a) Noţiunea de răspundere internaţională.
Sub aspect social răspunderea internaţională a statului este determinată de apartenenţa acestuia la comunitatea internaţională. Fiind membru al societăţii, statul nu se poate eschiva de răspundere pentru acţiunile comise. În doctrina dreptului internaţional deseori este expusă opi- nia cum că răspunderea în dreptul internaţional are acelaşi izvor ca şi alte forme de răspundere socială – obligaţia morală faţă de societate.1318 Calitatea de membru al comunităţii internaţionale prezumă acceptarea normelor acestei societăţi. Anume pe acest acord de a respecta normele societăţii se bazează răspunderea internaţională.1319
Caracterizând instituţia răspunderii în dreptul internaţional, atenţionăm, că unul din ele- mentele ce caracterizează dreptul internaţional contemporan este recunoaşterea răspunderii internaţionale în calitate de instituţie de sine stătătoare. Rolul decisiv în acest sens l-a avut adop- tarea de către Comisia de drept internaţional a ONU (în continuare CDI) a Proiectului de Arti- cole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţional-ilicite, anexat la Rezoluţia 56/83 din 12 decembrie 2001 a Adunării Generale a ONU.1320 Elaborarea acestui proiect a durat mai mult de 25 de ani, la acest proces participând un număr impunător de guverne, care şi-au prezentat obiecţiile la articolele elaborate de Comisie. Deseori poziţiile guvernelor erau diametral opuse, ceea ce a determinat Adunarea Generală să amâne adoptarea Proiectului în cadrul unei sesiuni ordinare. Acest document este rezultatul unei munci îndelungate a CDI, în cadrul căreia au fost elaborate un şir de prevederi de bază ale dreptului răspunderii internaţionale ca una din ramurile de bază ale dreptului internaţional pozitiv, au fost formulate principiile şi normele lui.
Rezultatele acestei activităţi enorme au fost luate în consideraţie atât de practica internaţională, cât şi de doctrina dreptului internaţional, care anterior conţinea opinii controversate referitor la problemele-cheie ale răspunderii internaţionale. Încercăm să presupunem că ea va influenţa şi instituţia răspunderii în dreptul naţional al statelor.
Conform principiului de bază al dreptului internaţional, orice subiect este responsabil pentru propriul comportament în raport cu obligaţiile internaţionale asumate. Mai mult, un subiect de drept internaţional poate fi responsabil pentru fapta ilicită a altui subiect, de exemplu, în cazul în care fapta a fost comisă sub dirijarea directă a acestuia.
Răspunderea subiectului de drept internaţional ia naştere în urma încălcării unei obligaţii internaţionale, indiferent de originea acesteia. Obligaţiile internaţionale pot naşte dintr-o normă cutumiară de drept internaţional, dintr-o normă convenţională sau dintr-un principiu general de drept. Subiectele de drept internaţional îşi pot asuma obligaţii internaţionale şi în baza unui act unilateral. Aşa, în manualul de drept internaţional sub redacţia profesorului K. Bekiashev,1321 în calitate de exemplu este adus cazul Franţei, care şi-a asumat obligaţia unilaterală de a nu produce explozii nucleare în atmosferă.1322
Baza răspunderii internaţionale trebuie studiată în contextul distincţiei care se face între răspunderea pentru fapte ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional şi răspunderea pentru consecinţele prejudiciabile ale unor activităţi legale. Astfel, în primul caz, răspunderea statelor pentru fapte ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional, baza răspunderii internaţionale a statelor este fapta ilicită care, potrivit Proiectului de Articole al CDI, trebuie să îndeplinească două condiţii:
- ·una de ordin subiectiv, respectiv o comportare manifestată prin comisiune sau omisiune imputabilă statului;
- ·una de ordin obiectiv, respectiv o încălcare a unei obligaţii internaţionale printr-o compor- tare care-i este imputabilă.
