Drept

Criminologia etiologică cuprinde printre teoriile care vizează cauzele producerii crimei şi metoda identificării acestora, teoriile psiho-sociale. Conţinutul acestor teorii constă în, analiza cauzelor determinabile privind crima, având ca origine factorii sociali implicaţi. Crima este înţeleasă ca sumă a proceselor psihice individuale (care se dezvoltă în timp) şi a cauzelor sociale generale, există în viaţa socială. Crima, apare ca atribut al unor cauze, înţelese atât sub aspectul proceselor mentale individuale, cât şi a cauzelor independente de individ (opozabile doar societăţii). Stările şi procesele mentale nu ar determina prin simpla lor prezenţă crima, dacă nu ar fi impuse de cauzele sociale (de mediu), după cum nici existenţa cauzelor sociale nu ar genera crima, în absenţa relaţiei cu starea psihică a individului. Factorii de mediu şi cei sociali modelează caracteristicile comportamentale ale individului, tendinţele dezvoltării unei trăsături comportamentale speciale, într-un mediu social concret.

Secţiunea 1. Teoria asociaţiilor diferenţiate

• §1. Caracteristici. Teoria asociaţiilor diferenţiale impune înţelegerea fenomenului criminal, prin argumentul că, orice delincvenţă are o cauză identificabilă, iar dacă nu există delincvenţă nu va fi identificată nici o cauză. Crima viciază convieţuirea în societate, dar se realizează prin acţiune sau omisiune în baza unei cauze, a unui temei identificabil. Orice crimă este plasată într-un context social în care regulile comportamentale sunt cunoscute, respectate şi urmate de grupuri mari de persoane, cu excepţia criminalului şi a complicilor, care încalcă regulile de comportament, pentru a-şi apăra interesele sau pentru a impune regulile private, speciale.
• §2. Edwin Sutherland. Criminologul american Edwin Sutherland, profesor la Universitatea din Indiana, în lucrarea „Principii de criminologie” (1934), a formulat „teoria asociaţiilor diferenţiate”, definind etiologia crimei, prin existenţa cauzei determinante, în sensul că, acolo unde nu există crimă, cauza va fi absentă. Crima şi cauza sunt strâns legate, deoarece, nu se poate dovedi existenţa unei cauze decât verificându-se dacă actul criminal a fost executat.

2.1. Abordarea actului criminal individual. Investigarea actului criminal individual presupune cunoaşterea condiţiilor generale de viaţă, care exercită o influenţă deosebită în producerea activităţii (aceste elemente sunt de natură genetică sau provin prin învăţarea de la alte persoane) şi cunoaşterea concretă a condiţiilor existente în momentul producerii crimei.

