Drept

Cunoaştem două forme de răspundere internaţională a statelor – politică şi materială.

a)  Răspunderea politică a statelor.

Răspunderea politică, de regulă, prevede aplicarea măsurilor de constrângere faţă de sta-  tul culpabil, concomitent cu răspunderea materială. Cele mai răspândite forme de răspundere politică sunt retorsiile, represaliile (nemilitare), satisfacţia, restaurarea, excluderea din organizaţia internaţională sau stoparea calităţii de membru, aplicarea forţei faţă de statul agresor. Aceste măsuri sunt realizate prin intermediul sancţiunilor aplicate.

Sancţiunile reprezintă măsuri de constrângere aplicabile în raport cu statul culpabil. Ele pot fi aplicate fie de către organizaţiile internaţionale universale şi regionale, fie de către state. Volu- mul şi formele sancţiunilor depinde de gravitatea încălcării şi a prejudiciului cauzat. În manualul de drept internaţional sub redacţia profesorului K. Bekiashev, sunt enumerate sancţiunile apli- cate faţă de un stat agresor, în calitate de exemplu fiind aduse totalitatea sancţiunilor aplicate Germaniei, Japoniei şi Italiei în urma celui de-al Doilea Război Mondial.1351 Aşa, de exemplu, faţă de statul agresor pot fi aplicate următoarele măsuri de constrângere: limitarea provizorie a suveranităţii; preluarea unei părţi din teritoriu; ocupaţia post-militară; demilitarizarea totală sau parţială; limitarea forţelor armate şi a armamentului (sub aspect calitativ sau cantitativ) sau inter- zicerea de a avea anumite structuri armate sau armament; limitarea jurisdicţiei statului agresor în cazurile privind răspunderea criminalilor de război, culpabili în comitere crimelor contra păcii, omenirii şi a crimelor de război.

Sancţiunile reprezintă măsurile de constrângere, adoptate de către o organizaţie internaţională faţă de statul ce a comis o faptă internaţional-ilicită, în scopul obligării lui de a-şi îndeplini anga- jamentele internaţionale. În trecut termenul „sancţiuni” cuprindea toate mijloacele de constrân- gere faţă de statul culpabil. Sunt bine cunoscute urmările grave ale aplicării sancţiunilor în mod unilateral din partea Marilor Puteri, inclusiv prin aplicarea forţei.

CDI utilizează termenul „sancţiuni” pentru determinarea măsurilor adoptate de către organizaţiile internaţionale, în special în baza Capitolului VII al Cartei ONU. În baza ei ONU poate aplica următoarele sancţiuni: ruperea relaţiilor economice, feroviare, maritime, aeriene, poştale, radio şi a altor mijloace de comunicare, ruperea relaţiilor diplomatice, aplicarea forţei armate (art.41, 42).1352 Aceste mijloace pot căpăta caracter obligatoriu pentru state prin hotărârea Consiliului de Securitate, în caz de pericol pentru pace sau a unui act de agresiune.

Studiul practicii ONU la acest capitol demonstrează că sancţiunile pot avea un rol decisiv. Putem aduce exemplele Rodeziei de Sud şi al Republicii Sud-Africane – regimurile rasiste din aceste state au fost lichidate în mare măsură în rezultatul sancţiunilor impuse de către ONU. Odată cu schimbarea climatului politic şi acumularea practicii din partea ONU se observă tendinţa de recunoaştere pentru această organizaţie a posibilităţilor crescânde în domeniul aplicării sancţiunilor. Această cerinţă este impusă de necesitatea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv în aşa cazuri ca conflictul armat din ex-Yugoslavia, unde sancţiunile ONU au avut un caracter pozitiv.

În opinia profesorului Lukaşuk I., în anii ce urmează ne putem aştepta la completarea Ca- pitolului VII al Cartei ONU „Acţiuni îndreptate împotriva păcii, încălcării păcii şi acte de agre- siune” cu noi reglementări teoretice.1353

Iată doar două exemple. În cadrul aplicării sancţiunilor împotriva Irakului în timpul agre- siunii faţă de Kuweit, rezoluţiile Consiliului de Securitate au obligat statele să aplice măsuri ce contravin obligaţiilor lor politice şi economice faţă de Irak. Acelaşi lucru se poate spune şi despre sancţiunile impuse de către Consiliul de Securitate Serbiei & Montenegro în timpul conflictului din Balkani, la aplicarea cărora au participat statele membre ale Comisiei Dunărene. Aplicarea acestor sancţiuni vine în contradicţie cu prevederile Convenţiei de la Beograd din 1948 privind regimul juridic al Dunării. Totodată, ele au adus pagube economice mari Bulgariei, României, Ukrainei, Ungariei, etc. În cazurile sus menţionate forţa obligatorie a rezoluţiilor Consiliului de Securitate reiese din prevederile art.103 al Cartei ONU.