La o analiză mai profundă, constatăm că cele două condiţii sunt identice – o încălcare a drep- tului internaţional – şi CDI nu interpretează îndeajuns baza răspunderii internaţionale. Doctrina şi practica judiciară consideră că răspunderea internaţională a unui stat poate fi angajată, în cazul în care, fapta îi este imputabilă şi dacă este ilegală din punct de vedere al dreptului internaţional public. Pe lângă aceste condiţii se afirmă uneori şi existenţa culpei, a prejudiciului şi a legăturii cauzale. Cât priveşte culpa, aceasta este o condiţie care aparţine dreptului internaţional clasic, care şi-a pierdut rolul decisiv în prezent, în raport cu răspunderea obiectivă. Potrivit Proiectului de Articole al CDI, prejudiciul nu este o condiţie a răspunderii statelor pentru fapte ilicite, în sen- sul că numai existenţa prejudiciului nu determină direct răspunderea dacă nu există şi o încălcare a dreptului internaţional. Totuşi, sunt autori care admit prejudiciul ca o condiţie a faptei ilicite şi, în această măsură, legătura cauzală poate fi ea însăşi o condiţie.
Fapta ilicită a subiectului de drept internaţional se exprimă prin acţiune sau inacţiune. Condiţia obligatorie este ca oricare din aceste elemente să fie atribuit statului şi fiecare din ele să prezinte o încălcare a unei obligaţii internaţionale asumate, în vigoare la moment pentru su- biectul în cauză. Curtea Internaţională de Justiţie a ONU (în continuare CIJ), în speţa din 1980 privind personalul diplomatic şi consular (SUA v. Iran) a menţionat, că pentru a determina res- ponsabilitatea Iranului, trebuie să fie stabilit: „… în primul rând, în ce măsură din punct de vedere al dreptului internaţional, faptele comise pot fi atribuite statului iranian, iar în al doilea rând, trebuie examinată chestiunea compatibilităţii faptelor comise cu obligaţiile Iranului, ce reiese din tratatele în vigoare sau din alte norme de drept internaţional aplicabile”.1323
În ordinea internaţională principiul răspunderii statelor după vechime poate fi comparat cu principiul egalităţii. Şi-n zilele noastre dreptul răspunderii internaţionale rămâne încă în mare măsură a fi unul cutumiar şi controversat, destinat pentru a concilia diverse interese şi voinţele suverane ale statelor.
Scopul dreptului internaţional este de a asigura un comportament legal al statelor şi al altor subiecţi, altfel spus – de a asigura o finalitate, care „poate avea loc tocmai ca urmare a perspec- tivei consecinţelor pe care le antrenează o … abatere, deci a funcţionării instituţiei răspunderii internaţionale”.1324
Specificul răspunderii internaţional reiese, în primul rând, din specificul dreptului interna- ţional şi a subiectelor sale principale – statele suverane. Problema în cauză a fost deseori abor- dată în trecut, în special în doctrină. Confirmarea faptului că răspunderea internaţională era recunoscută şi în trecut o găsim, în primul rând, în practica internaţională. Statele înaintau pre- tutindeni pretenţii reciproce privind recuperarea prejudiciului adus prin fapte ilicite, considerând că acest drept reiese din răspundere. Caracterul juridic al răspunderii este confirmat de practica bogată a instanţelor judiciare internaţionale. Suveranitatea absolută şi iresponsabilă contravine esenţei comunităţii internaţionale, făcând-o între timp imposibilă şi incompatibilă cu dreptul internaţional. Suveranitatea absolută a unui stat presupune negarea suveranităţii altora. Iată de ce suveranitatea reală poate fi asigurară doar în condiţiile respectării dreptului internaţional. Drept concluzie – suveranitatea este exercitată în limitele dreptului internaţional. Statele îşi pot asigura drepturile doar în baza principiului reciprocităţii. Actorii comunităţii internaţionale acceptă să respecte anumite principii şi norme, în aşa fel – îşi asumă responsabilitatea pentru respectarea acestora.
