Pin It

Crearea unor proceduri specifice de gestionare şi rezolvare a diferendelor este rezultatul existenţei unor organizaţii internaţionale universale şi regionale cum sunt Organizaţia Naţiunilor Unite, instituţiile specializate ale O.N.U. şi organizaţiile regionale.

În cadrul sistemului O.N.U., Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală au competenţe speciale în reglementarea paşnică a diferendelor. O anumită implicare are şi Secretarul General, fără a fi specificate în Cartă dispoziţii speciale în acest sens.

Consiliul de Securitate. Competenţa sa vizează soluţionarea diferendelor de natură a pune în pericol pacea şi securitatea internaţională. În asemenea cazuri, Consiliul poate să recomande părţilor: proceduri sau metode adecvate de soluţionare (de ex. negocieri, bunele oficii, mediere, supunerea diferendului CIJ, etc.); să facă recomandări cu privire la modul de reglementare a di- ferendului; să recomande părţilor conţinutul reglementării.

Consiliul poate, de asemenea, ancheta orice diferend sau situaţie ori poate încredinţa aceasta Secretarului General. Diferendele de ordin juridic vor fi, de regulă, supuse Curţii Internaţionale de Justiţie.1394

Adunarea Generală. Poate discuta şi face recomandări părţilor pentru rezolvarea oricărui dife- rend sau situaţie dacă acestea afectează bunăstarea generală sau relaţiile prieteneşti între naţiuni.

Cu toate că, competenţa Adunării este mai extinsă, ca este subsidiară competenţei Consiliului  şi aceasta, deoarece Consiliul are răspunderea principală pentru menţinerea păcii si securităţii internaţionale.

Secretarul General poate atrage atenţia Consiliului asupra oricărei probleme care ar pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională (art. 99 al Cartei). În fapt, Secretarul General îndeplineşte misiuni de bune oficii, mediere, invită părţile în diferend să-1 soluţioneze prin ne- gocieri.

Instituţiile specializate ale O.N.U. au în structura lor şi organe cu competenţe de soluţionare paşnică a diferendelor.

Carta O. N. U (art. 52) admite existenţa unor acorduri şi organisme regionale pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi pentru rezolvarea paşnică a diferendelor locale, cu condiţia ca aceste organisme şi activitatea lor să fie conforme cu scopurile şi principiile O.N.U..

În principiu, asemenea organisme şi mecanismele lor nu diferă substanţial de mijloacele şi procedurile organizaţiei mondiale.

În plan regional, statele au creat următoarele organizaţii de acest tip:

  • Liga Statelor Arabe (L.S.A.-1945);
  • Organizaţia Statelor Americane (OSA-1947-48);
  • Organizaţia Uniunii Africane (OUA-1963), din 2002 Uniunea Africană (UA);
  • Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE1994-1995).

Liga Statelor Arabe.

Art. 5 din Pactul Ligii stabileşte următoarele principii şi reguli:

  • ·interzice recurgerea la forţă pentru reglementarea conflictelor;
  • ·recurgerea statelor în diferend la Consiliul Ligii, care are funcţii arbitrale şi de conciliere;
  • · hotărârea Consiliului este obligatorie şi executorie;
  • ·statele părţi în diferend nu vor participa la dezbateri şi nici la adoptarea hotărârilor;
  • ·Consiliul îşi poate oferi bunele sale oficii în orice diferend care poate duce la război între două state membre sau între un stat membru şi un stat terţ.

În practică, Liga Arabă nu şi-a dovedit eficienta în problematica ce vizează soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale.

Organizaţia Statelor Americane.

În baza art. 2 din Tratatui Interamerican de Ajutor Reciproc (1947) şi art. 3, art. 23-26 din Carta OSA (Bogota, 1948), modificată prin Protocolul de la Buenos Aires (1967) se prevăd atât principiul soluţionării paşnice, cât şi mijloacele de reglementare a diferendelor.

Competenţe în reglementarea paşnică a diferendelor revin, în principal, Consiliului perma- nent care la sesizarea părţilor poate să:

  • ·ofere bunele sale oficii;
  • ·asiste părţile în diferend;
  • ·să recomande procedurile adecvate de rezolvare a diferendului;
  • ·poate iniţia anchete (cu consimţământul părţilor implicate);
  • ·poate constitui comitete ad-hoc (cu acordul părţilor).

Secretarul general al OSA are unele atribuţii nesemnificative în domeniu. În practică, OSA a fost atrasă, într-o anumită măsură, în:

  • ·conflictul anglo-argentinian privind insulele Faullcland-Malvines (1982);
  • ·în 1989, mediere în conflictul de frontieră dintre Costa Rica şi Nicaragua;
  • ·începând din 1991, OSA şi O.N.U. s-au implicat în Haiti, pe cale diplomatică, printr-un trimis special si în 1993, printr-o misiune comună O.N.U./OSA, Misiune Internaţională Civilă în Haiti, pentru respectarea democraţiei, respectarea drepturilor omului şi pentru a investiga diferite încălcări ale legii.

Organizaţia Uniunii Africane (OUA), din 2002 Uniunea Africana (UA).

Carta OUA (art. 3 alin. 4) prevedea principiul soluţionării paşnice si mijloacele de rezolvare a diferendelor, constituirea unei Comisii de mediere, conciliere şi arbitraj.

Carta Africană (a Uniunii Africane), spre deosebire de Carta OUA, nu mai include o structură de tipul Comisiei tripartite (mediere, conciliere si arbitraj) dar, în schimb introduce următoarele competenţe pentru UA:

  • ·creează Curtea de justiţie cu largi atribuţii în soluţionarea diferendelor şi prevenirea conflictelor;
  • ·creează Consiliul executiv, care are ca funcţie principală să îndeplinească directivele Adunării privind gestionarea conflictelor, războaielor şi a altor situaţii de urgenţă;
  • ·a introduce sancţiuni de ordin politic şi economic;
  • ·Preşedintele Uniunii va putea să-şi ofere bunele oficii, medierea, arbitrajul, sau să acţioneze în mod adecvat în cazuri specifice.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

Convenţia privind concilierea şi arbitrajul (1992) a adus în cadrul OSCE următoarele inovaţii:

  • a creat Curtea Europeană de Conciliere şi Arbitraj;
  • procedura de conciliere obligatorie;
  • neacceptarea soluţiilor propuse, într-un anumit termen, poate duce la aplicarea unor mi- jloace de presiune de către Consiliul OSCE.

Procedura de conciliere este confidenţială şi contradictorie. Propunerile de soluţionare sunt cuprinse în raportul final al Comisiei de conciliere care se notifică părţilor.

Arbitrajul prevăzut de Convenţie are caracter facultativ. Tribunalul arbitral poate fi consti- tuit pe baza acordului părţilor sau la solicitarea unei părţi dacă a fost recunoscută competenţa Curţii.1395