Dezarmarea statelor este un complex lărgit de măsuri ale statelor, realizate de comun acord cu scopul de a micşora, iar în final – de a lichida complet mijloacele materiale de purtare a războiului.1308 Dezarmarea astăzi este unul mijloacele cele mai efective de menţinere a păcii şi prevenire a războaielor.
Pentru prima dată dezarmarea a fost prevăzută de Statutul Societăţii Naţiunilor, în care se vorbea despre necesitatea limitării armamentelor naţionale până la minimul compatibil cu secu- ritatea naţională şi îndeplinirea obligaţiilor internaţionale (art.8). În cele ce au urmat, Carta ONU a recunoscut necesitatea de a controla înarmările cît şi realizarea dezarmării (art. 11, 26).
Principiul dezarmării presupune anumite obligaţii juridice:
- de a respecta strict normele cu privire la dezarmare, de a participa la manifestaţiile, prevăzute de tratate având drept scop limitarea cursei de înarmări şi dezarmarea;
- de a insista să fie elaborate norme noi, să fie încheiate noi tratate în sfera dezarmării.1309 Direcţiile de bază ale cooperării internaţionale în sfera dezarmării sunt:
- dezarmarea nucleară (Tratat pentru interzicerea folosirii armelor nucleare în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă 1963, Tratatul de neproliferare a armamentului nuclear 1968, Tratatul de interzicere totală a experienţelor nucleare 1996);
- interzicerea producerii şi lichidarea anumitor tipuri de armament (Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi la distrugerea acestora 1972, Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora 1993)
- limitarea anumitor tipuri de armament (Tratatul încheiat între URSS şi SUA privind limitarea sistemelor de apărare antirachetă 1972, Tratatul privind limitarea armelor strategice ofensive 1991, Tratatul cu privire la reducerea şi limitarea în continuare a armelor strategice ofensive 1993).1310
În ce priveşte căile de realizare a principiului dezarmării, cea mai radicală cale poate fi considerată adoptarea unui tratat multilateral cu privire la dezarmarea generală şi totală. Ten- tativele de a elabora un astfel de tratat întreprinse în anii 60 ai secolului trecut s-au soldat cu eşec. A doua cale presupune adoptarea acordurilor bilaterale şi multilaterale. Există un şir de forumuri internaţionale la care este examinată chestiunea dezarmării. În calitate de exemple pot fi menţionate: Adunarea Generală a ONU, Comisia ONU pentru dezarmare, Comitetul special pentru Oceanul indian, Comitetul special pentru Conferinţa universală pentru dezarmare.1311
Problema cea mai importantă în materia dezarmării universale o constituie armamentul nu- clear, a cărui utilizare în prezent nu este interzisă, ci doar proliferarea lui (Tratatul de neprolife- rare a armamentului nuclear 1968). Prin urmare, necesitatea soluţionării grabnice a problemei neproliferării armamentului nuclear este condiţionată de mai multe cauze:
În primul rând, răspândirea acestui tip de armament ar provoca o majorare cantitativă a efectelor cursei de înarmare, fapt ce prezintă o ameninţare la pacea şi securitatea internaţională. Apariţia unui nou membru în „grupul nuclear” extinde sfera geografică de aplicare a armamen- tului nuclear. O altă consecinţă ar fi majorarea cantitativă a acestui tip de arme, care va avea loc atât din contul membrilor vechi cît şi a celor noi.
În al doilea rând, în virtutea răspândirii rapide a armamentului nuclear, ultimul poate să ajungă în mâinile formaţiunilor teroriste din lumea contemporană.1312