaţional în sferele: economică, ecologică, umanitară, care, la rândul lor, pot deveni parte componentă a securităţii colective universale.
Legalitatea acordurilor regionale de menţinere a securităţii colective este recunoscută prin articolul 52 din Cartă, cu anumite condiţii. Activităţile acestor organisme regionale trebuie să fie „compatibile cu scopurile şi principiile Naţiunilor Unite” şi ele trebuie să fie destinate „reglementării cazurilor care aduc atingere menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, se referă la o acţiune cu caracter regional”. Formula articolului 52 nu permite să afirmăm că aceste acorduri regionale trebuie să fie conforme cu criteriile sistemului universal al securităţii colective. Adunarea generală a Naţiunilor
Unite se consideră competentă, în aceleaşi condiţii ca şi Consiliul de securitate, pentru a determi- na care organizaţii regionale sau sub-regionale răspund criteriilor acestui articol (O.S.A., O.U.A., Conferinţa islamică, de exemplu). Este dubios faptul că orice proces regional de negociere ar pu- tea fi calificat drept „acord regional” în sensul articolului 52 din Cartă: Statele Unite au susţinut-o cu privire la „Grupul Contadora” în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, însă aceasta a exprimat rezerve serioase la această teză (cazul activităţi militare în Nicaragua). În ce priveşte alianţele în- cheiate după cel de-al doilea război mondial, ele se înscriu mai exact în cadrul articolului 51, ca legitimă apărare colectivă a căror conţinut nu este acelaşi.1288
Capitolul VIII din Cartă reglementează raporturile între Consiliul de securitate şi organizaţiile regionale de securitate create de către Statele membre. El stabileşte un gen de federalism - mai mult funcţional decât instituţional - al cărui vârf îl ocupă Consiliul de securitate. Toate activităţile acestor organizaţii în materie de securitate sînt plasate sub controlul Consiliului, care trebuie să fie informat despre ele (articolul 54); în special, nici o acţiune coercitivă nu va trebui să fie întreprinsă de către ele fără permisiune prealabilă (articolul 53 §1, în afară de excepţia prevăzută de articolul 107 pentru „Statele exinamice”). În cadrul crizei iugoslave s-a instituit o cooperare în- tre Naţiunile Unite şi pe de o parte Comunitatea europeană, care s-a exprimat în special prin co- preşedenţia Conferinţei pentru pace în Iugoslavia începând cu 1992, precum şi pe de altă parte cu N.A.T.O. şi Uniunea Europei Occidentale: aceste organizaţii vor fi la început însărcinate să realizeze blocada maritimă a Iugoslaviei (Serbia şi Montenegro), interzicerea survolului Bosniei- Herţegovinei, să recurgă la forţă dacă este necesar pentru asigurarea securităţii FORPRONU, să controleze navigaţia pe Dunăre, în final, ele se vor substitui Forţelor de pace ale Naţiunilor Unite în cadrul acordurilor Dayton din 1995. De asemenea ele sunt susţinute în demersurile lor diplomatice în faza actuală a tentativelor de aplanare a conflictului din Kosovo. Iar în ce priveşte colaborarea O.N.U. cu O.S.A. în vederea restabilirii democraţiei în Haiti, a se vedea în special rezoluţiile 46/7 şi 48/27 ale Adunării generale şi 841 (1993) a Consiliului de securitate.1289
Din cele menţionate mai sus putem deduce condiţiile înaintate sistemelor de securitate regională:
- activităţile la nivel regional trebuie să corespundă scopurilor şi principiilor ONU;
- acestea trebuie să privească doar diferendele locale şi să nu depăşească limitele regiunii respective;
- nu pot fi întreprinse careva măsuri coercitive în lipsa acordului Consiliului de Securitate a ONU;
- toate diferendele locale apărute dintre statele anumitei regiuni trebuie soluţionate doar prin mijloace paşnice;
- Consiliul de Securitate trebuie să fie mereu informat de acţiunile întreprinse sau preconi- zate în cadrul acordurilor regionale pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
- orice acţiuni la nivel regional nu trebuie să contravină acţiunilor în cadrul sistemului uni- versal de securitate colectivă a ONU.
