Capitolul I. Obiectul criminologiei analitice
Prin libertatea deciziilor adoptate de criminal, prin alegerea între diferitele comportamente posibile, în cadrul raporturilor şi relaţiilor cu societatea, norma legală trebuie să instituie nu numai o negare totală a atitudinilor prejudiciabile social prin înlăturarea „complotului tăcerii” asupra efectelor criminalităţii, dar să reducă şi să înlăture efectele acesteia, dacă, deşi există legi, se constată că, se măreşte numărul criminalilor, înseamnă că, atât condiţiile care însoţesc şi determină aplicarea legilor, cât şi pedeapsa crimei, nu sunt potrivite şi trebuie schimbate. Crima nu poate să fie concepută, iar criminalul nu poate fi înţeles în afara raporturilor criminalului cu societatea. Teoriile criminologice cuprind eşecul soluţiilor încercate în practica socială, dar îşi asumă rolul de conservare a libertăţilor umane, cât şi de catalizator al apărării individului de tendinţele recidivării. Expunerea tezelor criminalităţii reprezintă un act dificil, pentru că, faptele sociale nu pot să fie experimentate. Deşi existenţa umană separă şi distinge fiecare lucru sau acţiune, totuşi individul este preocupat de înlăturarea crimei prin abţinerea de a comite acte necontrolate de raţiune.
Conceptul de criminologie analitică[1], presupune urmărirea scopurilor practice care se manifestă într-un cadru social specific crimei susţinut de indivizi în mod conştient sau inconştient. Deoarece biologic nu este posibil înlăturarea agresivităţii umane, se impune instituirea agresivităţii legislative, a majorităţii împotriva minorităţii victimizate, în sensul elaborării unor norme exigente împotriva criminalilor, dar şi pentru asigurarea de către stat a condiţiilor socio-economice apte să elimine comportamentul criminal. Necesitatea schimbării orientării predominante a criminologiei este evidentă, deoarece, în viaţa socială, idealismul politic sau cel religios sacrifică viitorul omenirii. Crima depinde în general de condiţiile sociale şi de stările de fapt existente. Dumnezeu, ca subiect al devoţiunii, are o atitudine dureros de corectă: invită omul la adulaţie, dar îi lasă independenţa acţională care poate deveni imorală. Statul, ca instrument al existenţei sociale, creează cadrul pentru asigurarea libertăţilor şi drepturilor umane fundamentale, dar, concepe existenţa, nu ca pe un dat, ci ca o devenire, pedepsind pe criminal. Individul, ca purtător al experienţei personale, comite fapta şi apoi invocă mila pentru a fi absolvit de păcat, aşteptând clemenţa legii pentru a nu suferi o condamnare dură. În cadrul societăţii individul are posibilitatea să-şi reformeze comportamentul, acceptând exigenţa legii sau să I se reformeze prin forţa legii atitudinale. Afirmând, prin realizare, crima şi, contestând-o prin negarea pedepsei, criminalul are un raport cu un tip de realitate vătămătoare, atât social (societatea lezată), cât şi particular (victima lezată). Criminalul nu trăieşte o subiectivitate pură, prentru a i se acorda toate libertăţile fără restricţii sau obligaţii, ci reprezintă o entitate specială pentru societate. În orice realitate socială imperfectă (perfecţiunea socială existând doar în mod utopic), criminalul este legat de societate, astfel încât, chiar dacă ar fi legat de un stâlp, iar el s-ar închide în sine însuşi, este strâns legat de societate. Legea prezumă cunoaşterea realităţii sociale dar impune şi probarea cunoaşterii prin actul sau fapta comisă de individ. Criminologia analitică este definită de factorii : biologici (raţiune, voinţă, afectivitate); sociali (economic, politic, religios) şi conjuncturali. Dezacordul intervenit între individul criminal şi societate este explicat de gravitatea pericolului indus în societate, deoarece, imitarea posibilităţilor de cunoaştere a crimei, nu înseamnă şi limitarea comiterii crimelor, cunoaşterea acestora fiind determinată de integrarea crimelor într-un cadru concret al unei existenţe particulare. Înlăturând confuzia dintre determinism şi fatalitatea producerii crimei regăsim elementele concrete, ordonate ale realizării în timp a crimei, având un specific pentru fiecare procedeu şi situaţie în parte. Legile cauzale, legile probabilităţii, ale regularităţii şi legile evoluţiei fenomenului criminal contrazic principiul remodelării lumii prin forţa