Crima constituie o activitate închisă, care porneşte de la cauze-factori, la persoana criminalului, la realizarea actului şi la consecinţele sociale. Punerea accentului pe structura mecanismelor şi a proceselor, care realizează trecerea la actul criminal, revine domeniului criminologiei dinamice. În opoziţie cu teoriile prin care se identificau cauzele care predeterminau actul criminal, teoria trecerii la actul criminal, se implică în identificarea proceselor care însoţesc această trecere, precum şi în procesele care explică actul criminal. Dacă se pot indica exact fenomenele posibile, care se produc prin trecerea la actul criminal, va deveni uşor de explicat realizarea actului în sine. Când se acţionează în mod determinat se observă intervenţia fenomenelor determinate. Semnificaţia crimei nu este altceva decât suma actelor concrete, implicate în execuţia operaţiilor criminale, compusă din două faze: prima, constând în trecerea la act (faza secundară, pregătitoare, complementară) şi secunda, constând în realizarea actului criminal (faza principală, finală).
Capitolul I. Teoriile dinamice complementare
(faza secundară, pregătitoare)
Dinamica actului criminal presupune îndreptarea analizei asupra circumstanţelor complexe, indubitabil, privind comiterea concretă a acestuia. Crima în sine este un act determinat iar trecerea la realizarea acesteia presupune un proces care implică diferite circumstanţe concrete.
Subcapitolul I. Trecerea la act
Trecerea la act (la crimă) se bazează pe procese mentale, conştiente sau inconştiente şi pe fapte care pentru unii indivizi au devenit obişnuite chiar dacă într-o mare măsură nu sunt motivate în mod clar. Aceste elemente sunt determinate de reguli de acţiune sau de obişnuinţe care dirijează comportamentul individului în anumite circumstanţe pentru a obţine rezultatele urmărite. Trecerea la realizarea actului criminal este organizată astfel încât creează tipare, modele, etape, obişnuinţe de acţiune, atât în ceea ce priveşte trăirea subiectivă a actului criminal, cât şi a identificării actului ca realizare obiectivă.
Secţiunea 1. Modelul propus de Etiénne de Greeff
În modelul „subiectiv” Etiénne de Greeff distinge trei stadii (etape), pentru a se ajunge la actul criminal:
- stadiul (etapa) reflecţiei ineficiente („a asentimentului ineficace”), constă în identificarea în conştient, a unor idei insuficient formate privind uciderea victimei care stau ascunse în inconştient fiind declanşate de stimuli externi sau interni atunci când apare prilejul. Această izbucnire poate să rămână nesatisfăcută ca urmare a intervenţiei raţiunii individuale (impusă de factorii morali, afectivi, situaţie conştientizată de individ) sau să fie satisfăcută;
- stadiul (etapa) confirmării reflecţiei („a asentimentului formulat”), reprezentat de, conştientizarea şi acceptarea consecinţelor izbucnirii inconştiente. Individul acceptă perspectiva dispariţiei victimei, în sensul că, reţine toate greşelile victimei şi deoarece temeiul actului este indirect deductibil, exagerează semnificaţia şi meritele realizării crimei. Se analizează argumentele şi contraargumentele care duc la acest rezultat. Opinia altei persoane despre rezultatul probabil, nu este de mare folos, ceea ce contează fiind doar hotărârea individului de a propune rezultatul final. Acesta devine conştient de faptul că, gândind la avantajele rezultatului, va ajunge la realizarea crimei. Interesul acordat alegerii modalităţii optime de ucidere a victimei, poate fi declanşat şi în mod accidental, când individul se află în stare de beţie, astfel că, de regulă, sensul raţional privind necesitatea comiterii crimei lipseşte;
- stadiul (etapa) decisivă („a crizei”), în care individul trece la realizarea actului, după ce a adoptat o anumită hotărâre în defavoarea celorlalte judecăţi. Starea fizică şi morală îi oferă condiţiile pentru comiterea faptei. Rigurozitatea aprecierilor sale este relativă, având un anumit grad de probabilitate a reuşitei, care poate fi atribuit şi intervenţiei stărilor de delir. Decizia devine exactă şi cuprinde tiparul actelor componente, de la exasperare, tulburare, înlăturarea inhibiţiei, alegerea împrejurărilor oportune, preocuparea pentru anihilarea reacţiilor mediului înconjurător, controlarea fanteziei arbitrare. Orice viciu sau virtute sunt evaluate, astfel încât, să se facă posibilă încetarea actelor de comitere a crimei sau să se realizeze crima. Este posibil ca un individ să treacă la săvârşirea crimei fără a mai respecta etapele preliminare atunci când, ideea realizării actului reprezintă pasiunea dominantă a vieţii, când comportamentul viciat al victimei incită pe criminal la cruzime, dar şi atunci când vulgaritatea mediului în care trăieşte nu tratează crima ca un act morbid, fără scop, oprimatoar şi violent social ci, ca pe un act salvator. În acest caz, violarea graniţelor trăirii interioare, oferă libertate dezaprobării factorilor inhibanţi, din conflictul apărut, fiind posibil să intervină unele consecinţe improprii (când se realizează doar parţial actul), ca urmare a neînţelegerii interconexiunii dintre intuiţia şi raţiunea criminalului cât şi a realizării actului. Tensiunea comiterii faptei se împleteşte cu antagonismul care decurge din înclinaţia către agresivitate în opoziţie cu temerea de sancţiunea socială. În cadrul acestui model criminal, eul nu ştie de la început ce va face nu va şti şi nu va accepta ceea ce urmează deoarece viziunea acestuia despre realitate este inaptă să furnizeze date reale.