1. Cunoaşterea condiţiilor generale de viaţă ale delincventului. Înseamnă cercetarea în amănunt a comportamentului acestuia practicat, anterior producerii crimei, în conformitate cu zestrea sa biologică, cu regulile formulate de el însuşi sau cu regulile învăţate de la alţii, după cum a înţeles totuşi, să trăiască.
2. Elementele genetice. Comportamentul delincventului are o bază biologică impusă de codificarea genetică, unică şi stabilă, care nu prezintă variaţii. Influenţa genetică se regăseşte în dobândirea unui defect genetic sau a unei abilităţi specifice unui delincvent, actul natural de reproducere umană facilitând dinamismul inepuizabil al acestei posibilităţi care transcende posibilul şi realul, şi nu este aservită nici unei forme de intervenţie socială.
3. Elementele istorice. Istoria vieţii delincventului selectează trăsăturile comportamentale pregnante, care vor determina voinţa criminală, sub influenţa factorilor de mediu şi a celor sociali, orientarea mobilului şi a scopurilor activităţii spre delicte, fiind impusă de necesitatea realizării intereselor şi suportarea consecinţelor defavorabile. Regula asociaţiilor diferenţiate presupune că, orice criminal are ca model comportamental doar un alt criminal şi nu modele anticriminale. În acest sens, devine hotărâtor dacă delincventul alege între modelul criminal, pe care îl cunoaşte şi îl acceptă sau modul corect de realizare a unei acţiuni. Acceptarea regulilor ce constituie premisele convieţuirii are semnificaţie socială, deoarece nu este indiferent dacă o persoană desfăşoară o activitate utilă şi legală, pentru a-şi realiza interesele sau acestea sunt îndeplinite printr-o infracţiune.
4. Elementele învăţate. Regulile sociale sunt transmise de generaţiile anterioare, care le-au conceput şi respectat, astfel că, orice comportament criminal este învăţat, deşi natura acestuia are un caracter unic, cu desăvârşire individual. Evenimentele individuale nu se subsumează unor regularităţi generale, deoarece criminalul se pregăteşte special pentru comiterea crimei, ca act individual. Existenţa eventualelor înclinaţii spre agresivitate, a unui suport biologic şi psihic rezistent, nu sunt suficiente fără efortul de a înţelege şi a adopta regulile speciale de orientare a aptitudinilor, de realizare a unui mobil, de adaptare a înclinaţiilor pentru asimilarea şi întărirea unor procedee sau tehnici de realizare a crimei. Este posibil ca un comportament criminal să fie realizat şi prin simpla imitaţie, însă acest lucru se produce doar dacă individul manifestă înclinaţii şi este predispus pentru un astfel de comportament. Nu există infracţiune pură, care să nu imite formele cunoscute de infractor, prin evaluarea faptelor vechi. Indiferent de modalitatea aleasă, infracţiunea este o reflectare conştientă sau inconştientă a altor fapte similare, selectate, prin raportarea la condiţiile concrete. Conformitatea cu faptele altor infractori nu trebuie să fie exterioară, ci de esenţă, în sensul că, fapta nu este copiată, ci este trecută prin sensibilitatea infractorului, prin trăirile acestuia, înainte de a deveni realitate. Până când individul îşi va forma modul personal de operare, care se bazează pe gândirea sa, va fi nevoit să-şi aleagă modelul acţional.
5. Condiţiile existente în momentul producerii crimei. Tendinţele comportamentale criminale, manifestate de delincvent, pentru a-şi realiza interesele, motivaţia acestora, pot determina provocarea crimei, doar dacă există o anumită conjunctură de condiţii sau împrejurări favorabile realizării crimei. Complexul de elemente obiective favorabile, constituie temeiul declanşării crimei, dacă delicventul este predispus la un comportament criminal. Rezultă că, fiecare crimă este comisă de un individ predispus la un astfel de comportament, dar numai în cazul existenţei unor condiţii favorabile producerii actului criminal. Înclinaţiile şi deprinderile derivate din ereditate funcţionează în armonie cu condiţiile favorizabile existente în momentul comiterii crimei,

2.2. Abordarea fenomenului infracţional colectiv. Grupurile de delincvenţi se supun unei structuri de comandă şi unui canon de reguli specifice, diferite de regulile generale impuse de societate. Indivizii sunt pregătiţi pentru viaţă în mod asemănător, de aceea orice delict este sancţionat aproape identic ori de câte ori este identificat. Activitatea criminală având un caracter participativ, impune ca, înţelegerea indivizilor să fie totală, în sensul că, fiecare criminal urmăreşte să fie criminal alături de ceilalţi criminali. Participaţia reprezintă un proces complex, deoarece trebuie să se ajungă la omogenitate între perceperea semnificaţiei crimei, de către fiecare participant, şi uniformitatea actelor care asigură realizarea faptei. Abordarea fenomenului infracţional colectiv necesită identitatea acţională a participanţilor, pentru a se asigura structura unitară a actului criminal.

