Drept

Ca şi orice sistem de drept, dreptul internaţional prevede situaţii care exclud fapta ilicită, ce nu corespunde obligaţiei asumate. Asemenea situaţii sunt consimţământul victimei, exercitarea legitimei apărări, contra-măsurile,1368 forţa majoră, calamităţile şi starea de necesitate.    Această listă este definitivă. Condiţiile menţionate nu duc la încetarea obligaţiei şi nu influenţează conţinutul ei. Ele doar argumentează neîndeplinirea lor în perioada, în care are loc fapta. În acest sens, mecanismul răspunderii diferă de neexecutarea unui tratat drept consecinţă a încălcării lui, prevăzut de art.60 al Convenţiei de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor. La acest aspect  a atras atenţia şi CIJ în 1997, în speţa Projet Gabcikovo-Nagymaros „chiar dacă existenţa stării de necesitate va fi stabilită, ea nu duce la încetarea unui tratat. Starea de necesitate poate fi invocată doar pentru exonerarea de la răspundere a statului ce n-a îndeplinit un tratat. Chiar dacă invo- carea acestui motiv va fi considerată justificată, tratatul nu ia sfârşit imediat; el poate fi lipsit de efect pe durata stării de necesitate, dar rămâne în vigoare atâta timp, cât părţile nu-l vor dezavua printr-un acord comun. Din momentul dispariţiei stării de necesitate, datoria de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute prin tratat renaşte”.

Hotărârea CIJ din 25 septembrie 1997 în speţa Barrage de Gabcikovo-Nagymaros (Slovacia v. Ungaria) relevă, că odată depăşită etapa măsurilor de pregătire încă reversibile, deciziile Slovaciei constituie comportamente ilicite, deoarece contravin principiului proporţionalităţii, deci actele ilicite sunt susceptibile de a angaja responsabilitatea sa.

Proiectul de Articole al CDI confirmă existenţa unei clauze ce exclude caracterul ilicit (art.22), deja admis de jurisprudenţa arbitrală privind represaliile – speţa privind răspunderea Germaniei pentru paguba cauzată în coloniile portugheze din sudul Africii – Naulilaa, hotărârea din 31 iulie 19281369 sau hotărârea CIJ din 27 iunie 1986 în speţa Military and Paramilitary Activities in and against Nicaragua (Nicaragua c. SUA).1370

Clauzele fixate în Proiectul de Articole al CDI pot fi grupate în două categorii: a) cele ce sunt atribuite victimei prejudiciului evenual cauzat prin fapta internaţional-ilicită şi b) cele ce îi sunt străine.

a)  Faptele victimei.

În această ipoteză victima în mod necesar este subiect de drept internaţional. Chiar dacă victima reală a prejudiciului cauzat este un particular, doar faptele ce rezultă din comportamentul statelor şi a organizaţiilor internaţionale sunt pertinente; victima concretă apare în faţa lor în bza mecanismului protecţiei internaţionale – diplomatice sau funcţionale.

1.  Consimţământul victimei.

Spre deosebire de dreptul penal, dreptul internaţional admite că ilicitatea nu este automat constituită prin circumstanţe obiective; voinţa subiectelor de drept internaţional pot permite acoperirea ilicităţii sau interzice ca actul ilicit să fie atribuit autorului acestuia. Participând la definirea „legalităţii” internaţionale, subiecţii de drept pot introduce excepţiile dorite. Responsa- bilitatea internaţională nu poate fi angajată acestora, decât în limitele consimţământului exprimat (art.20 al Proiectului CDI). Excepţie de la această regulă sunt cazurile în care norma în cauză este o normă jus cogens.

Consimţământul privind încălcarea unei norme de drept din partea unui individ este, din contra, fără efecte juridice. Indivizii nu pot participa la definirea obligaţiilor internaţionale şi, în cazul în care ei pretind la aceasta, comportamentul lor nu va fi atribuit statelor.

Riscul unei utilizări abuzive a argumentului consimţământului este foarte real, în special în situaţiile în care un stat atentează la suveranitatea altui stat („intervenţii umanitare”, menţinerea bazelor militare străine). În acest sens, CDI impune anumite cerinţe pentru ca  consimţământul să fie legal: el trebuie să fie exprimat în mod liber şi expres, consimţământul nu poate fi prezumat (Raport CDI 2001, A/56/10, p.187, par.6 din comentariul art.20).