Răspunderea internaţională se caracterizează şi prin alte momente specifice, care sunt dic- tate de specificul dreptului internaţional. Menţionăm, că guvernele în obiecţiile sale în raport cu Proiectul de Articole s-au expus diferit. Situaţie analogică a fost şi-n cadrul CDI. Unii susţineau că răspunderea internaţională este de natură juridică civilă. Alţii considerau că evoluţia normelor privind răspunderea statelor poate urma calea divizării răspunderii civile şi a celei penale. Totuşi, majoritatea au constatat, că normele privind răspunderea statelor, ce reglementează relaţiile între subiecte suverane egale, nu sunt nici norme civile, nici penale, acestea sunt norme internaţionale ce au un caracter sui generis.1325
Jurisprudenţa internaţională în egală măsură a recunoscut răspunderea internaţională în ca- litate de principiu al dreptului internaţional. Astfel, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (în continuare CPJI), în hotărârea din 13 septembrie 1928 în speţa Usin de Chorzow (Germania
- Polonia), relevă că „încălcarea unui angajament atrage obligaţia de a repara prejudiciul într-o formă adecvată, ceea ce reprezintă un principiu de drept internaţional. Reparaţia este … elementul indispensabil al aplicării unei convenţii, fără a fi necesar, totuşi, ca acest lucru să fie prevăzut în convenţie”.1326
Calificarea unei fapte internaţional-ilicite are loc în baza dreptului internaţional. Calificarea nu depinde de faptul dacă această acţiune este legală din punct de vedere al dreptului naţional. Această prevedere este acceptată şi de practica judiciară internaţională. La 4 februarie 1932, în avizul privind tratamentul naţionalilor polonezi în Dantzig,1327 CPJI a stabilit, că „… conform principiilor unanim recunoscute, un stat, în raporturile sale cu un alt stat poate face trimitere doar la prevederile drep- tului internaţional. … statul nu poate face trimitere la propria Constituţie, pentru a se eschiva de la exercitarea obligaţiilor asumate în baza dreptului internaţional …”1328 Această regulă a fost reiterată de CIJ şi a fost fixată în art.27 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor.1329
Raportul CDI atenţionează, că „calificarea ilicită din punct de vedere al dreptului internaţional a unei fapte atribuite unui stat se bazează pe prevederile dreptului internaţional. O asemenea ca- lificare nu este afectată de calificarea licită din punct de vedere al dreptului naţional a aceleiaşi fapte. Fapta comisă de un stat nu poate fi calificată ilicită din punct de vedere al dreptului internaţional în cazul, în care ea nu constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale, inclusiv dacă ea încalcă o prescripţie de drept intern a acestui stat. În final, un stat nu-şi poate argumenta comportamentul prin aceea că el este conform dispoziţiilor dreptului său intern, în timp ce acest comportament este calificat ca fiind ilicit de către dreptul internaţional.
Fapta unui stat trebuie să fie calificată ca fiind internaţional-ilicită, în cazul în care ea consti- tuie o încălcare a unei obligaţii internaţionale, inclusiv în condiţiile în care această faptă nu va contravine dreptului naţional sau, în egală măsură, când statul era impus, conform dreptului său, să aibă aşa un comportament”.1330
Doctrina dreptului internaţional recunoaşte principiul răspunderii subiectului pentru faptele internaţional-ilicite în calitatea de normă jus cogens. În opinia profesorului I. Lukaşuk, acest prin- cipiu constituie un principiu vital pentru dreptul internaţional în general şi reiese din natura sa juridică.1331 În opinia d-lui, acest principiu constituie baza unei ramuri de sine stătătoare – dreptul răspunderii internaţionale.1332
b) Atribuirea răspunderii unui subiect de drept internaţional.
Atribuirea răspunderii statelor.
Atribuirea răspunderii statelor pentru prejudiciul cauzat de către o persoană sau un organ ce se află sub autoritatea sa efectivă este larg admisă în dreptul internaţional.
Precizând că un organ de stat „cuprinde orice persoană sau entitate care are acest statut în baza dreptului naţional al statului”, articolul 4 al Proiectului CDI enunţă cât de cât acest principiu şi realizează un echilibru satisfăcător între cele două exigenţe contradictorii: autonomia organizării interne care aparţine tuturor statelor şi răspunderea oricărui subiect pentru acţiunile sale, indiferent de statutul pe care îl deţine. Responsabilitatea internaţională a statului este deci, angajată de toate organele sau „entităţile” (în special colectivităţile teritoriale) pe care dreptul naţional le desemnează în această calitate, precum şi de cei ce sunt în mod tradiţional consideraţi în această postură.
De altfel, un stat nu poate invoca particularităţile organizării sale constituţionale sau dificultăţile vieţii politice pentru a se eschiva de la angajamentul ce impune răspunderea internaţională – aceasta reprezintă partea opusă a interdicţiei impuse altor state de a se implica în afacerile interne.