Trebuie să menţionăm că stabilirea sancţiunilor se referă nu doar la relaţiile interstatale, ci şi la relaţiile stabilite cu participarea persoanelor fizice şi juridice. De exemplu, Rezoluţia № 661 din anul 1990 a Consiliului de Securitate, ce a stabilit sancţiuni economice împotriva Irakului în urma agresiunii faţă de Kuweit, prevede că ea este obligatorie, indiferent de faptul dacă contractul a fost încheiat sau licenţa a fost eliberată până la adoptarea rezoluţiei.1354 Altfel spus, rezoluţia in- terzice executarea contractului şi exonerează de răspundere pentru neîndeplinirea lui în perioada aplicării sancţiunilor.

Deşi prin aplicarea sancţiunilor comunitatea internaţională îşi atinge scopul, ele, totuşi, au şi efect negativ, ducând la apariţia unui şir de probleme, în primul rând, cu caracter economic. Aceasta a fost menţionat şi în cadrul Declaraţiei mileniului a ONU din anul 2000, unul din sco- puri fiind minimalizarea efectului negativ al sancţiunilor economice impuse de ONU faţă de populaţia civilă şi lichidarea consecinţelor negative faţă de terţi (p.9).1355

Unul din principiile de bază la aplicarea sancţiunilor este luarea în consideraţie a efectelor faţă de statele terţe. Statelor terţe, ce au suferit în urma unor asemenea sancţiuni, li se acorda ajutorul necesar pentru lichidarea consecinţelor negative. Este prevăzută perfecţionarea meca- nismului de soluţionare a problemelor ce apar, în ideea că aceste probleme îşi vor găsi reflectarea în Carta ONU.

Putem constata progresul în aplicarea răspunderii statelor pentru fapte internaţional-ilicite la etapa contemporană. Drept exemplu aducem poziţia CIJ, care între anii 1999-2004, a trebuit să se expună de mai multe ori, pentru de a se opune celor mai grave violări ale dreptului internaţional şi anume în cazul pretenţiilor înaintate de Serbia & Montenegro către statele membre NATO,   în urma bombardării teritoriului ei, în lipsa unei rezoluţii din partea Consiliului de Securitate a ONU (Serbia & Montenegro v. Belgia; Serbia & Montenegro v. Canada; Serbia & Montenegro v. Franţa; Serbia & Montenegro v. Germania; Serbia & Montenegro v. Italia; Serbia & Montenegro v. Regatul Ţărilor de Jos; Serbia & Montenegro v. Portugalia; Serbia & Montenegro v. Spania; Serbia & Montenegro v. Marea Britanie; Serbia & Montenegro v. SUA). În cazul Serbia &  Montenegro

1. SUA, Curtea a stabilit că ea nu posedă jurisdicţia, deoarece lipseşte recunoaşterea jurisdicţiei din partea statului responsabil. În trecut problema s-ar fi stopat aici. Astăzi însă, Curtea nu mai poate să nu reacţioneze în cazul unei violări grave a dreptului internaţional. Curtea a stabilit că conştientizează „responsabilitatea sa pentru menţinerea păcii şi securităţii” în conformitate cu Carta ONU şi Statutul său. Curtea şi-a exprimat preocuparea faţă de tragedia umană din Kosovo şi a menţionat că „… indiferent de faptul recunosc sau nu statele jurisdicţia CIJ, ele sunt respon- sabile pentru acţiunile ce reprezintă o încălcare a dreptului internaţional…”1356

Curtea şi-a exprimat îngrijorarea în legătură cu aplicarea forţei faţă de Serbia & Montene- gro şi a menţionat că aceasta poate duce la apariţia „unor probleme de drept internaţional”. În ordonanţa CIJ din 2 iunie 1999, privind legalitatea aplicării forţei speţa Serbia & Montenegro

1. SUA, Curtea a amintit că toţi participanţii la diferend trebuie să procedeze „în conformitate cu obligaţiile lor ce decurg din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi din alte norme de drept internaţional”. După cum vedem, deşi Curtea nu poseda jurisdicţia în cazul dat, ea s-a pronunţat destul de clar vis-à-vis de actul de „agresiune” din partea statelor NATO.

