Drept

Secţiunea 1- Viaţa şi opera

Marchizul Cesare Banesana a urmat cursurile colegiului iezuit, iar după absolvirea Facultăţii de Drept din Pavia şi-a luat doctoratul în drept roman şi în drept canonic. Cunoaşte prin intermediul fraţilor Verri (Pietro - economist şi Allessandro angajat la închisoarea Milano) membrii ai asociaţiei „Academia Pumnilor” din Milano, condiţiile de viaţă din Penitenciarul oraşului şi a elaborat lucrări privind reformarea sistemului juridic, economic devenind  profesor universitar de economie politică la Universitatea din Milano. Acesta a refuzat propunerea făcută de împărăteasa Ecaterina a II-a de a contribui la reformarea sistemului legislativ şi a celui penitenciar din Austria.

Secţiunea a 2-a. Raportul lui Beccaria cu tradiţia

Cesare Beccaria a emis primele idei despre delicte şi pedepsele aplicate condamnaţilor, astfel că, a unificat ideile filosofilor despre comportamentul uman, ca punct de plecare al analizei sociale, revendicat ulterior de criminologi. Ideile sale reflectă tendinţele celor două epoci, care impun forme diferite de comportament individual, libertinajul îngăduitor al iluminismului şi disciplina severă, a clasicismului. Opoziţia între forma pedepsei şi modalitatea de executare a acesteia exprimă delimitarea statului de obligaţia reformării în interesul societăţii a persoanei condamnate. Ştiinţele socio-juridice constituiau o realitate incontestabilă a noului secol, dar lipsea procesul de emancipare a conştiinţei persoanei, care suferise o condamnare, astfel că, se impunea precizarea formelor de pedepsire după criterii, verificabile, statului rămânându-i să adopte celor mai performante măsuri de pedepsire şi de reeducare. Raportul dintre condamnat şi stat se exprima doar în opiniile paznicilor închisorii, astfel că Beccaria a conceput termenii de adecvare, care să apropie condamnatul de lume şi după executarea pedepsei. Beccaria a încercat să găsească noi structuri juridico-normative de drept public, care îşi aveau sorgintea în ideologia iluministă. El a considerat că normele de drept trebuie să fie strâns legate de regulile economice şi de măsurile sociale. Era preocupat de adoptarea[1] unei proceduri care să unifice aceste reguli în favoarea individului, având capacitatea să ofere explicaţii pentru adoptarea unor modele acceptate social. Opinia potrivit căreia, Beccaria oferă criminologiei „intuitive[2]„ noi orizonturi de cercetare este adevărată doar în anumite condiţii. Într-adevăr, gândirea lui Beccaria a pornit de la cercetarea delictelor şi a pedepselor dar, ceea ce este esenţial, la acea dată nu exista termenul de criminologie, înlănţuirea conceptelor şi principiilor fiind supusă regulilor de validitate de alţi cercetători. Influenţa ideilor enunţate de filosofii iluminişti se resimte pentru orice fel de creaţie umană în perioada de efuziune istorică şi culturală în care au fost elaborate principiile şi curentele doctrinare ale Revoluţiei franceze de la 1789. Disciplina care înlănţuise individul permitea adoptarea unor aprecieri speculative de natură să ducă la revolte împotriva regulilor şi instituţiilor anterioare. Se elaborează în locul tradiţionalismului reguli noi de organizare a vieţii sociale. Beccaria anticipează şi impune reguli privin dreptul penal şi pedepsele penale. Obiectul studiului este preluat de la filosofi, sociologi şi jurişti, iar terminologia corespunde spiritului iluminist, care apăruse în Italia. În articolele publicate susţine faptul că este necesară o expunere metodică a temeiurilor legislaţiei penale (în special a pedepselor) şi explicarea particularităţilor acestora. Baza sistemului de judecată existent nu mai era susceptibilă de a progresa. Ştiinţa dreptului era absolut indiferentă faţă de tehnica elaborării normelor şi a pedepselor, deşi aceste instituţii erau fundamentale pentru societate. Publicând în anul 1764 Dei delitti e delle pene apar polemicile care angajează întreaga structură socială şi provoacă reacţii de împotrivire din partea autorităţilor. Se apreciază că, a fost expusă în mod sintetic concepţia liberală a dreptului penal, deoarece prin modul original de prezentare a pedepselor, în raportul dintre individul condamnat şi stat se ia apărarea individului. Această formă nouă de apreciere a pedepselor a anticipat cercetările criminologice ulterioare, care urmăresc să impună o măsură practică de realizare a echilibrului social, prin reeducarea condamnaţilor. Beccaria a încercat să claseze şi să explice pedepsele prin identificarea determinărilor istorice, sociale, politice, ideologice, culturale şi logice, pentru a expune metodic temeiul raţional al acestora. Teoriile becarianiste determină o întreagă evoluţie ulterioară a şcolilor şi curentelor criminologice, deoarece se referă la funcţiile pedepsei, la principiile morale stabile şi la exigenţele sociale concrete faţă de condamnat. Ideile expuse urmau să se afirme ulterior într-o formă potrivită şi pe seama altor discipline, în şcolile criminologice. Chiar dacă nu a intuit calea care trebuia să ducă la inventarea termenului de criminologie, Beccaria era convins că, va da omenirii o formă nouă de descătuşare a existenţei. Gândirea acestuia marchează sfârşitul intervenţiilor necalificate în comportamentul uman, prin înlocuirea opiniilor (chiar filosofice) inoperante, cu concepte ştiinţifice, psihologice, juridice, sociologice. Stăruinţa depusă are ca efect fundamentarea gândirii socio-politice şi juridice despre „condamnat” şi despre pedeapsă, pentru a se înţelege cauzele care au determinat sau favorizat comiterea delictului şi reprezentările (intelectuale, morale, religioase) ale persoanei pedepsite despre lume. Demersurile care pornesc din cunoaşterea cauzelor dezvăluie atât gândirea infractorului cât şi capacitatea sa de analiză şi de acţiune concretă. Aceste investigaţii urmau să formeze o nouă modalitate de abordare a raportului condamnat-pedeapsă, dar Beccaria n-a furnizat decât un cadru general teoriei sale. Chiar dacă Beccaria nu a edificat un sistem propriu, fundamentele teoriei sale au ca funcţie esenţială obligarea statului la participarea directă în reformarea socială a persoanei condamnate. Abordarea principiilor privind pedepsele, reprezenta orientarea spre o disciplină aflată în căutarea identităţii instituţionale, care va fi constituită de Gabriele Garofallo.