2.  Exercitarea legitimei apărări.

În cazul în care actul ilicit nu este altceva decât un răspuns la un alt act ilicit, în condiţiile justificate prin noţiunea de legitima apărare, subiectul de drept care este la originea procesului nu va putea invoca ilegalitatea care îi este opusă. Prin atitudinea sa iniţială, „victima secundă” şi-a pierdut dreptul să invoce ilegalitatea comportamentului răspuns.

În speţa Military and Paramilitary Activities in and against Nicaragua, CIJ a admis principiul, constatând că faptele reproşate de SUA faţă de Nicaragua nu justifica exercitarea dreptului la legitima apărare (hotărârea din 27 iunie 1986).

Consacrând principiul tradiţional (art.21 din Proiect), CDI nu a dorit să intre în dezbateri re- feritor la noţiunea de legitimă apărare, inclusiv conţinutul ei: ea se limitează la ceea că face trimi- tere la Cartă în general şi nu direct la art.51 al Cartei, pentru a evita propunerea unei interpretări a acestei dispoziţii.

Rămâne sub semnul întrebării necesitatea includerii acestei dispoziţii în proiectul CDI: pe de o parte, există o erupţie discutabilă a „dreptului Cartei” în dreptul răspunderii, dat fiind că este vorba de ramuri diferite de drept internaţional, care răspund unor logici diferite; pe de altă parte, legitima apărare nu este decât o formă specială a „contra-măsurilor”.

3.  Contra-măsurile.

Comisia de drept internaţional a preferat expresia „contra-măsuri” termenilor tradiţionali, cum ar fi „represalii” sau „sancţiuni” (ultimul trebuie rezervat măsurilor aplicabile, în baza hotărârilor unei organizaţii internaţionale, în urma încălcărilor dreptului, având consecinţe grave pentru comunitatea internaţională). Putem estima că acestea nu sunt contra-măsuri, în timp ce ele constituie circumstanţe ce exclud caracterul ilicit al faptelor, ci fapte ilicite cu caracter internaţional faţă de care se ripostează.

Practica internaţională contemporană, inclusiv cea judiciară, recunoaşte contra-măsurile drept mijloc de implementare a răspunderii statelor. În hotărârea arbitrară din 9 decembrie 1978, în speţa privind acordul franco-american referitor la transporturile aeriene, se menţionează   că

„în situaţia, care, la părerea unui stat, există o încălcare a obligaţiei internaţionale din partea altui stat, primul este în drept, în limitele stabilite de normele dreptului internaţional privind aplicarea forţei armate, să-şi apere drepturile prin contra-măsuri.1371 Totodată, arbitrajul a atras atenţia că aplicarea contra-măsurilor trebuie să corespundă unor cerinţe. Această instituţie acordă mari posibilităţi pentru abuzuri, în special, dacă luăm în consideraţie inegalitatea statelor din punct de vedere al posibilităţii aplicării lor. Reieşind din aceasta, dreptul internaţional acordă în primul rând, atenţie stabilirii condiţiilor şi limitelor, care au ca scop minimalizarea posibilităţii unui eventual abuz.

Contra-măsurile sunt limitate prin neîndeplinirea temporară a obligaţiilor din partea sta- tului atentat faţă de statul culpabil şi sunt considerate legale până când va fi atins scopul lor.  Ele trebuie aplicate în aşa fel, încât să permită restabilirea aplicării obligaţiilor încălcate. Această regulă este consemnată în Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, conform căreia „în perioada de suspendare, părţile trebuie să se abţină de la orice act de natură să împie- dice reluarea aplicării tratatului” (art.72. 2). La fel, statele trebuie, după posibilităţi, să selecteze contra-măsurile aplicate. Importanţa acestui moment a fost menţionat şi de CIJ în speţa Barrage de Gabcikovo-Nagymaros. Totuşi, caracterul aplicării contra-măsurilor nu poate fi considerat abso- lut, deoarece în multe cazuri urmările lor nu pot fi lichidate.

CDI defineşte contra-măsurile în art.22 al Proiectului de Articole ca o consecinţă ce exclude ilegalitatea. Numite în mod tradiţional „represalii”, contra-măsurile sunt o practică veche, le- gitimitatea lor fiind determinată printr-o jurisprudenţă care a stabilit limitele, principala fiind exigenţa faţă de proporţionalitatea între fapta internaţional-ilicită şi riposta faţă de ea.