Retorsiile reprezintă măsuri de constrângere aplicate de un stat în raport cu un alt stat, în urma violării intereselor celui dintâi. Retorsia poate fi doar un răspuns din partea unui stat la adresa unui alt stat, în rezultatul unor acţiuni neamicale din partea acestuia cu scopul restabilirii drepturilor încălcate. Drept exemplu pot servi: rechemarea ambasadorului din statul care a comis un act neamical; expulzarea din stat a unui număr egal de diplomaţi ai statului, care anterior a ex- pulzat diplomaţi ai statului respectiv; interdicţia intrării în ţară sau anularea vizitelor delegaţiilor, inclusiv a şefului de stat, etc.

În anul 1995 Lituania şi-a rechemat ambasadorul din Letonia ca semn de protest împotriva acordului privind examinarea resurselor petroliere semnat între Lituania şi unele companii occi- dentale. În viziunea Lituaniei, statutul teritoriului, în care vor fi efectuate lucrările, era nedeter- minat la moment, iar lucrările ce trebuiau întreprinse pot aduce daune suveranităţii şi intereselor acestui stat.1357

Represaliile (nemilitare) reprezintă acţiuni de constrângere legale din partea unui stat faţă de un alt stat. Represaliile sunt aplicabile ca răspuns la acţiunile ilegale ale altui stat cu scopul de a restabili dreptul încălcat. Ele trebuie să fie co-raportate daunei aduse şi acelei constrângeri nece- sare pentru restabilirea situaţiei anterioare.

Represaliile pot fi exprimate în încetarea sau întreruperea relaţiilor diplomatice, introduce- rea embargo-ului la importul bunurilor şi a materiei prime din teritoriul statului culpabil, etc.

Represaliile trebuiesc încetate odată cu atingerea scopului. Dreptul internaţional contem- poran interzice represaliile armate ca mijloc de soluţionare a diferendelor. Totodată, aceasta nici într-un caz nu afectează dreptul statului sau a unui grup de state la legitima apărare în caz de agresiune conform art.51 al Cartei ONU; la adresarea în CIJ sau la Arbitrajul Internaţional.

Satisfacţia constituie un mod de reparare aplicată în relaţiile interstatale pentru daune concrete. Atunci când este atinsă onoarea, demnitatea, prestigiul, satisfacţia capătă o importanţă deosebită. Este o procedură cunoscută de mai mult timp, deseori aplicată prin intermediul me- diatorilor, de exemplu comisia mixtă italo-venezueleană din 3 mai 1930 în speţa Martini1358.

În baza unui acord încheiat în 1986, graţie medierii Secretarului general al Naţiunilor Unite, Franţa a adus scuze Noii Zelande (speţa Rainbow Warrior) în urma acţiunilor întreprinse de un grup de agenţi secreţi francezi în 1985 împotriva unei nave străine, care se găsea în portul neo- zelandez; în acelaşi timp fiind achitată şi o sumă de bani. Pare originală procedura de înlocuire  a pedepsei pentru agenţii secreţi francezi, condamnaţi în acelaşi timp la privaţiune de libertate de tribunalele neo-zelandeze, prin atragerea la răspundere în statul de reşedinţă; evident, că nu putea fi vorba despre o pedeapsă disciplinară internă. În caz de ne-respectare strictă a acestui angajament din partea Franţei, conduita ei ar fi fost declarată de un arbitraj în mod solemn şi pu- blic, drept o „încălcare esenţială a obligaţiilor sale”, ceea ce „constituie, în aceste circumstanţe, o satisfacţie aplicată pentru pagubele legale şi morale aduse Noii Zelande” – hotărârea din 30 aprilie 1990.1359 În lipsa unei prevederi privind compensaţia monetară, în baza unui acord mutual, a fost creat un fond destinat promovării relaţiilor amiabile între cetăţenii celor două state, acord semnat la 29 aprilie 1991 la Wellington.

În proiectul de articole privind răspunderea statelor, CDI a distins asigurările de garanţiile nerespectării reparaţiei stricto sensu (art.30); în speţa La Grand, CJI a stabilit că este vorba despre forme de satisfacţie, inclusiv scuzele. În hotărârea din 27 iunie 2001, Curtea a relevat „că scu- zele nu sunt suficiente, la fel cum şi de fiecare dată când cetăţenii străini nu au fost avizaţi fără întârziere privind drepturile lor în baza par.1 al art.36 al Convenţiei de la Viena privind relaţiile consulare şi care au fost obiectul unei detenţii prelungite, în cadrul cărora au fost condamnaţi la pedepse severe” (par.123); însă ea stabileşte „că angajamentul preluat de Statele Unite de a asigura punerea în aplicare a mijloacelor specifice adoptate în executarea obligaţiilor sale, trebuie să fie considerate drept satisfăcătoare faţă de cererea Germaniei privind obţinerea unei asigurări gene- rale de nerepetare a unor asemenea cazuri” (par.124).