• §1. Abordarea metodologică a ordinii normative juridice

1.1. Abordarea incipientă a principiului prezumţiei de nevinovăţie şi instituirea obligaţiei pentru autorităţi de a supraveghea respectarea prezumţiei reprezintă elementul nou în relevarea judecăţilor de morală, care guvernează sistemul juridic modern. Libertatea presupunând evaluarea organizării unei activităţi din perspectiva valorilor sociale, exprimă angajamentul individului faţă de o anumită atitudine, pentru un anumit tip de acţiune, astfel că, se impune ca statul să considere individul nevinovat până la proba certă a vinovăţiei. Activitatea organelor specializate ale statului, în exercitarea atribuţiilor de identificare a infractorilor, trebuie să fie reglementată prin răsturnarea obligaţiei de la persoana considerată vinovată (obligată să facă dovada nevinovăţiei), la persoana considerată nevinovată căreia statul trebuie să îi facă dovada vinovăţiei. Această obligaţie sesizată de Beccaria reprezintă o abordare metodologică a raportului dintre individ şi stat, care se vede constrâns să contribuie la reeducarea individului. În acest mod se intensifică şi caracterul moral-juridic al echităţii actului de justiţie, deoarece se asigură aparenţa unei judecăţi care se oferă simţurilor şi inteligenţei noastre, garanţia stabilirii adevărului judiciar. Principiul prezumţiei de nevinovăţie va fi preluat de toate legislaţiile penale, în sensul că, omul trebuie considerat nevinovat până la judecata definitivă.