2.3. Variabilitatea asociaţiilor diferenţiate.Absenţa modelului anti-criminal, în momentul realizării delictului, determină existenţa unor „asociaţii diferenţiate”, a căror structură este variabilă, în ceea ce priveşte intensitatea, durata, frecvenţa, înţelegerea şi complexitatea. Indicele ratei criminalităţii depinde de modul de organizare a grupurilor sociale, în sensul că, o parte sunt organizate în vederea comiterii infracţiunilor, iar o altă parte sunt organizate pentru a preîntâmpina producerea delictelor. Absenţa modelului anti-criminal face ca rata criminalităţii să crească, necesitatea organizării diferenţiate a grupurilor fiind evidentă.

• §3. Scrieri. E. Sutherland a scris: „Criminologie” (1924); „Principii de criminologie (1955).

Secţiunea a 2-a. Teoria conflictelor de cultură (teoria conflictelor

 culturale, teoria zonelor criminale, teoria ecologică)

• §1. Caracteristici. Cultura, ca sumă a valorilor materiale şi spirituale create de umanitate, caracterizează în mod diferenţiat indivizii, după gradul de însuşire şi de aplicare a cunoştinţelor în diverse domenii de activitate socială. Cultura este un ansamblu de cunoştinţe, de care trebuie să se folosească individul, pentru a convieţui, acceptând restricţiile impuse de societate.
• §2. Thorsten Sellin. Criminologul american Thorsten Sellin, profesor la Universitatea din Pennsylvania, fost preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie, în lucrarea „Conflictul cultural şi crimă” (1938), a afirmat că, în cadrul oricărei societăţi, din cauza existenţei unor conflicte de cultură între indivizi sau între grupuri de indivizi, se ajunge la crimă. Procedând la definirea termenilor de „cultură” şi de „conflict”, Sellin a stabilit că, ideile, instituţiile şi produsele muncii indică existenţa culturilor zonale sau naţionale, în cadrul unor populaţii primitive sau civilizate. Cultura introduce ordinea exactă în existenţă, cu ajutorul normelor de conduită, a distincţiei pozitivităţii actelor individuale şi sociale. Normele de conduită prezintă caracteristicile pozitive pe care orice individ este obligat să le urmeze, pentru a ajunge la finalitatea optimistă asupra existenţei. Nerespectarea normelor de conduită epuizează posibilităţile de înţelegere, de confort între indivizi, în orice tip de cultură (evoluat sau primitiv), fapt care generează conflictul apărut între capacitatea de selectare, de asociere şi acumulare a valorilor sociale de către individ, şi lipsa de apreciere în evaluarea activităţii realizatei. Conduita individuală relevă motivarea aspiraţiilor faţă de normele şi valorile sociale, în situaţia încălcării acestora producându-se conflictul cu grupul social sau cu societatea. Conflictul dezvăluie exprimarea brută a propriilor reguli comportamentale, aflate în contradicţie evidentă cu normele impuse de grup sau de societate. Formele de exprimare a necesităţilor sociale se realizează prin interdicţii, pentru a se evita încălcarea normelor de convieţuire socială, iar cultura reprezintă un complex de fapte pozitive, folositoare societăţii.

2.1. Cauzele conflictelor. Cauzele sociale şi necesităţile individuale, care determină apariţia conflictelor de cultură sunt într-o permanentă schimbare. Progresul social şi economic este în permanenţă contrazis de comportamentele individuale sau de grup, care oferă atitudini negative faţă de pretenţiile imperioase ale societăţii. Sellin afirmă că, orice conflict cultural este generat de:

-  deosebirile etnice, care presupun apartenenţa la formele de cultură şi de civilizaţie specifice unui grup sau unui popor, aflat în minoritate; generează factori contradictorii, anumite tendinţe de gândire şi acţiune negative şi implicit producerea crimei. Obsedaţi de viziunea etniei asupra moralei, indivizii se supun regulilor empirice, devenind instrumente ale acestora, săvârşind delicte;

-      deosebirile profesionale integrate activităţii umane sunt subordonate unor scopuri raţionale, însă, în unele situaţii, dobândesc efecte, contradictorii, delictuale;

-      deosebirile religioase, privind comportamentul individului în societate, ca produs al unei dezvoltări istorice (monoteism-politeism, monogamie-poligamie), determină în mod inevitabil producerea delictelor;

-      deosebirile sociale, ca forme specifice de convieţuire în societăţile liberale, generează conflictele în viaţa socială, deoarece indivizii încearcă să-şi consolideze poziţia socială, pe fondul dobândirii unor avantaje personale în detrimentul normelor de convieţuire socială; 

-      deosebirile de vârstă, impun coduri comportamentale diferite între generaţii, ca urmare a modului diferenţiat de receptare a culturii, generând conflicte grave.