Satisfacţia este necesară în cazurile în care restituţia sau compensaţia nu acoperă reparaţia in integrum. Satisfacţia reprezintă un mijloc de restituire a prejudiciului adus statului ce nu poate fi estimată financiar. Asemenea forme de prejudicii, de regulă poartă un caracter simbolic şi iau naştere din însăşi încălcarea obligaţiei, indiferent de urmările materiale pentru statul în cauză.

Satisfacţia constă în exprimarea scuzelor, onorurilor aduse drapelului, atragerea la răspundere a persoanelor culpabile, asigurărilor privind nerepetarea unor asemenea acte sau şi despăgubirilor nominale sau punitive (plata unor sume în bani). Satisfacţia poate fi şi sub forma declarării faptei ca faptă ilicită de către un tribunal internaţional competent – hotărârea arbitrală din 6 mai 1913, speţele Carthage şi Manouba1360; hotărârea CIJ în speţa Détroit de Corfou din 15 decembrie 1949; hotărârea CIJ în speţa fraţilor LaGrand din 27 iunie 2001. Se poate vorbi despre sancţiuni interne (măsuri administrative sau disciplinare) faţă de agentul public autor al faptei ilicite.

Concluzionând, putem menţiona că satisfacţia urmăreşte trei scopuri: aducerea scuzelor sau altă formă de recunoaştere a ilegalităţii actului comis; pedepsirea celor vinovaţi; întreprinderea unor măsuri ce nu ar permite repetarea unei asemenea încălcări.

Restaurarea ca formă a răspunderii presupune restabilirea de către statul culpabil a calităţii anterioare a unui obiect material (de exemplu, restabilirea calităţii apei purificate din vina aces- tuia).

b)  Răspunderea materială a statelor.

Răspunderea materială survine în cazul încălcării de către un stat a obligaţiilor sale internaţionale, în rezultatul cărora survine prejudiciul material. Ea poate fi realizată sub forma de reparaţii, restituţii, compensaţii şi substituţii.

Răspunderea materială este o formă a răspunderii internaţionale, prin care statul culpabil este obligat să repare prejudiciul material provocat altui stat sub dublu aspect: plata despăgubirilor pentru prejudiciul provocat (reparatio) şi restabilirea drepturilor încălcate (restitutio). Spre deo- sebire de răspunderea morală, reparaţia prejudiciul material are un caracter compensatoriu şi nu punitiv. Principiul aplicabil este restitutio in integrum, cu precizarea că practica internaţională consacră regula, potrivit căreia statul culpabil va repara numai daunele directe, nu şi pe cele in- directe. Ca principiu subsidiar, când restabilirea situaţiei anterioare faptei ilicite nu este posibilă, răspunderea materială va consta în plata unor compensaţii pentru prejudiciul provocat.

Reparaţia reprezintă restituirea prejudiciului material în bani, bunuri sau servicii. Volumul şi forma reparaţiilor, de regulă se aplică în baza tratatelor internaţionale. În caz de război, de regulă, suma reparaţiilor este cu mult mai mică în comparaţie cu prejudiciul cauzat.

Repararea prejudiciului cauzat de fapta internaţional-ilicită poate avea loc sub forma restituţiei, substituţiei sau compensaţiei. Ele pot fi aplicate de sine stătător sau în cumul. Pentru stabilirea formei se va lua în consideraţie poziţia statului victimă.

Statulculpabilesteobligatsărestituieintegralprejudiciulsurvenitînurmafapteiinternaţional- ilicite. Obligaţia de a restitui integral prejudiciul este un principiu general de drept caracteristic şi sistemelor naţionale de drept. În dreptul internaţional acest principiu s-a stabilit la începutul secolului XX. În hotărârea CPJI din 26 iulie 1927, în speţa Usin de Chorzow (demande en indémnité; compétence) se arată că „principiul de drept internaţional prevede că încălcarea unui angajament atrage obligaţia de a repara prejudiciul într-o formă adecvată. Reparaţia este … complimen-   tul indispensabil aplicării unei convenţii, fără a fi necesar, totuşi, ca acest lucru să fie înscris în convenţie”.