Secţiunea a 2-a. Modelul propus de Jean Pinatel
În modelul „obiectiv” propus de Jean Pinatel, se prezintă trecerea la faptă, prin identificarea elementelor exterioare, obiectivizate în actul criminal, legitimat în întregime de „nucleul personalităţii criminale”, şi dedus din natura acestuia. Experienţa individuală verifică egocentrismul şi elaborează sub influenţa condiţiilor de mediu, actul agresiv care îşi găseşte aprobarea în indiferenţa faţă de restricţiile sociale şi în amoralismul său. Tendinţa conceperii şi a realizării actului provine dintr-un surplus de energie conştientă asigurată de indiferenţa afectivă, actul agresiv depăşind limitele reprezentării criminalului. Crima devine un mijloc de eliberare de tensiunea interioară, de semnificaţia vehiculată prin agresivitate. În cadrul acestui model, criminalul ştie ceea ce va face, prin înlăturarea lanţului cauzal al mediului înconjurător.
Secţiunea a 3-a. Modelul propus de Howard S. Becker
Howard S. Becker propune etapele de dezvoltare ale procesului de trecere la act, începând cu reflecţia şi terminând cu executarea acestuia. Se indică dovedirea existenţei unei strânse corelaţii între actele precriminale şi stările care însoţesc consumarea faptului (a actului criminal). Becker apreciază că, producerea actului criminal nu este rezultatul sincronizării elementelor, factorilor activi care iniţiază şi desăvârşesc actul, ci al evoluţiei ordonate a acestora. Ideea de bază a modelului propus de Becker, rezidă în faptul că, orice comportament criminal prezintă o multitudine de fundamente dintre care unele nu au semnificaţie criminală putând induce în eroare cu privire la adevăratul lor sens, deşi în realitate, fazele comportamentale se reunesc într-un deplin acord, explicând identitatea comportamentului criminal. Modul în care Becker ajunge la această idee se datorează aprecierii că, orice act are o semnificaţie raţională, conştientizată, clară, pentru criminal, în sensul că nu este echivocă, vagă, în raport cu hotărârea, de a executa o acţiune, care desăvârşeşte actul criminal. Crima este determinată de actele autonome, între faptele componente existând corelaţii autentice, impuse de intenţie, care nu are o bază absolut sigură (în situaţia comiterii primului act criminal). Pentru individul sănătos, percepţiile senzoriale nu pot fi iluzii ale simţurilor sau halucinaţii, totuşi, actele sale fiind manipulate de o motivaţie certă care este justificată de o intenţie directă su indirectă (îndepărtată). De aceea, în multitudinea de ocazii care intervin criminalul are garantată participarea intenţiei chiar şi în cazurile nontipice. Intenţia concepe desfăşurarea crimei şi fără a respecta fazele premergătoare stabilite iniţial.
Secţiunea a 4-a. Modelul propus de Albert Cohen
- §1. Activitatea. Sociologul american Albert Cohen interpretează termenul de „devianţă” ca fiind o abatere de la normalitatea comportamentală. Pe fundalul oferit de aceasta evidenţă, Cohen propune analiza tuturor formelor concrete şi posibile de devianţă, incluzând în sfera acestora şi comportamentul criminal, ca evidenţă a abaterii de la comportamentul normal, tolerat de societate. În modelul propus de Cohen, individul beneficiază de autonomie în alegerea între traseul non-deviant şi cel deviant, modelul evolutiv având imaginea ramurilor unui „arbore”, deoarece facultatea individului de a alege între cele două perspective acţionale depinde de circumstanţele concrete şi de efectele pe care le urmăreşte.