2.2. Formele conflictelor culturale. Conflictele de cultură există atât sub forma contrazicerii, a pedepsirii conduitei individuale, de către grupul social, cât şi a sancţionării conduitei grupului de către societate.

Conflictele individuale de cultură apar în situaţia încălcării moralei, stabilită prin tradiţie, în sensul că, prin actele prestate se produce un impact, reprezentat de abandonarea restricţiilor impuse de un grup de persoane. Prin fapta comisă, individul afirmă că,  dobândeşte echilibrul intern, îşi exprimă capacitatea de înţelegere a propriilor interese, deşi poate genera un conflict, ca urmare a încălcării  normelor stabilite de un grup de persoane sau de către societate. Individul, care nu poate să depăşească antagonismele apărute va intra în conflict, cu grupul sau societatea, din cauza atitudinilor sale controlate de tipul de cultură socială (conflictul dintre individ şi grupul etnic sau secta din care face parte; tendinţele grupurilor minoritare de a încerca să schimbe atitudinile majorităţii, reprezintă iniţial un conflict de cultură).

Conflictele de cultură ale grupului apar în situaţia  în care, atitudinile şi comportamentul unui grup de persoane sunt contrazise şi sancţionate de către societate. Actele grupului sunt supuse puterii reformative societăţii, care prin instituţiile şi mijloacele adecvate, poate readapta, în cadrul unui conflict cultural, particularitatea moralei şi argumentaţia folosită de grup. Astfel, există unele culturi de grup, ale căror activităţi prezintă caractere destabilizatoare sau distructive pentru societate (cultura de gang a gangsterilor, conflictul dintre o sectă neautorizată şi stat).

2.3. Felurile conflictelor. Sellin a indicat următoarele feluri de conflicte culturale: conflicte de atitudine, conflicte de legi şi conflicte de coduri morale.

Conflictele de atitudine constau în orientarea conduitelor şi intereselor unei persoane sau ale unui grup social împotriva normelor şi interdicţiilor impuse de un grup sau de către societate. Ori de câte ori conduita indivizilor nu prezintă stabilitate sau coerenţă în activitate înseamnă că, se află în conflict cu atitudinea relativ stabilă a grupului sau a societăţii.

Conflictele de legi constau în necunoaşterea de către cetăţenii străini a legilor, procedurilor şi modalităţilor de ocrotire a drepturilor şi de impunere a obligaţiilor de către statul în care trăiesc.

Conflictele de coduri morale constau în deosebirile dintre indivizi sau grupuri de indivizi, care generează erori şi falsităţi comportamentale în societăţile care impun şi apără valorile morale specifice. Individul, grupul de altă conduită morală şi altă cultură, rivalizează cu regulile morale acceptate de societate, pentru că nu le înţege, le dispreţuieşte sau le înfruntă pentru a trăi în alt mod.

• §3. Scrieri. T. Sellin a scris: „Conflictul cultural şi crima” (1938).