Drept acţiune a statului este considerat comportamentul oricărui dintre organele sale, indife- rent de locul pe care-l ocupă în sistemul de stat, cu condiţia că acest organ desfăşoară o activitate oficială, fapt recunoscut şi de CIJ, de exemplu, în cazul fraţilor La Grand (Germania c. SUA) din 27 iunie 2001.1333 Va fi considerată drept acţiune a statului şi un comportament al unei persoane sau al unei formaţiuni, care, deşi nu activează în calitate de organ al statului, totuşi, posedă unele criterii ale puterii de stat. Faptul că organul, ce reprezintă statul îşi depăşeşte împuternicirile nu scuteşte statul de răspundere pentru un asemenea comportament.
Aceste prevederi şi-au găsit reflectare în actele internaţionale, inclusiv în practica aplicării lor. Protocolul I din 1977 adiţional celor patru Convenţii de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor de război prevede, că „partea la conflict poartă răspundere pentru actele comise de persoanele ce fac parte din forţele sale armate” (art.91). Comentariul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (în continuare CICR) la acest articol prevede că el „corespunde principiilor generale a răspunderii internaţionale”.1334
Drept acţiune a statului va fi considerat comportamentul unei persoane sau al unui grup de persoane, care-şi desfăşoară activitatea în numele acestui stat. Hotărârea Camerei de Apel a Tribunalului Penal Internaţional pentru ex-Ygoslavia (în continuare TPIY) din 15 iulie 1999, în speţa Tadic prevede că „drept condiţie pentru atribuire, în baza dreptului internaţional, a fapte- lor comise de persoane fizice unui stat, este controlul efectuat din partea statului asupra acestor persoane”.1335
Drept încălcare a obligaţiei internaţionale este considerată acţiunea statului ce vine în contradicţie cu obligaţiile asumate. Un caz special îl reprezintă adoptarea unei legi de către un stat, care contravine obligaţiei internaţionale asumate. Analiza practicii internaţionale demonstrează că nu există o normă generală în acest sens. În unele cazuri însăşi fapta adoptării unei aseme- nea legi vine în contradicţie cu obligaţiile statului şi atrage răspunderea internaţională. Aseme- nea conflicte au fost examinate de către TPIY, de exemplu în speţa Furundjia din 10 decembrie 1998.1336 În alte cazuri, însăşi fapta adoptării unei legi poate să nu fie considerat drept încălcare a obligaţiilor asumate, în special în cazurile, în care statul are posibilitatea s-o aplice fără a fi încălcată obligaţia internaţională. O asemenea prevedere a fost fixată de către CIJ în speţa La Grand, menţionat anterior.
Conform regulii generale răspunderea ia naştere încazulîncălcăriiuneiobligaţiiinternaţionale. Totodată, încetarea efectelor unei obligaţii, de exemplu în cazul suspendării unui tratat ca urmare a încălcării lui, nu influenţează raportul juridic survenit în urma răspunderii. Această regulă şi-a găsit oglindire şi în practica CIJ, în speţele Affaire du Cameroun septentrional din 2 decembrie 19631337 şi Certaines terres a phosphates a Nauru (Nauru c. Australia) din 26 iunie 1992.1338
Conform principiului răspunderii în dreptul internaţional statul poartă răspundere pentru propriul comportament. Dar, uneori, fapta ilicită poate fi rezultatul acţiunilor câtorva state. În ca- zul în care un stat acordă ajutor altui stat la comiterea unui act ilicit, el va purta răspundere, dacă:
- ·statul conştientizează că fapta este ilicită;
- ·fapta ar fi fost ilicită în cazul în care ar fi fost comisă de către statul ce acordă ajutor.
În cazul dat este vorba despre o co-participare la fapta ilicită. Credem că al doilea punct este discutabil, deoarece acordarea ajutorului altui stat la încălcarea acordului nu este obligatorie pen- tru survenirea răspunderii statului ce acordă ajutor şi, în general contravine principiului bunei credinţe. Interpretarea acestei norme este posibilă doar prin aplicarea unui element de noutate în instituţia co-participării în dreptul internaţional.