CDI a decis să includă contra-măsurile în partea a treia a proiectului său consacrat „punera în aplicare a răspunderii internaţionale a statelor”. Aceste prevederi stipulează că răspunderea este definită ca o situaţie nouă, ca rezultat al unei fapte internaţional-ilicite: dreptul de a recurge la contra-măsuri este o consecinţă a acestei situaţii.

Dreptul internaţional determină un şir de obligaţii, încălcarea cărora nu poate atrage aplica- rea contra-măsurilor. Din ele fac parte obligaţiile ce reiese din normele imperative ale dreptului internaţional. În primul rând, aceasta se referă la obligaţiile ce derivă din principiul neagresiunii, care interzice aplicarea forţei şi ameninţarea cu forţa. Excepţie constituie doar cazul de legitimă apărare. Declaraţia ONU din 24 octombrie 1970 privind principiile de drept internaţional re- feritoare la relaţiile de prietenie şi de cooperare între state conform Cartei Naţiunilor Unite – rezoluţia №2625 (XXV) – prevede că „statele se vor abţine de la acte de represalii, care prevăd aplicarea forţei.”1372

Nu se aplică contra-măsurile nici în cazul încălcării obligaţiilor în domeniul drepturilor omului, a obligaţiilor cu caracter umanitar, care interzic represaliile militare. Aceste prevederi se conţin în tratatele cu privire la drepturile omului şi de drept umanitar.

Statul ce aplică contra-măsuri nu este în drept să se eschiveze de la îndeplinirea unor obligaţii internaţionale, cum ar fi de exemplu soluţionarea paşnică a diferendului sau a celor ce ţin de asi- gurarea şi respectarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice. Hotărârea CIJ din 24 mai 1980 în speţa personalul diplomatic şi consular al SUA la Teheran (SUA v. Iran), a stabilit că „orice încălcare presupusă a unui tratat de către una din părţi nu poate împiedica această parte să facă trimitere la prevederile Tratatului, ce prevede soluţionarea paşnică a diferendelor.”1373 Un alt exemplu: nor- mele ce stabilesc imunitatea diplomatică au drept scop garantarea securităţii şi a inviolabilităţii personalului diplomatic. Totodată, aceste norme nu interzic declararea diplomatului persona non grata, întreruperea sau încetarea relaţiilor diplomatice etc.

Contra-măsurile trebuie să fie proporţionale în raport cu prejudiciul adus şi valoarea drepturi- lor încălcate. Proporţionalitatea constituie baza determinării legalităţii contra-măsurilor. Măsurile neproporţionale duc la survenirea răspunderii din partea statului ce le-a aplicat. Hotărârea CIJ din 25 septembrie 1997 în speţa Barrage de Gabcikovo-Nagymaros a stabilit că măsurile adoptate de Cehoslovacia, nu constituie contra-măsuri legale, deoarece lipseşte criteriul proporţionalităţii.

În principiu, pentru aplicarea contra-măsurilor, statul atentat trebuie să ceară de la statul culpabil îndeplinirea obligaţiilor, ce decurg din răspundere, inclusiv să-l pună la curent despre adoptarea hotărârii privind aplicarea contra-măsurilor şi să propună începerea negocierilor. Totodată, statul atentat este în drept să ia măsuri urgente pentru asigurarea drepturilor sale, de exemplu, să reţină nava implicată în încălcarea normei de drept.

Contra-măsurile nu pot fi aplicate în cazul în care fapta internaţional-ilicită a luat sfârşit sau diferendul este înaintat instanţei judiciare sau arbitrajului. Astfel este privit cazul  adoptării măsurilor din partea statelor care nu au avut de suferit, dar care sunt participanţi la obligaţiile stabilite, în scopul protejării intereselor colective ale unui grup de state sau ale unei obligaţii ce se referă la comunitatea internaţională în general. Oricare din aceste state este în drept să atragă la răspundere statul culpabil, să i-a împotriva lui măsuri legale pentru asigurarea încetării faptei internaţionale ilicite.