Secţiunea a 3-a. Teoria anomiei

• §1. Caracteristici. Termenul de „anomie” are mai multe înţelesuri: etimologic, anomia înseamnă dezorganizarea socială, în sensul de absenţă a normelor, regulilor, a legilor într-o anumită perioadă, precum şi diminuarea puterii de constrângere a acestora. Conceptul a fost introdus în sociologie de J.M. Guyau (1885), cu sensul de identificare şi individualizare a tuturor regulilor morale şi de credinţă. Durkheim (1893) i-a modificat sensul, stabilind că, aceasta indică absenţa temporară a reglementărilor sociale concrete, apte să asigure stabilitatea socială, iar în cazul suicidului, anomia are sensul de absenţă a determinării şi limitării dorinţelor şi scopurilor individului, care generează conflicte. În interpretarea sociologilor americani T. Parsons şi R.K. Merton (1930), anomia reprezintă situaţia concretă în care individul, lipsit de posibilitatea de a realiza scopul impus de cultura acceptată de o anumită societate, va intra în contradicţie cu aceasta săvârşind delicte. L. Strole a stabilit criteriile de măsurare a anomiei sociale, prin raportarea la atitudinile pesimiste, fataliste ale indivizilor, deoarece nu există posibilitatea obiectivă de apreciere a direcţiei de orientare a societăţii umane.
• §2. Robert K. Merton. Sociologul american Robert K. Merton, profesor la Universitatea Harvard, ca membru al Şcolii sociologice structuralist – funcţionaliste, în lucrarea „Structura socială şi anomia” (1949), a definit anomia ca fiind o stare în care legile, normele, regulile şi prescripţiile sociale nu mai produc efectele imperative, restrictive determinând respingerea şi contrazicerea acestora, prin comportamentele inconsecvente, arbitrare, contradictorii şi delictuale. Condiţia de bază a înlăturării criminalităţii constă în stabilirea structurii sociale, care trebuie să corespundă unor condiţii minime de moralitate. Această cerinţă se bazează pe faptul că, temeiurile unei societăţi stabile sunt valabile şi pentru interesele fiecărui individ în parte. Absenţa sau slăbirea puterii normelor sociale determină apariţia contradicţiilor, în sensul că, individul care a sesizat starea de slăbire a normelor, va încerca să-şi satisfacă interesele prin încălcarea regulilor, a principiilor morale, prin indisciplină. În mod normal, societatea respinge acţiunile imorale, iar legile şi normele propuse limitează sau înlătură consecinţele negative ale acestora. În cazul în care societatea îşi diminuează forţa de stabilizare, ca urmare a reducerii puterii normelor legale, nu mai există nicio limitare pentru indivizii care urmăresc să-şi realizeze interesele prin fapte ilicite. Integrarea intereselor individuale în cele colective dispare, iar dezorganizarea socială produce haosul social, vidul de lege. Individul care respectă valorile sociale şi adoptă mijloacele legale pentru a realiza scopul propus, deşi nu va reuşi să obţină un rezultat pozitiv, nu va recurge la metode şi mijloace ilicite, deoarece nu concepe să încalce regulile şi normele morale, fapt care îl determină să se retragă, să se marginalizeze social (retreatism), să nu mai acţioneze (alcoolicii, cerşetorii, drogaţii).

