Conform prevederilor normelor de drept internaţional, statele sunt obligate să soluţioneze diferendele care aau apîrut între ele prin mijloace paşnice, pentru a nu supune pericolului pacea şi securitatea internaţională. Principiul unanim recunoscut al dreptului internaţional privitor la soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale are caracter imperativ şi este stipulat în Carta ONU (p. 3 art. 2) şi alte acte normative internaţionale.1378
În sens larg, noţiunea de diferend desemnează o neînţelegere, un dezacord, un litigiu între două sau mai multe state cu privire la un drept, o pretenţie sau un interes.1379
Atât în izvoarele de drept internaţional, cît şi în doctrină, se folosesc diverse termene: litigiu, diferend, situaţie, conflict, criză, etc., însă termenul diferend are o uzanţă mai frecventă şi, în principiu, înglobează în sine toţi ceilalţi termeni.
Problematica privind soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale a fost discutată înca la Conferinţele de pace de Haga din 1899 şi 1907,1380 însă în cadrul convenţiilor încheiate la aceste conferinţe războiul nu a fost interzis ca mijloc de soluţionare a diferendelor. Doar în 1928, prin Pactul de la Paris (Partul Briand-Kellog) au fost recunoscute ilegale mijloacele militare de soluţionare a conflictelor.
Statutul ONU divizează diferendele în două categorii: a) extrem de periculoase, continuarea cărora pot duce la afectarea securităţii internaţionale şi menţinerea păcii mondiale (art. 34); b) alte diferende (p. 1 art. 33, p. 1 art. 35, p. 1 art. 36). Concomitent, Statutul ONU nu diversifică noţiunile de diferend şi situaţie, delegînd această funcţie Consiliului de Securitate al ONU (art. 34).1381
Sfera subiectelor între care apar diferendele internaţionale include:
- statele;
- statele şi organizaţiile internaţionale;
- organizaţiile internaţionale;
- alte subiecte ale dreptului internaţional.
Pe parcursul dezvoltării istorice a comunităţii internaţionale mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor au evoluat în dependenţă de perioada istorică concretă şi corelaţia de forţe pe arena internaţională. Astfel, unele din mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor sunt cunoscute din cele mai străvechi timpuri (bunele oficii, medierea etc.), altele au aparut de abea în secolul XIX (ancheta internaţională, arbitrajul), terţele s-au confirmat în a doua jumătate a secolului XX (instanţele de judecată internaţională, comisiile de conciliere, organizaţiile internaţionale).
În vederea rezolvării diferendelor internaţionale, părţile pot recurge la trei categorii de mijloace paşnice (alegerea oricăruia dintre mijloace este facultativă, rezultând din caracterul facultativ al acestormijloace): 1) Politico-diplomatice(negocierile, buneleoficii, medierea, ancheta internaţională, concilierea); 2) Jurisdicţionale (arbitrajul, instanţe judiciare internaţionale); 3) Organizaţii internaţionale (organizaţii universale, organizaţii regionale).