1.1. Abordarea factorilor sociali. Cohen susţine concepţia după care factorii sociali, prin ei înşişi, nu reprezintă cauza unică, determinantă a criminalităţii. În realitate, crima este rezultatul unei succesiuni de procese, care indică proprietăţile factorilor care le-au determinat. Criminalul, urmărind realizarea unui interes, a unui scop, alege între cel puţin două oportunităţi evidenţiate în mediul social în funcţie de criteriile pe care şi le-a propus, precum şi în urma unei selecţii permanente de atitudini şi posibilităţi raportate la opoziţiile pe care trebuie să le înlăture. Urmărirea realizării interesului privilegiat este supusă ciocnirii accidentale cu ele şi cu întâmplările defavorabile, astfel că, individul, pentru a reuşi, trebuie să se adapteze acestora şi să finalizeze actul criminal.
1.2. Abordarea factorilor privind personalitatea. Criminalul, devenind conştient de sine pe baza constatărilor extrase din relaţiile cu mediul înconjurător se pregăteşte să evite erorile şi să-şi adapteze comportarea la o direcţie aflată într-o permanentă schimbare. Când intenţia iniţială nu urmăreşte producerea unui act deviant, deoarece, conştientizarea actelor nu este constantă şi stabilă, va alege tatonarea, verificarea prin raportarea la propria intenţie şi la condiţiile exterioare, favorabile sau defavorabile care permit finalizarea actului criminal.
- §2. Scrieri. Albert Cohen a scris: „Deviance and Control” (1966).
Subcapitolul II. Teoriile dinamice principale
(faza principală, finală)
Teoriile dinamice impun crima ca pe un act determinat, ca pe o consecinţă directă, concretă, ale cărei cauze nu mai trebuie verificate sau demonstrate, încercarea de cunoaştere a etiologiei crimei dobândind un caracter abstract, ineficient şi dăunător. Teoriile dinamice sunt reprezentate de teoria reţinerii şi teoria strategică.
Secţiunea 1. Teoria reţinerii („a barierelor”)
Individul deţine în mod natural un „tampon interior de reţinere”, care se împleteşte cu structura socială (externă) „de reţinere” de la săvârşirea unor fapte, asigurând apărarea potrivită pentru evitarea comportamentului deviant de la normele sociale, doar pentru puseurile, presiunile şi atragerile de o gravitate medie.
- §1. Walter C. Reckless
1.1. Activitatea. Walter C. Reckless a elaborat structura teoriei reţinerii, în care se abate de la regula identificării şi descrierii etiologiei crimei, deoarece regulile cauzalităţii nu sunt aplicabile în aprecierea comportamentului. Ideea de bază emisă de Reckless constă în abandonarea explicaţiei cauzalităţii ca sursă a comportamentului criminal şi elaborarea termenilor de „structură socială externă de reţinere” şi de „tampon interior de reţinere” de la comiterea delictului. Aceste structuri indică acordul asupra asigurării şi garantării respectării normelor sociale indiferent de multitudinea şi gradul tentaţiilor exercitate de mediu asupra individului, capacitatea acestuia de a se abţine de la realizarea actului criminal şi comportamentul exigent social, stabil şi nefluctuant, fiind certă, garantată în mod absolut. Hotărârea de reţinere a individului de la comiterea crimei trebuie să dobândească un grad ridicat de rezistenţă şi să indice existenţa acordului între cele două forme (tampoane) de reţinere. Acordul trebuie să fie confirmat de realitate, deoarece, indivizii, înţelegând regulile sociale, se obişnuiesc să le respecte, ferindu-se cu repulsie de tot ceea ce tulbură sau respinge această stare.
- abordarea „reţinerii externe”
Analizând structura socială externă de reţinere, Reckless apreciază că, este formată din: hotărârea stabilă, neclintită de reprimare a actelor criminale, pe motiv că singura alternativă de afirmare a individului este respectarea normelor legale şi sociale; existenţa unor restricţii comportamentale, tolerate de individ şi de societate; existenţa unor posibilităţi acţionale nerepresabile social; solidarizarea socială, bazată pe convingeri corecte, simple şi pe asentimentul individului şi al grupului; cultivarea convingerilor fundamentale, de respectare a legilor, în acord cu posibilitatea obţinerii satisfacţiei materiale; permisivitatea adaptării convingerilor care s-au format, că sunt stabile şi ferme faţă de noile restricţii de comportament social.