1.2. Abordarea principiului egalităţii oamenilor în faţa legii, prin eliminarea tuturor formelor de discriminare, asigură şi consacră principiile necesare elaborării normelor juridice. Exigenţa proclamată de principiul egalităţii este întemeiată pe obiectivitatea că, un om este egal în faţa legii cu alt om, oricare ar fi originea sau modul de viaţă sau de credinţă al acestora. Se evită astfel prejudecăţile şi se impune ca în analiza actelor prejudiciabile comise de mai multe persoane să se reţină faptul în sine, care se evidenţiază prin simpla sa existenţă, evitându-se aprecierea inegală a oamenilor în faţa legii. Acest caracter al principiului este scos în evidenţă de faptul că, atributele umane sunt aceleaşi, individul adaptându-şi comportamentul la condiţiile concrete, prin exprimarea astfel motivelor acţiunii, reflexia generatoare specifică. Orice raportare a faptei la dispoziţiile normei nu se exprimă altfel decât prin necesitatea aplicării egale a legii faţă de toţi oamenii, fără nici un fel de privilegii sau discriminări. Legea trebuie să fie aplicată în toate cazurile pentru care a fost creată, conţinutul său fiind justificat doar de o anumită faptă, care trebuie să producă efecte asupra tuturor celor care au încălcat-o. Toţi oamenii au obligaţia socială să se supună legii, în sensul de a-şi rezolva conflictele interindividuale sau intersociale, în limitele prescrise de norma legală, nimeni nefiind mai presus de lege. Principiul se realizează în toate situaţiile în care atât competenţa organelor statului cât şi modalitatea de rezolvare a conflictelor sociale sau interindividuale sunt reglementate prin lege.

• §2. Abordarea metodologică a principiilor pedepselor

2.1. Abordarea principiului egalităţii de tratament penal faţă de condamnaţi, afirmă intervenţia statului în calitate de apărător al serviciilor publice, cu condiţia respectării idealului de egalitate. Deoarece modul de executare a pedepsei reprezintă o activitate integrată în ansamblul activităţilor sociale, este necesar ca procedura şi principiile de aplicare a regulilor să privească ansamblul şi nu un subgrup al unei colectivităţi, aplicarea acestora corespunzând sistemului de drept fără privilegii. Din acest punct de vedere este necesar să se desăvârşească principiul egalităţii oamenilor în faţa legii, prin integrarea în sistemul dreptului, în sensul egalităţii de tratament penal faţă de toate persoanelor judecate. În acest mod, eficienţa normelor juridice în ansamblul sistemului juridic global determină optimizarea reformării sociale a condamnatului, prevenirea activităţilor prejudiciabile social. Regula egalităţii de tratament penal stabileşte normele necesare pentru reglementarea conduitei categoriei de persoane aflată în executarea pedepselor, modul cum trebuie să acţioneze în cadrul unui prototip de activităţi, acceptând în mod conştient sistemul de norme represive, care impun obligaţii, interdicţii şi permisiuni pentru toate categoriile de condamnaţi, fapt care contribuie la sporirea activităţii educative. Dacă normele penale au o determinare ierarhică, acceptată, trebuie să existe o modalitate unitară de adoptare a unui tratament egal faţă de acelaşi gen de condamnaţi, realizat prin cenzurarea sistemului normativ format din normele care prevăd egalitatea şi instituţionalizarea organului de control, care decide, în baza normelor validate, pentru fiecare caz în parte.

2.2. Abordarea principiului prevederii pedepselor în dreptul pozitiv reprezintă garanţia pentru persoana care a comis fapta prejudiciabilă că nu va suporta alte consecinţe în afara celor cunoscute. Caracterul calificării faptei ca delict determină necesitatea evaluării normelor morale, juridice, politice fundamentând semnificaţia normei penale şi implicit a consecinţelor care derivă din încălcarea acesteia. Recunoaşterea şi consacrarea principiului a conştientizat necesitatea integrării sale în normele sistemului de drept, dobândind puterea şi autoritatea ca principiu independent, nemodificabil. Existenţa sistemului de norme obligatorii, care prevăd pedepsele, devine aplicabil prin recunoaşterea lor în practica judecătorească unitară, verificabilă, pentru a se evita neaplicarea pedepsei prin invocarea absenţei pedepsei adecvate[3]. Stabilirea cu exactitate a formei şi întinderii pedepselor, a funcţiei şi poziţiei în sistemul represiv, a apartenenţei la o anumită categorie, devine realizabilă şi utilă doar prin prevederea şi identificarea în dreptul pozitiv, pentru a face posibilă cercetarea conţinutului acestora şi a consecinţelor directe asupra condamnatului. Legăturile funcţionale dintre pedepse are o importanţă deosebită pentru a se evita precaritatea, reevaluarea acestora, imediat după promulgare şi a nu se determina destabilizarea ordinii juridice. Principiul prevederii pedepselor în dreptul pozitiv se realizează prin punerea în practică doar a celor identificate cu certitudine şi claritate în sistemul pedepselor, în norme juridice care conservă şi garantează o anumită pedeapsă. În măsura în care pedepsele sunt cunoscute de către condamnat se determină şi autoritatea abilitată pentru realizarea privind reeducarea socială prin pedeapsă. Beccaria justifică principiul prin necesitatea ca, drepturile individuale să fie prevăzute şi apărate prin lege, restrângerea acestora prevăzându-se tot prin lege.