Una din problemele cu care se confruntă dreptul răspunderii internaţionale este ceea că lipseşte o interpretare a noţiunii „măsuri legale”. Practica contemporană cunoaşte cazuri de adop- tare a măsurilor colective, legitimitatea cărora trezeşte dubii. În 1998, în rezultatul evenimentelor din Kosovo, statele membre ale Uniunii Europene au introdus sancţiuni împotriva noii Serbiei & Montenegro. Pentru unele state aceste sancţiuni reprezentau încălcări ale acordurilor cu Serbia & Montenegro, fapt ce presupunea ilegalitatea lor. Argumentele aduse la denunţarea acordului cu Serbia & Montenegro, în lipsa prevenirii prealabile din partea Marii Britanii vizau faptul că încălcările drepturilor omului din partea regimului Miloşevici au privat guvernul său, din punct de vedere politic şi moral, de dreptul de aplicare a termenului de 12 luni de aviz prealabil.1374

În rezultatul analizei unei asemenea practici, CDI în raportul către Adunarea Generală a ONU a constatat că „… la etapa contemporană nu există un drept evident … al statelor de a aplica contra-măsuri în interese colective…”

b) Clauzele străine victimei.

Statul care comite un act ilicit nu va invoca suveranitatea sa pentru a se exonera de răspundere. Această regulă ar exista şi în afara dreptului internaţional. Unele fapte externe, care impun un stat să comită o faptă internaţional-ilicită, pot pune chestiunea răspunderii internaţionale faţă de victimă.

1.  Forţa majoră.

CDI o defineşte ca „o forţă irezistibilă sau un element extern neprevăzut, care exclude contro- lul din partea statului” (art.23; aceeaşi definiţie se aplică efectelor forţei majore în dreptul tratate- lor – art.61 al Convenţiei din 1969 privind dreptul tratatelor).

CDI n-a considerat oportun să separe cele două noţiuni: forţa majoră şi cazul fortuit din considerente că există divergenţe asupra criteriilor de distincţie a acestor noţiuni, renunţând în Proiectul său definitiv din 2001 de a invoca cazul fortuit. În doctrina dreptului internaţional există părerea că diferenţa rezidă din cauza a doi factori: o forţă sau o constrângere în cazul forţei majore şi un eveniment – în cazul fortuit. O altă poziţie – se pune accentul pe diferenţa efectelor survenite: forţa majoră va antrena o imposibilitate materială de acţiune, iar cazul fortuit va împiedica autorul actului să conştientizeze că comportamentul său nu este cel impus de norma de drept.

Deci, forţa majoră anulează caracterul ilicit al comportamentului, cu condiţia că responsa- bilul n-a contribuit prin neglijenţă la survenirea situaţiei forţei majore sau a cazului fortuit; în aşa fel, din definiţie trebuie să reiasă un comportament involuntar. Cauzele de exonerare sunt rareori acceptate deoarece condiţiile sunt dificil de executat: situaţia forţei majore trebuie să fie irezistibilă şi externă autorului comportamentului contrar dreptului internaţional.

2.  Calamităţile.

Situaţia dată diferă un pic, prin faptul că autorul actului alege, faţă de un pericol extern, ne- respectarea unei obligaţii internaţionale şi i-a riscul luării unui comportament ilicit. În realitate, alegerea sa nu este mai liberă sau voluntară decât în cazul forţei majore, şi deci, el va fi exonerat de răspundere.

Asemenea situaţii presupun că interesele proeminente ale indivizilor au prioritate în comporaţie cu cele ale statului: majoritatea exemplelor de calamităţi purtate asupra riscurilor reale acceptate de către persoanele fizice (pericol pentru viaţa lor în circumstanţe atmosferice sau tehnice foarte dificile: fuga de pa navă în timpul unei furtuni sau refugiul în caz de accident, în- trarea în spaţiul aerian a unui stat a unei nave accidentate sau din cauza scurgerii carburanţilor). Suveranitatea teritorială sau protecţia mediului vor fi considerate neprioritare în raport cu aceste calamităţi. Aşa, de exemplu, Convenţia de la Montego Bay din 1982 privind dreptul mării admite stoparea şi staţionarea navei străine în timpul trecerii inofensive prin marea teritorială a unui stat în caz de calamitate (art.18, p.2).

