Hotărârile instanţelor judecătoreşti şi arbitrale sunt mijloace de constatare a unor norme juridice de drept internaţional, de interpretare şi aplicare a acestora, nu sunt considerate precedente, ca în dreptul anglo-saxon, pentru că nu au valoare obligatorie decât între părţi şi cu privire la cauza soluţionată.
Din caracterul de mijloc de constatare rezultă calitatea hotărârii judecătoreşti sau arbitrale internaţionale de posibil element material al formării cutumei. Judecătorul internaţional aplică, printr-o operaţiune intelectuală, dreptul existent la situaţia concretă, ceea ce exclude invocarea de reguli exterioare dreptului deja existent.
Pentru justificarea teoriei judecătorului-legiuitor s-a invocat teoria lacunelor dreptului internaţional. De fapt, în caz de lacune, judecătorul internaţional aplică fie principiile fundamentale ale dreptului internaţional, fie principiile specifice, fie judecă pe bază de echitate, aplicând regulile consacrate în principiile generale de drept.