- măsurile coercitive cu folosirea forţei armate la nivel regional pot fi realizate doar pentru respingerea atacului deja săvârşit în cadrul realizării dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă în termenii articolului 51 al Cartei ONU, cu înştiinţarea imediată a Consiliului de Securitate.
Din cele menţionate mai sus rezultă că orice sistem regional de securitate colectivă poate fi şi constituie parte componentă a sistemului universal de securitate colectivă.1290
Securitatea europeană este una dintre cele mai importante probleme politice de pe conti- nentul nostru, afectând prin consecinţele sale întreaga situaţie internaţională, o problemă în a cărei rezolvare sînt cointeresate toate popoarele europene. Popoarele din Europa sînt vital inte- resate în zădărnicirea izbucnirii unui nou război, în statornicirea unei păci trainice.1291 Asigura- rea securităţii europene nu este îndreptată împotriva nici unui popor, ea corespunde intereselor naţionale vitale ale tuturor ţărilor, reprezintă o cauză comună a întregii Europe. Lupta pentru securitatea europeană oferă fiecărei ţări de pe continentul nostru posibilitatea de a juca un rol demn în viaţa internaţională contemporană, de a-şi aduce contribuţia la cauza păcii mondiale. Obţinerea unor progrese reale în direcţia reglementării problemelor politice europene face ne- cesar ca fiecare ţară, mare sau mică, să militeze cu perseverenţă pentru a-şi aduce contribuţia proprie la întărirea securităţii europene, la cauza păcii tuturor popoarelor.1292
Anume cu scopul realizării acestor obiective, în această regiune au fost efectuate multiple tentative, deseori soldate cu succes, pentru instituirea mecanismelor regionale de securitate colectivă a statelor cum ar fi: Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, fosta Organizaţie a Tratatului de la Varşovia, Uniunea Europei Occidentale, Organizaţia petntru Securitate şi Cooperare în Europa etc.
Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic
Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat în anul 1949. La momentul semnării organizaţia număra 12 state. În prezent sunt 28 membri. În conformitate cu dispoziţiile articolelor 5 şi 7 din Tra- tat, atacul armat contra unui sau câtorva state participante va fi calificat ca atac contra tuturor membrilor, dacă un astfel de atac va avea loc, fiecare membru va ajuta partea atacată prin toate mijloacele inclusiv aplicarea forţei armate. Atacul cuprinde atacul armat atât pe teritoriul statelor membre cît şi asupra navelor aeriene şi militare dintr-o anumită regiune. Orice atac săvârşit pre- cum şi măsurile întreprinse imediat vor fi aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate a ONU. Măsurile vor fi încetate atunci când Consiliul de Securitate va întreprinde măsuri de restabilire şi menţinere a păcii şi securităţii internaţionale.
Sediul organizaţiei este oraşul Bruxelles (Belgia).
Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost înfiinţatã în anul 1954, în scopul întăririi cooperării între statele vest-europene în domeniul securităţii. Ea are la origine Tratatul de la Bruxelles sem- nat la 17.03.1948 de către cinci ţãri occidentale - Franţa, Belgia, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie - prin care se crea o alianţã militară europeană la care au aderat ulterior Germania, Spa- nia, Portugalia, Italia şi Grecia (în total zece state). Sarcinile sale principale constau în obligaţia generalã de asistenţã în caz de agresiune contra unui stat membru, prezervarea păcii şi securităţii în Europa. UEO oferă statelor membre o platformã de cooperare în materie de politicã de apărare şi securitate, în scopul consolidării influenţei politice a Europei în cadrul NATO şi de a crea o identitate europeanã de securitate. Prin intrarea în vigoare, la 1.11.1993, a Tratatului de la Maastricht, UEO a devenit parte integrantã a dezvoltării Uniunii Europene, fiind definitã drept «braţ înarmat al UE şi pilon european al NATO». Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1.05.1999, consfinţeşte rolul UEO în implementarea deciziilor de politicã externã þi securitate comunã (PESC) a UE.