Excluzând că subiectul de drept internaţional ar putea contribui la survenirea unei calamităţi, cu condiţia că încălcarea dreptului va aduce un minim de prejudicii, CIJ se expune asupra im- punerii acestei cauze exoneratoare a unor limite stricte. Se pare că nu există o jurisprudenţă

„pozitivă” prin care o jurisdicţie internaţională ar fi admis scuza unei calamităţi. Drept exemplu putem aduce hotărârea arbitrală din 30 aprilie 1990 în speţa Rainbow Warrior, care prevede   că

„orice încălcare din partea unui stat a unei obligaţii, indiferent de originea ei, angajează respon- sabilitatea acestui stat”.1375

Regula calamităţii nu se aplică, dacă ea a survenit în urma comportamentului statului dat sau în cazul în care este creat un pericol egal sau mai mare. În ultimul caz se are în vedere situaţia, în care acţiunea crează pericol pentru un număr mai mare de vieţi, comparativ cu cel ce poate fi salvat.

3.  Starea de necesitate.

Mult mai contestată în comparaţie cu circumstanţele precedente în ce priveşte cauza exonerării, starea de necesitate a fost definitiv reţinută de către CDI (art.25 din Proiect), dar într- o formă foarte restrictivă pentru a evita o utilizare abuzivă a acestei noţiuni. În general, starea de necesitate presupune un pericol grav şi eminent pentru un „interes vital” al statului. Se poate imagina divergenţele în apreciere între subiecţii de drept ce se referă la un asemenea pericol, când interesele lor materiale sunt contradictorii (distrugerea unei nave străine în marea liberă pentru a limita efectele unei poluări maritime). Redactarea negativă a art.25 al Proiectului CDI „statul nu poate invoca starea de necesitate … doar în cazurile …”, demonstrează că această clauză de excludere este destinată să rămână ca una excepţională.

În calitate de simplă siguranţă, starea de necesitate nu va fi succeptibilă de a înlătura ilegali- tatea unei încălcări a unei norme de drept în lipsa mai multor condiţii cumulative:

• ·scuza nu trebuie să fie înlăturată prin regula primară, presupusă violată în mod expres sau în sensul ei (fapt ce impune o examinare a fiecărui caz în parte a obiectului şi scopului acestei reguli);
• ·încălcarea dreptului este singurul mijloc utilizabil;
• ·această încălcare nu trebuie să aducă pericol unui alt interes vital al statului victimă sau a comunităţii internaţionale în ansamblul său.

În speţa Barrage de Gabcikovo-Nagymaros, CIJ a aplicat direct criteriile propuse de CDI, pentru a refuza Ungariei de a benefecia de această clauză extraordinară: un „interes vital” al statului

• interesul ecologic, nefiind în mod suficient stabilit pericolul invocat; mai mult – alte mijloace utilizabile rămâneau disponibile. În acest caz poate fi creată impresia că se exclude ipoteza când statul, ce invocă starea de necesitate este la originea situaţiei care-l conduce la adoptarea unui comportament a priori ilicit.

Statul nu poate face trimitere la starea de necesitate în cazul în care obligaţia asumată ex- clude asemenea trimiteri sau dacă statul a favorizat crearea unei asemenea situaţii. Exemplu de obligaţie ce exclude trimiterea la starea de necesitate, pot servi convenţiile din domeniul dreptu- lui umanitar, care interzic trimiterea la necesitatea militară.

Nici unul din evenimentele enumerate, ce prevăd excluderea faptei ilicite, nu îndreptăţeşte nerespectarea normelor imperative ale dreptului internaţional. Aşa, de exemplu, în cazul încălcărilor în masă a drepturilor omului, în caz de comitere a crimelor de genocid, este interzisă aplicarea aceloraşi reguli. Această prevedere corespunde normei prevăzute în Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, conform căreia tratatul ce contravine unei norme imperative este nul (art.53 şi 64).

Trimiterea la un eveniment ce exclude ilicitatea, nu presupune încetarea obligaţiei, ea îşi restabileşte acţiunea imediat după ce evenimentul corespunzător a luat sfârşit. Această preve- dere este acceptată şi de practica judiciară. În hotărârea în speţa Barrage de Gabcikovo-Nagymaros, CIJ a stabilit că „imediat după ce încetează statea de necesitate, datoria de a executa obligaţiile convenţionale este restabilită”.