În majoritatea cazurilor aceasta nu are un rol decisiv, deoarece în practică, de regulă, are loc acordarea ajutorului în încălcarea normelor unanim recunoscute. După bombardarea în 1986 a oraşului Tripoli, Libia a protestat faţă de SUA şi Marea Britanie, ultima punând la dispoziţie bazele sale militare. Drept rezultat, Adunarea Generală a ONU a adoptat la 20 noiembrie 1986 Rezoluţia Nr. 41/38,1339 care chema statele la abţinerea de la acordarea oricărui ajutor sau mijloc în scopul comiterii actelor de agresiune contra Libiei. Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate a ONU de nenumărate ori au chemat statele să se abţină de la acordarea ajutorului militar statelor ce au încălcat grav drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Răspunderea statelor pentru acţiunile comise pe teritoriul său preia o nouă formă în condiţiile intensificării reciprocităţii statelor. Practica internaţională şi anterior menţiona că principiul egalităţii suverane a statelor include obligaţia statelor „de a nu admite utilizarea propriului teri- toriu pentru acţiuni ce încalcă drepturile altor state”. Drept exemplu poate servi speţa Strâmtoarea Corfu examinată de CIJ în 1949 (Marea Britanie v. Albania).1340 Această formulă reflectă unul din principiile generale de drept – sic uti suo ut non laedat alienum.
Mijlocul universal de influenţare asupra statului culpabil constă în privarea acestuia de po- sibilitatea de a se folosi de drepturile şi posibilităţile ce reiese din sistemul de raporturi juridice încălcate, din tratatul internaţional sau din statutul organizaţiei internaţionale. Avizul consultativ al CIJ din 11 iulie 1950 privind Africa de Sud-Vest menţionează că „unul din principiile de bază, ce reglementează relaţiile internaţionale, … este acela, conform căruia partea, care renunţă la obligaţiile sale şi nu le îndeplineşte, nu poate fi considerată parte ce-şi menţine drepturile, care ar reieşi, după părerea ei, din aceste relaţii.”1341
În avizul privind Rezervele la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 28 mai 1951, CIJ a estimat că „în cadrul unei asemenea convenţii statele contractante nu au interese proprii, ele au doar, în ansamblu şi separat, un interes comun – cel de a proteja obiectivele de bază prevăzute în Convenţie”.1342
În hotărârea CPJI din 17 august 1923 în cazul Wimbledon, care a admis, că statele părţi la o convenţie multilaterală pot angaja răspunderea unui stat, care nu-şi respectă obligaţiile, de exemplu, libertatea de trecere printr-un canal internaţional pentru navele sub pavilionul altui stat, în cazul în care el nu este lezat în mod direct (CPJI, 17 aout 1923, affaire du Wimbledon, Serie A n 1).1343
Articolul 48 al Proiectului CDI prevede, că „orice stat, altul decât cel lezat, este în drept să in- voce răspunderea altui stat, dacă: „… b) obligaţia încălcată este adusă comunităţii internaţionale în ansamblul său”. Această dispoziţie vizează violările grave ale obligaţiilor ce decurg din nor- mele imperative ale dreptului internaţional general, precum şi ale obligaţiilor erga omnes. CIJ în hotărârea din 5 februarie 1970 în cazul Barcelona Traction, Light and Power Company, Limited (Belgia v. Spania), a subliniat că „reieşind din importanţa drepturilor în cauză, toate statele pot fi considerate ca având un interes juridic, în ceea ce se referă la drepturile care trebuie protejate; obligaţiile despre care este vorba sunt obligaţii erga omnes”.1344
Această hotărâre conţine exemple despre „obligaţiile ce decurg din dreptul internaţional contemporan, care scoate în afara legii actele de agresiune şi de genocid, la fel principiile şi regulile referitoare la drepturile fundamentale ale persoanei umane, inclusiv protecţia contra practicării sclavajului şi a discriminării rasiale”.1345 În hotărârea din 30 iunie 1995 privind Timorul Oriental (Portugalia v. Australia), CIJ a recunoscut în mod egal că „dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, prevăzut în Cartă, precum şi de practica ONU, este un drept ce reiese din obligaţiile cu caracter erga omnes”.1346
Atribuirea răspunderii unei organizaţii internaţionale.
Ca şi statele, organizaţiile internaţionale se văd responsabile în plan internaţional, în baza unui comportament ilicit care le este imputat. Există o condiţie necesară – cea a personalităţii juridice.