Totodată, în plan teoretic, în opinia autorilor sovietici blocurile militare create în Europa Occidentală încalcă principiul regionalităţii, deoarece sfera lor de acţiune cuprinde câteva conti- nente. Astfel sfera de acţiune a NATO cuprinde teritoriile membrilor europeni, America de Nord, o parte a Africii. Articolul 8 din Tratatul de la Bruxelles revizuit prevede că Consiliul Uniunii Eu- ropei Occidentale, creat de tratat „… va fi convocat imediat pentru a da posibilitate Înaltelor părţi contractante să se consulte cu privire la orice situaţie care poate ameninţa pacea, indiferent de re- giunea unde ar apărea această ameninţare…”. Observăm că această dispoziţie vine în contradicţie cu prevederile art. 52 din Carta ONU.1293 Or, în literatura sovietică a dreptului internaţional re- giunea este determinată ca un areal geografic unanim recunoscut la o anumită etapă istorică, care include state suverane, caracterizate prin cultură şi tradiţii comune, legături politice stabile şi cooperare economică strînsă.1294
Uniunea Europeană. Definiţia progresivă a unei politici de apărare comună a statelor mem- bre a Uniunii Europene a fost introdusă prin articolul 17 al Tratatului cu privire la Uniunea Europeană semnat la Maastricht în anul 1992. Totodată prevederea respectivă a fost realizată doar în decembrie 1999, ca urmare a summit-ului franco-britanic de la Saint-Malo. În timpul acestei întruniri guvernul Regatului Unit a precizat că iniţiativa europeană de securitate şi apărare trebuie concepută ca o parte componentă a Alianţei Nord-Atlantice. Aceasta presupune faptul că statele membre ale Uniunii Europene vor putea avea, pe această cale, o influenţă asupra deciziilor Alianţei. Totodată discordanţele între statele neutre şi cele membre ale Alianţei Atlantice în cadrul UE au persistat, necătând la faptul că două din cele patru state neutre ale UE, Finlanda şi Suedia, în realitate cooperează cu Alianţa şi au reacţionat pozitiv la propunerile de la Saint-Malo.
După consacrarea politicii străine şi de apărare comună în Tratatul de la Maastricht a izbuc- nit conflictul în fosta Iugoslavie. Atunci Uniunea Europeană a încercat fără succes să-şi propună bunele oficii în vederea reglementării diplomatice a conflictului. Lipsite de o capacitate de intervenţie europeană, statele membre ale Uniunii n-au putut decât să intervină în cadrul forţelor de menţinere a păcii a ONU şi în continuare, sub comandamentul SUA – în cadrul unei forţe a NATO – acesta fuseseră cazul Bosniei şi Herţegovinei în Kosovo şi fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Astfel, lecţia conflictelor din Balcani a fost însuşită. De la acel moment Uniunea a acţionat atît în sfera diplomaţiei cît şi în materie de securitate.
În timpul summitului de la Feira (iunie 2000), cele patru direcţii civile ale Politicii Europene Comune în materie de Securitate şi Apărare au fost definite: poliţie, protecţie civilă, administraţie civilă şi Stat de drept.
În continuare, Consiliul european de la Nice (7-9 decembrie 2000) a decis crearea organelor permanente:
- Comitetul politic şi de securitate: compus din reprezentanţi naţionali, care urmăreşte evoluţia situaţiei internaţionale, contribuie la definirea politicilor şi supraveghează realizarea lor în practică;
- Comitetul militar al Uniunii Europene: compus din şefii de Stat-major al forţelor armate, care dau sfaturi militare Comitetului politic şi de securitate;
- Statul-major al Uniunii Europene, care îndeplineşte funcţii de reacţionare rapidă, planifi- care strategică şi evaluare.
În ce priveşte fosta Organizaţie a Tratatului de la Varşovia (1955-1991), care a fost creată cu scopul de a asigura securitatea regională a statelor aparţinând blocului socialist, putem atesta faptul că modelul propus de aceasta a fost unul de tranziţie, care era departe de a fi unul perfect. Acest fapt rezultă din prevederile articolului 11 al Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între Republica Populară Albania, Republica Populară Bulgaria, Republica Cehoslovacă, Republica Democrată Germană, Republica Populară Polonă, Republica Populară Română, Repu- blica Populară Ungară şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (Tratatul de la Varşovia) din 14 mai 1955: „În cazul când în Europa va fi creat un sistem de securitate colectivă şi va fi încheiat în acest scop un tratat general-european de securitate colectivă, lucru spre care părţile contrac- tante vor tinde neîncetat, prezentul tratat îşi va pierde valabilitatea în ziua intrării în vigoare a Tratatului general-european.”