- abordarea „reţinerii interne”
În cadrul structurii interne de reţinere (tamponului), Reckless indică următoarele postulate: convingerea sau opinia favorabilă despre propria persoană, în raport cu alţi indivizi; formarea unei atitudini autocorective care să manifeste toleranţă la toate convingerile posibile; prestarea unui comportament apropiat de valoarea maximă a aprecierii; cultivarea consecventă a principiilor morale şi etice; validarea atitudinilor pozitive cu valoare practică, astfel încât, individul să-şi impună principiile în mod necondiţionat privind comunitatea intereselor proprii cu cele sociale. Întemeierea reţinerii interne înseamnă rezistenţa individului la „puseurile anormal de puternice”, care odată respinse, înlăturate, vor fixa un comportament permanent antidelincvenţial. În cazul încălcării reţinerii interne, ca urmare a intervenţiei unui „puseu irezistibil”, se schimbă atitudinea individului, în sensul că, va fi posibilă comiterea crimei. Intensitatea deosebită a presiunii interne asupra individului justifică un caz particular de încălcare a teoriei, care devine, cel puţin sub acest aspect, vulnerabilă. Ordinea pragmatică interzice considerarea unei teorii, ca fiind experimentală, dacă structura sa nu este definită în mod complet, deoarece exclude unele stări, care ar fi posibil să se producă.
1.2. Scrieri. Walter C. Reckless a scris: „A non causal explanation; containment theory”(1963).
Secţiunea a 2-a. Teoria strategică
Teoria strategică defineşte delictul, ca fiind un act cu raţionalitate proprie, prin care se urmăreşte obţinerea unor rezultate personale, în baza unor oportunităţi şi prin îndepărtarea obiecţiilor adversarilor. În cadrul acestei teorii, afectivitatea individului sau cauzalitatea actului nu are nici o semnificaţie. Teoria strategică indică orientarea şi parcursul activităţii delincvenţiale în toate fazele execuţionale până la realizarea scopului infracţional.
- §1. Maurice Cusson
1.1. Activitatea. Maurice Cusson afirmă că, delincventul prestează o activitate de pe urma căreia, în contextul practic de viaţă obţine avantaje proprii în detrimentul intereselor sociale. Această stare determină indivizii să renunţe la întemeierea activităţii pe respectarea regulilor sociale urmând să-şi fundamenteze coordonatele şi existenţa pe perspectivele delincvenţei prin resemnarea unor abilităţi proprii în favoarea activităţilor criminale, cât şi prin cunoaşterea modului în care acestea pot fi aplicate. Delictul joacă un rol esenţial în satisfacerea nevoilor individuale de bază, independente de scopurile, normele şi de prescripţiile sociale, astfel:
- abordarea comportamentului delincvent orientat spre rezultate proprii, indică executarea mai multor activităţi, prin care individul acţionează asupra mediului înconjurător sau asupra altor persoane, utilizând mijloace, adoptând reguli şi metode pentru a realiza crima. Programul delincventului implică clarificarea modului în care aceste elemente vor fi folosite, astfel încât, să fie garantat rezultatul profitabil;
- abordarea orientării spre obţinerea rezultatului, înseamnă adaptarea conduitei delictuale de la perspectiva producerii unor rezultate nefolositoare spre dobândirea unor efecte maxime ca rezultat al delictului. Modul de întrebuinţare a actelor care compun delictul este adaptabil permanent, astfel încât, să fie introduse în conexiune pentru îndeplinirea scopului acţional;
- abordarea raţionalităţii în realizarea delictului, indică existenţa opţiunii pentru mai multe soluţii, urmând să fie aleasă varianta potrivită pentru realizarea scopului acţiunii, considerată a fi îndeplinită doar dacă obiectivele sunt clare, dacă deţine informaţiile reale şi dacă situaţiile concrete sunt oportune.
- abordarea conflictelor cu alte persoane, califică importanţa activităţii delictuale în preocupările individului îndreptate spre victimă şi spre autorităţi. Conflictul are o multitudine de modalităţi de aplicare, dar şi de evitare sau de înfrângere a acesteia.
1.2. Scrieri. Maurice Cusson a scris: „Delinquants pourquoi?” (1981); „Pourquoi punir” (1987).
Secţiunea a 3-a. Semnificaţiile Criminologiei dinamice
Criminologia dinamică exclude explicarea criminalităţii prin afectivitatea delicventului sau prin determinismul actului (înlăturarea cauzei din explicarea delictului), stăruind asupra actului criminal în sine. Indicarea unui singur sens al delictului nu este precisă, motiv pentru care se impune reconsiderarea şi a celorlalţi factori pentru înţelegerea crimei şi explicarea comportamentului criminalului. Acceptarea evaluării intervenţiei cauzelor obiective în desfăşurarea actului criminal are semnificaţie doar sub aspectul individualizării faptei fără a fi necesară identificarea aparenţei de raţionare a crimei, ceea ce determină o deosebire de grad între fapte de acelaşi gen. Modul de identificare şi de apreciere a gradului de libertate al criminalului constă atât în cunoaşterea condiţiilor obiective, cât şi a structurii psihice a individului. Excluzând explicarea crimei prin termenii morali, criminologia dinamică impune un limbaj normativ bazat pe invocarea obiectivismului, apreciind că doar aşa se evidenţiază adevărul (“văzând şi făcând”).