2.3. Abordarea principiului prevederii ca pedeapsa să nu fie retributivă, intimidatoare sau vindicativă, sintetizează experienţa socială privind rezolvarea conflictelor, indiferent de varietatea motivaţiei conflictelor, prin mijloacele juridice adecvate garantându-se aplicarea şi executarea pedepselor. Deoarece pedeapsa reprezintă instrumentul de sancţionare a persoanelor care au comis fapte prejudiciabile, norma juridică nu trebuie să cuprindă măsuri retributive împotriva făptuitorului, ca modalitate „de plată” pentru prejudiciul creat. Pedeapsa trebuie să se regăsească într-o normă prin care se stabileşte echilibrul între gravitatea faptei raportată la consecinţele prejudiciabile şi la caracterul reformator al comportamentului persoanei condamnate, pentru ca nici condamnatul să nu fie nedreptăţit, dar nici victima sau societatea să nu fie prejudiciate, prin modul de a restabili dreptatea. Pedeapsa nu trebuie să cuprindă norme sau elemente de intimidare a persoanei, să fie nedreaptă, ci să fie justă, adoptând echilibrul, cu caracter de necesitate, între sancţionarea făptuitorului şi redobândirea posibilităţilor reale de restabilire a ordinii şi de reformare socială a condamnatului. Pedeapsa nu trebuie să fie vindicativă, în sensul condiţionării acceptării sau aplicării răzbunării de către victimă sau de către autorităţile statului, pentru a nu se crea o altă nedreptate care, la rândul său, ar necesita o altă răzbunare, încălcându-se sistemul de drept unitar, echilibrat, omogen, distinct şi coerent. În mod nemijlocit, prin pedeapsă se măsoară, se circumscrie gravitatea faptei, aplicându-se sancţiunea care se cuvine făptuitorului, în limitele principiilor egalităţii şi legalităţii legii.

2.4. Abordarea principiului severităţii pedepsei, prin excluderea violenţei fizice şi a supliciului, prin abolirea sau limitarea aplicării pedepsei cu moartea. Adoptarea acestor norme presupune ca, în faza elaborării să se procedeze la stabilirea unor reguli de evaluare a normelor juridice, astfel încât, specificul pedepselor să se afle în concordanţă  cu faptele grave săvârşite de indivizi, pentru a se evita lacunele legislative sau lipsa de eficienţă educativă a pedepselor. Regula reformării sociale prin pedeapsa, constând în privarea de libertate prin excluderea pedepselor corporale, a supliciului sau a pedepsei cu moartea reprezintă esenţa sancţionării persoanei care a încălcat legea, constituind fundamentul reeducării sociale. Excluzând pedepsele corporale şi abolind sau restrângând pedeapsa cu moartea (doar pentru anarhie şi dezordine, situaţii care apar în momentul în care se pune în pericol siguranţa statului sau când se comit mai multe crime de către aceeaşi persoană), pedepsele privative de libertate trebuie să asigure eficienţa educativă, prin raportarea la experienţa socială şi la nevoile individuale. Pedeapsa trebuie să aibă sensul de a reforma comportamentul individului în interesul societăţii, astfel că, prin aplicarea pedepselor corporale s-ar diminua sensul educaţional, iar prin aplicarea pedepsei cu moartea individul ar fi exclus din societate. Pedeapsa severă poate să fie acceptată de condamnat, în speranţa intervenţiei reducerii perioadei de executare  prin graţiere. Pedepsele violente, deşi înspăimântă, s-ar putea să nu aibă rolul de reformare a criminalului urmărit de societate, pedeapsa cu moartea devenind inutilă şi ineficace. Tortura adoptată pentru recunoaşterea faptei, pentru indicarea complicilor se apreciează ca fiind o măsură la fel de inumană ca şi actul criminal. Caracterele speciale ale pedepsei, de a fi publică, promptă, necesară, prevăzută de lege şi de a fi proporţională cu gravitatea faptei indică posibilitatea executării de către condamnat, deoarece acesta a acceptat-o în sinea lui.