Trimiterile la fapte ce exclud ilicitatea nu presupune şi restituirii prejudiciului cauzat. De exemplu, în cazul aterizării avariate a unei nave aeriene militare pe teritoriul unui stat străin, statul căruia îi aparţine nava nu poartă răspundere pentru încălcarea spaţiului aerian al altui stat, dar este obligat să compenseze prejudiciul direct (în caz de survenire).

Noua ordine mondială va fi influenţată de tendinţele creşterii priorităţii funcţiilor de ga- rantare a intereselor comunităţii internaţionale, fapt recunoscut nu doar de teoreticieni, ci şi de reprezentanţi ai statelor. Astfel, în cadrul Comitetului VI al Adunării Generale a ONU (sesiunea a 50-a), reprezentantul Austriei menţiona că la moment, pe prim-plan se situează aspectele noi ale activităţii normative, aceasta devenind o obligaţie a statelor faţă de comunitatea internaţională în ansamblul său.1376

Prioritatea intereselor comunităţii internaţionale nu înseamnă lezarea intereselor state-    lor. Scopul constă în găsirea unei variante optime, dreptul internaţional servind instrument de soluţionare a acestei probleme.

Studiul asupra Proiectului de Articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţional- ilicite, elaborat de CDI, poate servi drept exemplu al progresului la care s-a ajuns pe parcursul elaborării dreptului răspunderii internaţionale în ultimii ani. Este evidentă necesitatea creşterii eficacităţii dreptului internaţional, perfecţionării mecanismului său. Trebuie luat în consideraţie faptul că implementarea principiilor şi normelor acestei ramuri în practica statelor, acceptarea din partea liderilor politici şi conştientizarea în masă implică dificultăţi mari în comparaţie      cu alte domenii, de exemplu dreptul tratatelor sau dreptul diplomatic. În aceste condiţii, rolul răspunderii internaţionale în ridicarea nivelului de dirijare a sistemului internaţional devine de- cisiv. Evident că acest proces întâlneşte dificultăţi în calea sa, în primul rând, de ordin politic.  În opinia specialiştilor, dificultăţile cu care se confruntă dreptul răspunderii internaţionale în procesul de codificare, ţin nu doar de specificul acestei ramuri, dar în mare măsură sunt de ordin politic. Nimic nu poate aduce un aport mai mare la creşterea autorităţii dreptului internaţional decât recunoaşterea caracterului imperativ al răspunderii pentru încălcarea lui.1377

Renunţarea la vechea terminologie oferă avantajul de a demonstra lipsa unei criminalizări a instituţiei răspunderii internaţionale a statului (putem invoca destinul Germaniei după cel de-al doilea război mondial, cel al Irakului în urma conflictului din Golf sau cel al regimului taliban în Afganistan, în urma atentatelor din 11 septembrie 2001, care poate fi comparat cu o situaţie de acest gen). Evident că, în lumea contemporană există posibilităţi de a reprima comportamentele ilicite; însă această represiune relevă, în plan universal, mecanismele Cartei ONU (Capitolul VII), unde obiectivul nu constă în punerea în aplicare a răspunderii internaţionale, ci în menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale.

Procesul de globalizare impune o legătură tot mai strânsă între state, unindu-le într-un sis- tem, de nivelul de funcţionare a căruia depind interesele vitale ale statelor. Asigurarea unei bune funcţionări a acestui sistem impune necesitatea respectării normelor dreptului internaţional, printre care, în mod prioritare – implementarea răspunderii internaţionale. Scade rolul constrân- gerii directe şi creşte rolul mijloacelor adoptate de organizaţiile internaţionale.

Constrângerea ca element al metodei de funcţionare a dreptului internaţional nu constituie o încălcare, ci un mijloc de realizare a dreptului. Elementul de bază al constrângerii este legalitatea, inclusiv din punct de vedere al originei, metodei şi volumului. Constrângerea este determinată, în primul rând, de scopurile şi principiile de bază ale dreptului internaţional.

Problema constrângerii este tradiţional considerată drept una din cele mai importante în dreptul internaţional. Făcându-se trimitere la lipsa unui aparat centralizat de constrângere, mulţi gânditori negau caracterul juridic al dreptului răspunderii, acordându-i caracterul unei morale pozitive. În realitate însă, constrângerea are un rol important în funcţionarea dreptului internaţional şi reprezintă unul din elementele caracteristice ale mecanismului de funcţionare ale acestuia.