Restituţia este prima formă de reparare a prejudiciului cauzat. Prioritatea restituţiei este recunoscută şi de practica judiciară. Conform celebrului dictum din 26 iulie 1927, expus de CPJI în speţa Usine de Chorzow (demande en indémnité; compétence), obiectivul principal al reparaţiei este de a înlătura toate consecinţele faptei ilicite internaţionale. De fiecare dată, când aceasta este posi- bil, prioritate va avea restitutio in integrum, ceea ce presupune restabilirea, în limitele posibilităţilor, a situaţiei anterioare faptei internaţional-ilicite în raport cu alte forme de reparaţie.

În speţa Texaco-Calasiatic, arbitrul a stabilit că „restitutio in integrum constituie … sancţiunea logică a neexecutării obligaţiilor contractuale” şi că ea nu poate constitui o abatere, decât în măsura în care, restabilirea status quo se loveşte de o imposibilitate absolută.1361

În cazul în care actul ilicit este un act juridic, transmiterea bunurilor în starea iniţială consistă în anularea sa, indiferent de natura sa, inclusiv dacă este vorba despre o hotărâre judecătorească

• Arbitrage, 3 mai 1930, affaire Martini.1362

CIJ în hotărârea din 14 februarie 2002 în cazul Verodia (RD Congo v. Belgia) a estimat, că Belgia „prin mijloace …, la alegerea sa, va anula mandatul de arest”, emis în mod ilegal împo- triva Ministrului Afacerilor Externe al Republicii Democrate Congo „şi va informa autorităţile pe lângă care acest mandat a fost eliberat”,1363 poziţie contestată de unii judecători – R. Higgins, P. Kooijmans şi Th. Buergenthal).1364

Instanţele internaţionale nu au, în principiu, competenţa de a anula de sinestătător un act naţional. Aceeaşi regulă se aplică şi jurisdicţiilor aplicabile instituţiilor integraţioniste, drept exem- plu fiind Curtea Europeană de Justiţie. Statului îi revine răspunderea pentru luarea măsurilor nece- sare pentru eliminarea faptei internaţional-ilicite, care să nu mai producă efecte. Memorandumul- acord privind regulile şi procedurile de reglementare a diferendelor între statele membre ale OMC, anexă la GATT din 1994, prevede libertatea de a alege mijloacele, când necorespunderea regulilor contractuale este constatată de ORD (organul de reglementare a diferendelor în cadrul OMC).

Există o excepţie celebră, dar care, totodată, confirmă regula: CPJI a fost autorizată printr-un compromis pe care l-a sesizat, în speţă Zones franches între Franţa şi Elveţia în ordonanţa din 6 decembrie 1930, declarând nulle et de nul effet o lege franceză din 1923 incompatibilă cu obligaţiile internaţionale ale Franţei.1365

Compensaţia. Statul responsabil pentru fapta internaţional-ilicită este obligat să compenseze prejudiciul cauzat, în cazul în care acest prejudiciu nu poate fi restabilit prin intermediul restituţiei. Compensaţia prevede restituirea pagubei financiare, inclusiv lucrum cessans (profitul ne-realizat). Statul responsabil este obligat să compenseze prejudiciul cauzat prin fapta internaţional-ilicită în măsura în care ea nu este rambursată prin restituţie. În speţa Barrage de Gabcikovo-Nagymaros, CIJ a stabilit că „există o normă recunoscută în dreptul internaţional, conform căreia statul victimă are dreptul la compensaţie de la statul culpabil, pentru prejudiciul cauzat”.1366

Prezintă interes faptul că compensaţia pentru prejudiciul cauzat mediului poate avea loc şi în cadrul răspunderii pentru desfăşurarea unui conflict militar. Rezoluţia Consiliului de Securitate a ONU Nr. 687 (1991) prevede responsabilitatea Irakului conform dreptului internaţional „pentru orice pierderi, prejudiciu, inclusiv cel cauzat mediului şi folosirea resurselor naturale … în rezul- tatul agresiunii din partea Irakului şi ocupaţiei Kuweitului” (p.16).1367 În conformitate cu această rezoluţie, Comisia de compensare a ONU a indicat în mod direct asupra diverselor prejudicii cauzate, inclusiv mediului şi resurselor naturale în hotărârea din 17 martie 1992 „Criterii privind categorii de pretenţii adăugătoare”.

Substituţia este o formă a restituţiei. Ea reprezintă înlocuirea bunului, imobilului, mijlocului de transport, valorilor artistice, bunurilor personale, etc. distruse sau deteriorate în mod ilegal.