2.1. Abordarea contradicţiilor între scopurile individuale şi mijloacele ilegale de realizare a acestora, din cauza culturii inadecvate. Structura contradicţiilor dintre scopurile individuale, urmărite şi scopurile sociale, impuse, variază în funcţie de calităţile individuale, determinate de gradul de cultură. Conduita indivizilor se regăseşte în acelaşi plan social, iar contradicţia dintre scopurile urmărite şi puterea normelor sociale este mai puternică sau mai slabă, în funcţie de tăria solicitării, de rezistenţa sau de acceptarea manifestată de societate. Orice acţiune individuală dezvăluie, prin modul cum a fost concepută şi executată, gradul de cultură al individului şi conflictul cu nivelul de cultură degajat de mediul social. Cultura criminalului, ca stare mentală reprezintă înclinaţia acestuia de a se raporta sau de a reacţiona numai într-un anumit mod, în circumstanţele concrete, oferite de mediul social. Principalul ţel al delincventului este acela de a dobândi, prin orice mijloace (chiar şi de natură criminală), în orice fază istorică ale societăţii, foloase proprii, manifestându-se în limitele culturii oferite de mediul social ambiental. Faţă de caracterul ireiterativ al crimei (nu se poate analiza unicitatea crimei într-o alta prezentă), rezultă că, evoluţia criminalităţii se află în strânsă legătură cu reducerea rolului social, educativ al culturii. Orice schimbare a raporturilor individului cu societatea depinde, printre altele, de evoluţia culturii, de felul în care individul sau grupul de indivizi înţelege şi îşi adaptează comportamentul la regulile impuse de familie, la cele stabilite de societate, respectarea acestora fiind urmărită de instituţiile şi organele statale (justiţia, învăţământul, structurile economice), în explicarea ritualismului comportamental, se apreciază că, individul respectă normele impuse, în sensul utilizării mijloacelor licite de acţiune însă coboară nivelul scopurilor urmărite, pentru ca acestea să fie realizate uşor. Dacă familia nu exercită un control total asupra tuturor membrilor, dacă nu impune un sistem de constrângere, pentru a limita ,,în faşă” orice încercare de abatere, se ajunge la contradicţii şi la consecinţe prejudiciabile pentru membrii aceleaşi familii. Pe lângă anomia socială, care presupune că, normele sociale, deşi sunt subsumate în mod conştient de indivizii care provin din clasele mijlocii, totuşi, nu sunt respectate în mod voit de aceştia, intervine şi anomia familială, ca formă a lipsei de control al comportamentului membrilor unei familii, cât şi a „absenţei consensului”, privind urmărirea şi realizarea din mijloace legale a intereselor.

2.2. Abordarea dependenţei criminalităţii faţă de structura socială. Structura şi stabilitatea socială constituie cadrul pentru asigurarea exercitării libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale indivizilor. Anomia reprezintă reversul stabilităţii sociale, întrucât societatea nu a dispus la momentul oportun de procedee şi mijloace adecvate care să salveze aparenţa de putere şi să garanteze valorile sociale. Realitatea socială are o structură determinată, iar cunoaşterea condiţiilor de apariţie a criminalităţii necesită adoptarea de către stat a unor metode de decizie, care să consolideze puterea normelor în toate sferele sociale, pentru ca să se anihileze cauzele care produc crima. Evoluţia criminalităţii trece prin diferite faze, care depind de planul structural al societăţii, orice evoluţie a crimei fiind rezultatul reducerii puterii normelor sociale şi a legilor. Dacă în ceea ce priveşte delincventa obişnuită se apreciază că poate să fie combătută cu ajutorul utilizării metodei de reorganizare a instituţiilor şi tradiţiilor existente (reducând sărăcia, bolile, conflictele), delincventa ocazională, poate să fie redusă deja prin evitarea contradicţiilor care intervin între norme, fapt care determină reducerea intereselor individuale opuse.

2.3. Scrieri. Robert K. Merton a scris: „Structura socială şi anomia” (1949); „Teoria socială şi structura socială” (1957).

• §3. R.A. Cloward şi L.E. Ohlin, au apreciat că, marginalizarea individului (retreatism) este rezultatul eşecului de a atinge scopurile urmărite, prin folosirea unor mijloace licite, la care nu poate ajunge până nu recurge la asimilări culturale. Absenţa veniturilor stabile, culturii, determină participarea individului la activităţi periculoase, pentru care nu are pregătirea necesară, fapt care îl împiedică să acceadă în rangurile sociale. Deşi individul este interesat de evoluţia socială, din cauza situaţiei economice, a structurii psihice, apreciază că, destinul său este pecetluit şi se retrage din viaţa socială, deoarece previziunile nu-i permit să profite de conjuncturi favorabile. Cunoaşterea determinismelor sociale, pentru unele categorii de indivizi, este de natură subiectivă, astfel că aceştia se retrag şi lasă pe alţii să aleagă conjuncturile favorabile.

