Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale a fost consacrată în plan juridic multilateral prin Convenţiile de la Haga din I 899 şi 1907. Convenţia de la Haga pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, din 18 octombrie 1907, este primul act de codificare parţială a normelor internaţionale referitoare la unele mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale.
Soluţionarea paşnică a diferendelor a fost prevăzută într-o serie de alte acte internaţionale, pre- cum şi în convenţii bilaterale. Carta O.N.U. înscrie în dispoziţiile sale, atât principiul soluţionării paşnice a diferendelor, cât şi mijloacele de rezolvare a lor, făcând precizarea că diferendele de ordin juridic trebuie, ca regulă, să fie supuse de părţi Curţii Internaţionale de Justiţie (art. 33 şi 36 alin. 3).
Carta O.N.U. mai adaugă că părţile din diferend pot recurge la orice alt mijloc paşnic la alegerea lor.
Rezoluţia 2625 (XXV) a Adunării Generale a ONU din 24 octombrie 1970, referitoare lа principiile dе drept internaţional privind relaţiile prieteneşti si cooperarea între state, conform Cartei ONU, stipulează, că diferendele internaţionale se soluţionează pe cale paşnică cu res- pectarea principiului egalităţii suverane al statelor şi în conformitate cu libertatea de alegere a modalităţilor şi mijloacelor de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale.
Din mijloacele politico-diplomatice de soluţionare a diferendelor internaţionale fac parte: negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta internaţională şi concilierea.
Negocierile directe sunt cel mai dinamic şi eficient mijloc, mai puţin costisitor şi la îndemâna părţilor care, în funcţie de cadrul de desfăşurare, pot fi bilaterale sau multilaterale.
Pe parcursul negocierilor pot fi acceptate diverse forme şi metode de soluţionare a diferendului internaţional. Concomitent, negocierea, pe lîngă faptul că este un mijloc de bază de soluţionare paşnică a diferendelor, îndeplinesc şi funcţii aplicative în cadrul soluţionării diferendelor. În mod practic, toate mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor se iniţiază prin negocieri şi, de multe ori, se finalizează de asemenea prin negocieri.
Dreptul internaţional nu stipulează reguli unice cu privire la tipurile, modalităţile şi procedura de negociere. De regulă, negocierile trec următoarele etape: iniţiativa de a începe negocierile (poate parveni de la un stat sau un grup de state), înţelegerea propriu-zisă privind negocierile (timpul, locul, nivelul şi statutul delegaţilor sau împuterniciţilor la negocieri etc.), pregătirea negocierilor (procedura, principiile etc.), negocierile propriu-zise, elaborarea actului final al nego- cierilor.1382
Negocierile diferă după: 1) obiectul supus negocierii (probleme politice, economice, sociale, militare etc.); 2) actorii procesului de negociere (bilaterale sau multilaterale); 3) nivelul şi statutul părţilor participante la negocieri (la nivel înalt, la nivel de miniştri de externe, la nivel de ambasadori sau împuterniciţi speciali); 4) interesele părţilor; 5) mediul de negociere; 6) modul de finalizare al negocierii.1383
Bunele oficii implică prezenţa unui terţ acceptat de către părţile în diferend, ce ajută la nego- cieri şi chiar la evitarea unor conflicte. Conform prevederilor stipulate în art. 2 a Convenţiei de la Haga pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, din 18 octombrie 1907, statele, în caz de diferend, sunt obligate de a apela la bunele oficii a unui sau mai multor state prietene.
Dreptul de a acorda bune oficii îl au doar statele care nu sunt implicate în diferend. Spre exemplu, Austria şi Rusia au acordat bune oficii Angliei şi Americii de Nord în cazul semnării Acordului de la Versailles din 1783, care a recunoscut independenţa SUA. În 1966 URSS a acordat bune oficii în cazului diferendului indo-pakistanez cu privire la Kaşmir.
Bunele oficii pot fi acordate şi de organizaţiile internaţionale. Spre exemplu, în cazul crizei din Marea Caraibilor, din octombrie 1962, Secretarul General al ONU a acordat bune oficii SUA şi URSS în procesul de soluţionare paşnică a diferendului existent între părţi.
În cazul acordării bunelor oficii, statele sau organizaţiile internaţionale care le oferă nu participă, de regulă, la negocieri cu excepţia cazurilor, când părţile în diferend solicită această participare.
Medierea, spre deosebire de bunele oficii, preconizează că terţul participă nu numai la negocieri, ci formulează si propuneri de rezolvare, care însă nu sunt obligatorii pentru părţile în diferend. Scopul mediatorului se limitează doar la stabilirea pretenţiilor reciproce între părţile în diferend şi îndemnarea lor spre soluţionare paşnică a diferendului. Rolul de mediator încetează îndată ce una din părţile în diferend cere aceasta, sau însuşi mediatorul conştientizează că propunerile sale nu sunt acceptate.
Ancheta internaţională se efectuează de către o comisie internaţională de anchetă, creată de părţile în diferend şi are ca scop stabilirea exactă a faptelor care au dat naştere diferendului, cât şi culegerea unor informaţii, privitor la diferend, în prezenţa părţilor.
Ancheta internaţională este o modalitate de soluţionare paşnică, care constă în elucidarea unor chestiuni foarte controversate, ce formează obiectul unui diferend internaţional, de către o comisie desemnată în acest scop de părţile aflate în diferend sau de către o organizaţie internaţională, comisie ale căror concluzii au un caracter facultativ.1384
Competenţa şi procedura de constituire a comisiilor internaţionale de anchetă este reglementată de Statutul ONU şi art. 9 a Convenţiei de la Haga pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, din 18 octombrie 1907.
Concilierea internaţională. Primele referiri la procedura de conciliere internaţională s-au făcut în cadrul tratatelor bilaterale. În acordurile multilaterale chestiunea privind concilierea internaţională a fost stipulată în unele rezoluţii ale Ligii Naţiunilor din 1922, Carta ONU (art. 33),
Declaraţia de la Manila din 1982 ş.a. Poate fi menţionată şi reglementarea concilierii în Convenţia cu privire la dreptul mării din 1982, de la Montego Bay, Jamaica (art. 284).
Concilierea internaţională se realizează de către o comisie internaţională de conciliere (creată de către părţi) şi constă în examinarea diferendului sub toate aspectele, concilierea părţilor şi propunerea unei soluţii, care este facultativă pentru părţi.1385
Concilierea internaţională asociază elementele medierii şi ale anchetei, având şi trăsături caracteristice proprii. Spre deosebire de mediere, concilierea presupune o investigaţie realizată de un organ independent, şi nu de un terţ, care acţionează ca mediator.1386
În raport cu ancheta, concilierea are ca obiect nu numai cercetarea faptelor, prin audierea părţilor, ci şi procedează în continuare la concilierea propriu-zisă, propunând părţilor în diferend soluţii de rezolvare a diferendului. Părţile îşi expun poziţiile asupra acestor propuneri, acceptându-le sau nu.
Lucrările comisiei de conciliere au un caracter secret, publicitatea fiind interzisă până când rezultatul procedurii de conciliere este evident.1387