Deseori, responsabilitatea organizaţiei este prevăzută a priori: fie printr-o renunţare a statu- lui de a exercita protecţia diplomatică în raport cu organizaţia internaţională; fie prin preluarea consecinţelor prejudiciului cauzat resortisanţilor săi de către statul, pe teritoriul căruia organizaţia îşi desfăşoară activitatea (clauză deseori inclusă în acordurile de asistenţă tehnică).
Regimul acestei responsabilităţi trebuie să fie, în linii generale, asemănător responsabilităţii statului. Aplicarea prin analogie ar fi fost mai „naturală” în cazul, în care ar fi fost vorba despre unele reguli cutumiare, care ar fi avut ca obiectiv asigurarea intereselor particularilor. În cazul dat însă, punerea în aplicare a acestei formule se confruntă cu unele dificultăţi din mai multe conside- rente, în special aceasta se explică prin termenul relativ scurt, în care organizaţiile internaţionale activează ca subiecte de drept internaţional, care la rândul său, nu permite a constata existenţa unei practici respective.
Responsabilitatea organizaţiei poate fi impusă prin activitatea organelor normative, a servi- ciilor „administrative” şi jurisdicţionale ale organizaţiei.
Deseori actele constitutive sau acordurile de sediu ale organizaţiilor internaţionale prevăd clauza recursului la arbitraj pentru unele diferende cu statele, în situaţiile în care responsabilitatea acestor organizaţii ar putea fi impusă. În mod excepţional, poate fi prevăzut, că responsabilitatea poate surveni în urma unor acte normative care au cauzat un prejudiciu particularilor.
În lipsa unei prevederi explicite, principalul obstacol va consta în dificultatea stabilirii unei legături a cauzalităţii directe dintre activitatea normativă a organizaţiei şi prejudiciul cauzat.
În principiu, în calitatea sa de subiect de drept internaţional, organizaţia internaţională im- pune responsabilitatea sa în aceleaşi condiţii ca şi statele. Aşa, Naţiunile Unite, în condiţiile în care refuză indemnizarea victimelor în urma unui act comis de forţele de menţinere a păcii, impus de necesităţile militare, acceptă între timp, responsabilitatea sa pentru actele de violenţă comise de forţele armate în afara desfăşurării operaţiunilor militare.1347 Totodată, ONU adoptă o atitudine viceversa, în cazul în care un membru al forţelor armate „acţionează independent şi individual”.1348
Limitele impuse capacităţilor operaţionale ale organizaţiilor internaţionale, le obligă să mandateze statele membre pentru a realiza unele din sarcinile impuse sau să recurgă la agenţi naţionali pentru exercitarea unor activităţi. Aceasta este soluţia tradiţională pentru organizaţiile de cooperare, practică tot mai răspândită în cadrul organizaţiilor integraţioniste.
Atribuirea responsabilităţii internaţionale devine deseori o chestiune delicată din conside- rentele partajării autorităţii exercitate asupra acestor agenţi sau a marjei de apreciere acordate autorităţilor naţionale.
Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie,1349 porneşte de la principiul că responsabilitatea statelor membre trebuie examinată în primul rând, deoarece prejudiciul a fost cauzat în condiţiile în care un stat membru a pus în aplicare reglementarea comunitară. Şi puţin importă în acest sens, că prejudiciul a fost cauzat în baza unei norme comunitare.
Operaţiunile de menţinere a păcii desfăşurate sub egida ONU pun o problemă asemănătoare. Într-o asemenea ipoteză, poate apărea întrebarea privind eficacitatea controlului exercitat de ONU asupra contingentelor militare naţionale.1350
Situaţia în cauză trebuie separată, în mod evident, de cele, în care statele, colaborând în sco- pul executării unei convenţii internaţionale, cauzează un prejudiciu prin acţiunea lor comună: se pune, deci, problema partajării responsabilităţii între aceste state, în funcţie de responsabilitatea respectivă în realizarea iregularităţii.
În 2002 CDI, la cererea Adunării Generale a ONU a pornit lucrările privind elaborarea Proiec- tului „Răspunderea organizaţiilor internaţionale”, prevăzut iniţial pentru o perioadă de 5-7 ani.