Secţiunea a 4-a. Teoria angajamentului

• §1. Caracteristici. Teoria angajamentului desemnează obligaţiile multiple pe care le asumă, din proprie iniţiativă, individul, privind respectarea legilor şi normelor sociale, pentru a beneficia de ordonarea cauzală a evenimentelor, astfel încât, să obţină ceea ce-l interesează. În acest mod, se ajunge la înţelegerea, acceptarea şi respectarea normelor şi legilor de către fiecare individ, manifestarea în practică a activitaţii sociale fiind de natură să satisfacă respectul general faţă de lege. Reversul îl constituie numeroasele tentaţii la care este supus individul „neangajat în angrenajul social” şi care, fiind lipsit de asumarea unor obligaţii faţă de societate, pentru că nu are nimic de apărat sau de păstrat, va săvârşi delicte. Rezultă că, tipul de comportament pe care-l oferă fiecare individ în parte este diferit în finalitate şi cuprinde existenţa sau absenţa angajamentului de a respecta normele sociale. Individul, este supus intersectării de conflicte privind nevoia realizării intereselor şi obligaţia socială de respectare a normelor de conduită socială. Angajamentul respectării legilor trebuie contractat în finalitatea lui simplă prin realizarea acţiunilor de susţinere permanentă a legii. Descoperirea contradicţiilor existente între încercarea de menţinere a aparenţei respectării legii, care oferă avantaje considerabile individului şi săvârşirea infracţiunii pentru satisfacerea propriilor impulsuri, va determina pierderea acestor avantaje.
• §2. Horward S. Becker. Sociologul american Horward S. Becker, în lucrarea „Outsiders” - „Cei din afara” (1963), dezvoltă o nouă înţelegere a fenomenului criminalităţii şi o nouă atitudine faţă de responsabilitatea individuală şi cea socială. Esenţa teoriei interacţioniste, elaborată în cadrul criminologiei reacţiei sociale, constă în implicarea responsabilităţii structurilor societăţii pentru evitarea producerii criminalităţii. Această teorie este integrată şi în criminologia dinamică, prin dezvăluirea sursei executării actului criminal (teoria angajamentului) şi a accentului pe necesitatea identificării şi explicării cauzelor criminalităţii (etiologia crimei). Se acordă astfel, un interes sporit procesului descoperirii cauzelor care determină trecerea la realizarea actului prin intermediul căruia, delictul conceput poate fi realizat în mod concret. Natura determinării indivizilor să comită crime este explicată de lipsa oricărui angajament luat faţă de societate, de absenţa oricărei constrângeri benevole, în alegerea principiului de respectare a legilor. Individul care s-a angajat social va dobândi un interes personal, în evaluarea propriului comportament, concentrăndu-se asupra necesităţii de a respecta legea, cât şi asupra a ceea ce va obţine pe baza respectării acestui principiu. Fiecare persoană face o alegere între a realiza angajamentul social sau a evita un astfel de angajament, situaţie în care produce temeiuri greşite, iar rezultatele faptelor vor intra în conflict cu legea. Acest comportament trebuie să fie abandonat sau revizuit, pentru a nu deveni agresiv şi implicit pentru a nu fi sancţionabil.

2.1. Abordarea evoluţiei efective a comportamentului individului angajat social. Angajamentul adoptat de individ, având ca obiectiv respectarea restricţiilor şi imperativelor impuse de normele sociale şi de legea penală, poate restrânge, în unele limite, libertatea individului, fără să afecteze ideea de egalitate. Individul trebuie să aibă capacitatea şi coerenţa comportamentală, de a evalua fenomenele şi consecinţele, care derivă din nerespectarea legilor. Comportamentul lipsit de angajament social devine incompatibil cu necesitatea ocrotirii de către societate, acesta intrând în conflict cu normele legale. Existenţa şi respectarea angajamentului influenţează decisiv modalitatea optimă de a profita de beneficiile oferite de societate.