Mai mult ca atât, în Declaraţia statelor participante la Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală de la Varşovia, semnată la Praga, 28 ianuarie 1956 se propunea: „Până la rea- lizarea unui acord cu privire la crearea unui sistem eficace de securitate în Europa, o contribuţie serioasă la consolidarea acestei securităţi şi la crearea încrederii necesare între statele europene ar fi încheierea între ţările respective a unor tratate de neagresiune cu luarea angajamentului de a rezolva problemele litigioase numai prin mijloace paşnice… Condiţiile paşnice de dezvoltare a popoarelor europene pot fi asigurate cel mai bine prin crearea unui sistem de securitate colectivă în Europa, care să înlocuiască grupurile militare existente în Europa.” 1295
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) Actul final al Conferinţei pen- tru Securitate şi Cooperare în Europa din anul 1975, semnat de 33 state europene, Canada şi SUA, crează fundamentele securităţii europene şi a cooperării regionale. În acest sistem pot fi evidenţiate patru elemente:
- totalitatea principiilor de care se vor conduce statele participante în raporturile dintre ele (printre care figurează principiile interne oricărui sistem de securitate: principiul neaplicării forţei, principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale, principiul inviolabilităţii fron- tierelor de stat);
- complexul de măsuri practice convenite pentru asigurarea securităţii europene (luarea de măsuri efective în sfera dezarmării, elaborarea unei metode unanim acceptate de soluţionare a diferendelor internaţionale )
- programul cooperării în sferele economică, tehnico-ştiinţifică, umanitară etc., care în mod sigur va contribui la întărirea securităţii europene şi universale;
- măsuri organizaţionale realizate de statele participante cu scopul de a realiza în practică dispoziţiile Actului Final. Acestea sunt realizate în mod unilateral, în ordine bilaterală sau multilaterală.1296
Sediul OSCE este oraşul Viena (Austria).
Sistemul de securitate colectivă în cadrul Comunităţii Statelor Independente (CSI)
În conformitate cu Tratatul de securitate colectivă din 1992 şi Acordul de aprobare a Dispoziţiei privind Consiliul de securitate colectivă din 1992 în cadrul CSI a fost insituit Consi- liul de securitate colectivă. În cadrul Consiliului intră şefii statelor membre şi Comandantul Su- perior a Forţelor Armate Unite ale Comunităţii. Consiliul stabileşte şi întreprinde măsuri pe care le consideră necesare pentru menţinerea şi restabilirea păcii şi securităţii. Despre aceste măsuri va fi imediat anunţat Consiliul de Securitate a ONU.
În cadrul CSI au fost la fel create Forţele Armate Unite ale Comunităţii - trupe, forţe şi or- ganele de conducere cu ele oferite de Forţele Armate ale statelor CSI şi operaţional subordonate Comandamentului Superior a FAUC, care însă rămân în subordonare directă faţă de conducerea militară a propriilor state.
Statutul CSI prevede că în caz de apariţie a ameninţării la suveranitatea, securitatea şi integri- tatea teritorială a unui sau câtorva state membre, fie la pacea şi securitatea internaţională, mem- brii Comunităţii realizează consultări reciproce cu privire la luarea de măsuri pentru înlăturarea ameninţării apărute, inclusiv operaţiuni de menţinere a păcii şi folosirea forţelor armate în vede- rea realizării dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă în termenii articolului 51 din Carta ONU.
Sediul Consiliului – or. Moscova (Federaţia Rusă).