2.5. Abordarea principiului unicităţii pedepsei, care trebuie să se aplice doar în legătură şi pentru fapta comisă.

Sistemul de pedepse trebuie să fie unitar şi coerent, în sensul că, orice delict să fie sancţionat doar cu o singură pedeapsă; sistemul de pedepse trebuie să fie omogen şi echilibrat prin determinarea doar a unei categorii de elemente, care să justifice incriminarea faptei pentru care este necesar să se aplice pedeapsa unică. În mod obiectiv, pedeapsa urmează să fie circumscrisă pentru fiecare delict în parte, după criterii de justiţie apte să asigure disciplinarea atitudinilor în invocarea drepturilor şi libertăţilor individuale, precum şi pentru stabilizarea echilibrului de scopuri, urmărite de indivizi şi aprobate sau repudiate de societate. Chiar dacă, în mod obiectiv, există legături directe între fapta considerată delict şi alte acţiuni prejudiciabile, evidenţierea acestor conexiuni nu schimbă sensul principiului, deoarece se  asigură concordanţa între existenţa unei singure pedepse pentru fiecare delict, prevenindu-se consecinţele neaplicării pedepsei. Forma de diferenţiere a delictelor este dată şi de aplicarea unei singure pedepse pentru acel delict, evidenţiindu-se eficienţa pedepsei asupra delictului şi a realităţii sociale, a ordinii de drept. Pedepsele trebuie să fie cuprinse în legi, strânse în coduri, pentru a fi cunoscute de criminali. În acest mod, nu trebuie să se aplice făptuitorului pedepse care nu sunt prevăzute în lege, oricare ar fi intenţia reală a judecătorului.

2.6. Abordarea principiului libertăţii criminalului în realizarea delictului, pe baza liberului arbitru, nu este condiţionat sau influenţat de mediu, ci de propriul dinamism psihologic. Aplicarea egalităţii în stabilirea şi executarea pedepsei se aplică indivizilor care au avut capacitatea să decidă, potrivit independenţei în gândire şi acţiune, cu privire la îndeplinirea unor obligaţii sau la valorificarea unor drepturi. Lipsa posibilităţii legale de a gândi şi de a acţiona liber înseamnă încălcarea aplicării principiului egalităţii legii faţă de toţi făptuitorii. De aceea, orice făptuitor va fi sancţionat doar pentru fapta comisă, dacă aceasta este incriminată şi dacă în momentul săvârşirii acesta poseda pe deplin capacitatea fizică şi psihică, având reprezentarea consecinţelor prejudiciabile.

 2.7. Abordarea principiului administrării probelor, necesită ca, judecata să fie publică, pentru a se evita abuzurile şi delaţiunea, bazându-se pe probatoriul administrat, jurământul impus infractorului fiind inutil şi contradictoriu, din cauza aprecierii subiective asupra propriului comportament.