2.2. Abordarea conflictelor existente între tehnicile individuale de neutralizare şi exigenţele sociale. Individul, care a evitat angajarea în respectarea normelor sociale, caută să-şi justifice impulsurile şi actele infracţionale, folosind anumite „tehnici de neutralizare”, de justificare a evitării exigenţelor impuse prin norme şi prescripţii sociale şi, implicit, de aprobare a actelor infracţionale. Pe baza acestor consideraţii, Becker susţine că, în anumite situaţii, delincventul îşi elaborează, prin intermediul unei permanente raportări critice, adevărate tehnici de neutralizare a judecăţii sociale, de contracarare şi de contrazicere a acesteia. Criteriile de delimitare a tehnicilor de neutralizare constau în acordarea importanţei justificărilor privind: descărcarea de responsabilitate; inexistenţa prejudiciului; socializarea agresivităţii; întoarcerea condamnării şi abandonarea restricţiilor sociale, astfel:

- argumentul socializării agresivităţii este utilizat de delincvent pentru a justifica exclusivitatea folosită în cazurile de salvare a moralităţii (prin eradicarea homosexualităţii) şi de restabilire a dreptăţii (prin pedepsirea greşelilor educatorului). Delincventul porneşte de la presupoziţia că, structura socială se menţine doar dacă, în orice conflict, este apărat modelul social ideal, prin acte de pedepsire a indivizilor rebeli, opozanţi ai viziunii dominante, pentru a fi obligaţi să se supună normelor şi interdicţiilor sociale, care au aprobarea întregii societăţi;

- argumentul întoarcerii condamnării, înseamnă că, delincventul are dreptul să-şi facă singur dreptate, prin pedepsirea celui care l-a condamnat, deoarece a suferit o nedreptate din partea acestuia, fiind corupt sau impostor. Când vătămarea intereselor delincventului s-a produs ca urmare a adoptării mijloacelor de constrângere, de către persoane considerate ipocrite, care nu au calitatea morală de a exercita actul de justiţie, pedepsirea judecătorilor vinovaţi, reprezintă o justificare a săvârşirii infracţiunii de către delincvenţi;

 - argumentul descărcării de responsabilitate, furnizează concepţia delincventului, care, în realizarea unei activităţi sociale, se simte condus de evenimente, astfel că, propria sa experienţă şi încercările sale de a se opune rămân fără niciun rezultat. Aceasta înseamnă că, atitudinile delincventului sunt în contradicţie cu consecinţele actelor sociale, fapt care justifică inadaptarea la regulile sociale şi, aprecierea că, acesta este „descărcat de responsabilitate”. Comportamentul delincventului, derivând din stări obiective, devine incompatibil cu exigenţele sociale impuse de cerinţa obiectivităţi, care anulează eventuala capacitate de opoziţie a individului;

 - argumentul inexistenţei prejudiciului, justifică faptele infracţionale, în sensul că, delictele nu lezează normele sociale, ci doar interesele unor indivizi sau a unor grupări, astfel că intervenţia sancţionatorie a societăţii este nejustificată (lupta între bande). Delincventul apreciază că, faţă de limita de raportare a întinderii şi a felului prejudicierii, poate să fie eliminat sau neglijat de societate, astfel încât, pentru o faptă lipsită de finalitate prejudiciabilă, reacţia socială este nejustificată;

 - argumentul abandonării restricţiilor sociale, înseamnă pentru delincvent, neglijarea normelor şi legilor, care restricţionează comportamentul delincvenţial şi acordarea unei semnificaţii regulilor care pretind implicarea indivizilor asociaţi   într-un grup. Cea mai importantă sarcină a delincventului constă în a explica felul în care acţionează în cadrul grupului, ca mod de reprezentare a loialităţii şi mai puţin de a se încadra în regulile constitutive ale comportamentului social. Comportamentul delincventului este condiţionat de coeziunea grupului delincvenţial căruia îi aparţine, mândria de a face parte din aceaşi grupare generând dispoziţia de a abandona restricţiile sociale.

2.3. Scrieri. Horward S. Becker a scris: „Outsiders” (1963).