În calitate de sisteme regionale neeuropene de securitate colectivă pot fi menţionate următoarele: Organizaţia Statelor Americane (OSA), cu sediul la Washington (SUA), a fost înfiinţată în 1948, în baza Tratatului interamerican cu privire la ajutorul reciproc din 1947, Statutului OSA din 1948 şi Tratatului internamerican cu privire la soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale din 1948. În perioada anilor 1960-1980 în Tratatul din 1947 şi Statutul OSA au fost introdu- se modificării considerabile. Organizaţia are ca scop principal garantarea păcii şi securităţii pe continentul american şi organizarea unei acţiuni solidare a membrilor săi în cazul unei agresiuni. Astfel, în conformitate cu articolul 25 din Statutul OSA orice agresiune îndreptată contra unui stat membru este calificată drept agresiune contra celorlalte state. Totodată, spre deosebire de alte sisteme regionale de securitate colectivă, Statutul OSA nu prevede obligaţia organizaţiei de a înştiinţa Consiliul de Securitate a ONU despre măsurile cu caracter militar întreprinse, fapt ce
contravine dispoziţiilor ONU.
Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)
ASEAN a fost creată în anul 1987 la Bangkok de către cinci membri fondatori, iar astăzi numără deja 10 state. Unul din scopurile fixate ale organizaţiei consistă în promovarea păcii şi stabilităţii regionale. Liderii ASEAN au estimat util, în vederea realizării scopului propus, să creeze Comunitatea pentru Securitate a ASEAN (ASC). Membrii Comunităţii pledează pentru soluţionarea exclusiv paşnică a diferendelor regionale. Suplimentar, în vederea recunoaşterii securităţii în regiunea asiatică şi cea a Pacificului, ASEAN a creat în anul 1994 Forumul Regio- nal al ASEAN, ale cărui obiective sunt dezvoltarea diplomaţiei preventive şi elaborarea soluţiilor pentru conflictele apărute.
Sediul ASEAN este în Jakarta (Indonezia).
Organizaţia Colaborării de la Şanhai creată în anul 2001, are în componenţă următoarele state: Rusia, China, Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan şi Tadjikistan. În organizaţie există şi un grup de observatori – Mongolia, India, Pakistan şi Iran. Liderii acestei structuri au desfăşurat primul lor summit în anul 2001. Această organizaţie, acreditată la ONU, îşi desfăşoară activi- tatea în numele stabilităţii în regiunea Asiei Centrale şi în interesele membrilor ei. Dacă iniţial ţelurile fundamentale ale organizaţiei au fost concertarea eforturilor în lupta împotriva teroris- mului, extremismului religios şi traficului de droguri din regiune, în prezent ea reacţionează la provocările globale. Aceasta se referă, în primul rând, la problemele amplasării sistemului ame- rican de apărare antirachetă în Europa. Organizaţia Colaborării de la Şanhai nu este o structură exclusiv militară. În ultima vreme se discută activ aspectele economice ale cooperării membrilor ei. Însă cu toate acestea tema securităţii colective rămâne principală.
Uniunea Africană (UA), fondată în 2002, a succedat Organizaţia Unităţii Africane şi numără în prezent 53 membri. O instituţie importantă în cadrul UA este Consiliul de Pace şi Securitate.
Înfiinţarea acestuia a fost propusă în 2001, iar activitatea şi-a început-o în 2004. Rolul acestui con- siliu este acela de a menţine pacea şi securitatea colectivă, bazânduse pe o diplomaţie preventivă.
Sediul UA este oraşul Addis-Abeba (Republica Federală Democratică Etiopia).
Liga Statelor Arabe (LSA) creată în anul 1945 numără astăzi 22 membri. Printre scopuri- le organizaţiei figurează menţinerea securităţii regionale. Cu acest scop au fost create Comisia militară permanentă (comandanţii forţelor militare ale statelor membre) şi Consiliul unit de apărare (miniştrii afacerilor externe, miniştrii apărării). Aceste organe au fost create în anul 1950 după semnarea Tratatului cu privire la apărarea comună şi cooperarea economică. Funcţiile ace- stor organe constau în pregătirea planurilor strategice pentru respingerea eventualelor ameninţări sau agresiuni îndreptate contra unui sau cîtorva state membre a tratatului, precum şi înaintarea propunerilor cu privire la organizarea forţelor armate ale statelor membre ale tratatului.
Sediul LSA – Cairo (Egipt).