• §3. Semnificaţia principiilor enunţate de Beccaria. Gândirea lui C. Beccaria nu a constituit un sistem unitar în ştiinţele juridice. Ideile sale au găsit o consacrare deosebită în modernizarea legislaţiei penale. Limbajul precriminologic devine accesibil prin sistematizarea legislaţiei în practica penitenciară şi în penologie. Intervenţia principiilor şi ideilor becariene s-a regăsit în reeducarea individului, prin determinarea ameliorării regimului de pedepse şi al celui de detenţie. Beccaria are meritul iniţierii primelor cercetări biologico-ştiinţifice, care interesau ştiinţa penală, asupra personalităţii delicventului. Aceste idei vor fi preluate de ştiinţele auxiliare dreptului penal, Beccaria devenind un precursor al criminologiei. După mai puţin de un deceniu de la publicarea lucrării „Dei delitti e de le pene”, în regatul Suediei şi în Imperiul Austro-Ungar pedeapsa torturii este abrogată, iar pedeapsa cu moartea este menţinută doar pentru infracţiunile foarte grave. Pedepsele cu închisoarea prevăd limite maxime rezonabile, iar în Franţa, se procedează la reformarea sistemului de executare a pedepselor în penitenciar, cu un an înainte de revoluţie pedeapsa torturii fiind desfiinţată. „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” din 1789 a preluat unele idei elaborate de C. Beccaria, tratatul „Despre crime şi pedepse” demonstrând că argumentele etice pot garanta reformarea socială a condamnatului. Studiul a avut importanţă practică privind modificarea sistemului de elaborare a pedepselor şi a modului de executare. Sistemului socio-juridic a determinat adoptarea teoriei că, orice crimă are la bază hotărârea liberă a individului şi imperfecţiunea legilor umane privind evitarea conflictelor şi recuperarea socială ulterioară. Critica practicii privind aplicarea pedepselor fizice barbare, precum şi a suplimentului de pedepse inventat de judecători, pentru cazurile speciale, a determinat modernizarea sistemelor legislative prin aderarea statelor la „Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente de cruzime, inumane ori degradante” elaborată de ONU (1984) sau la Convenţia europeană (1987). După elaborarea principiilor privind delictele, de către Beccaria, a cercetărilor de natură, socială, interpsihologică, sociologică, evoluţionistă, biologico-ştiinţifică, antropologică, cât şi după elaborarea principiilor privind crima şi criminalul, de către Garofalo, cercetările criminologice de natură etiologică, bio-tipologică. bio-psihică, constituţionalistă, genetică, psiho-socială şi psiho-morală au urmărit identificarea cauzelor determinante şi a condiţiilor favorizante privind realizarea crimei.

Recomandări bibliografice

Analiza principiilor lui C. Beccaria şi indicarea semnificaţiile acestora se regăsesc în lucrările lui Enrico Ferri, Sociologie criminală, Litlle, Brown, Boston, 1917; Hermann Mannheim, Pioneers in criminology, Patterson Smit, Montclair, 1972; Gianluigi Ponti, Compendio di criminologia, Raffaelo Cortina Editore, Milano, 1990; Traian Pop, Curs de criminologie, Editura Ardealului, Cluj, 1928; Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 1998 şi Tudor Amza, Criminologie (Tratat de teorie şi politică criminologică), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. Idei, aprecieri, referinţe sau constatări despre semnificaţia şi contribuţia lui C. Beccaria la dezvoltarea ştiinţei dreptului penal şi a criminologiei se găsesc în lucrările elaborate de: R. M. Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei, Bucureşti, 1989; A. Dincu, Bazele criminologie. Editura „Proarcadia”, Bucureşti, 1993; I. Gheorghiu-Brădet, Criminologia generală românească, Editura Tipocrat Braşovia, Braşov, 1993; Iancu Tănăsescu, Studii de criminologie, Editura Piramida, Craiova, 1993; Iancu Tănăsescu, B. Florescu, Victima şi agresorul, Editura Ins, Brâncoveni, 1994; Iancu Tănăsescu, Criminologie, Editura Ins, 1995; R.M. Stănoiu, Criminologie, vol. 1, Editura Oscar Prinţ, 1995; Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996; Iancu Tănăsescu, B. Florescu, Gabriel Tănăsescu, Studii victimologice. Editura Ins, 1997; I. Oancea, Probleme de criminologie. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 1998; A. Pintea, Criminologie generală, Editura Era, Bucureşti, 2002; Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Criminologie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2003; Gabriel Tănăsescu, Criminologie analitică, Editura Universitaria, Craiova, 2004.

Autorii subliniază valoarea ideilor socio-juridice propuse de Beccaria, precum şi aplicaţiile practice ale acestora. Individul nu se poate schimba decât prin respectarea legii, iar în cazul comiterii delictului, doar prin suportarea consecinţelor pedepsei, deoarece modul de înţelegere al sensului şi aplicării pedepsei asigură salvarea umanităţii.

[1] G. Ponti, Compendio di criminologia, Raffaello Cortina Editore, Milano, 1995, p. 36.

[2] I. Gheorghiu-Brădet, Criminologie generală românească, Ed. Tipocrat Braşovia. Braşov, 1993, p. 18.

[3] Sunt sisteme de drept care oferă judecătorului atributul de imperium, astfel încât, în cadrul unei categorii de pedepse, acesta are puterea să creeze pedepsele în limita cadrului legislativ. În acest sens s-au pronunţat şi I. Tănăsescu, C. Tănăsesc, G. Tănăsescu, prezentând în „Discursus preliminăris”, al lucrării Drept penal general, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2003, p. 45, „sistemul pedepselor judecătoreşti”.