intelectului. Studiul crimei indică descrierea experienţei criminalului după vârstă, sex, grad de cultură, grupări criminale primare şi secundare, mediul profesional, recidivism, tinzând la stabilirea unei tipologii de realizare a crimei şi implicit, de realizare a unui model statistic de comportament criminal. Modul individual de comitere a crimei este caracterizat prin ipoteza că elaborarea şi executarea acesteia operează prin imputări individuale fiind grevată de costul social. Criminalii sunt inegali între ei, puterea acestora de a „inova” fiind legată de puterea de concentrare şi de acţiune. Imaginaţia inventează fapte care devin drame noi, „gruparea criminală”, ca societate închisă, formând un mediu social inedit a cărei structura este asemănătoare celei din ordinea socială (repartizarea sarcinilor pentru realizarea crimei devenind conştientă). Crima în cadrul grupării necesită acceptarea de către individ a moralei orientată spre infracţional, fiind şi rezultatul concepţiei arbitrare a justiţiei faţă de fenomenul criminal. Integrarea în structura criminală depinde de concepţia acestuia, de avantajul obţinut de organizaţie, dar şi de capacitatea statului de a-şi exercita atribuţia de control şi de restabilire a ordinii. Crima se defineşte printr-o reacţie directă a individului faţă de un alt individ, faţă de colectivitate criminalul urmărind supunerea victimei în cadrul conflictului, deoarece victima apără interese contrare, manifestând ostilitate şi rezistenţă, provocând reacţii de menţinere a unui mod de comportament agresiv faţă de criminal. Asimilarea agresivităţii de către criminal şi exercitarea rezistenţei împotriva agresivităţii, comportă relaţii sociale deosebite reduse la adaptarea criminalului şi a victimei la o atitudine forţată. Criminalii nu pot trăi decât într-un univers închis, conflictele cu victima dobândind o importanţă excesivă deoarece reprezintă modalitatea în care îşi manifestă capacitatea intelectivă şi acţională fără ca ororile crimei să-i afecteze sensibilitatea.
Crimele identificate în diferite cicluri în perioade scurte sau lungi, exercită o influenţă deosebită asupra politicii penale, legislative şi sociale, în sensul că stabilizează pedepsele privind faptele considerate infracţiuni şi comportamentul responsabil pentru actele comise. Prin lege se instituie acele măsuri care să reducă sau să excludă violenţa, în sensul eliminării comportamentului imoral şi a fluctuaţiilor ciclice ale acestuia. Criminologia analitică indică posibilitatea evaluării stadiilor, sistemelor şi structurilor criminale, raporturilor dintre perioadele de creştere şi scădere a crimelor care se extind asupra structurilor sociale. Perioada de creştere a numărului infracţiunilor reprezintă o împrejurare deosebită faţă de care instituţiile statului trebuie să îndeplinească funcţii şi să adopte măsuri preventive fundamentale. Stabilirea tipurilor infracţionale se face printr-o analiză funcţională, astfel încât să fie cunoscute în practica folosirii mijloacelor de combatere a criminalităţii. Tipurile de criminalitate sunt inegale şi cresc sau descresc, fiind dependente de grupurile de infractori influenţate de capacităţile practice care atribuie fiecărui individ o cunoaştere implicită a condiţiilor de acţiune. Criminalitatea este alcătuită din sectoare active în care se concentrează elemente de noutate acţională a căror acumulare se propagă spre sectoarele relativ pasive. Metoda de decizie, precum şi reacţiile concrete sunt suficiente pentru a califica infractorul, ca fiind o persoană activă sau pasivă. Capacitatea practică individuală produce efecte de dominaţie a membrilor grupului infracţional sau de influenţă, fără dominaţie (ca urmare a imitaţiei unui prototip acţional), efecte de subordonare (care au un caracter temporar, existând doar pe durata succesiunii inegalităţilor şi a conflictelor în cadrul grupului). Conflictele intervenite în cadrul experienţei agresionale sunt esenţiale pentru identificarea unei stări infracţionale staţionară, progresivă sau regresivă prin raportarea la capacitatea individului de adaptare a rutinei şi dibăciei acţionale la condiţiile de mediu, oricare ar fi modul de realizare a crimei. Activitatea criminală poate să fie individuală sau colectivă, însă rezultatul acesteia este verificat sub aspectul imputărilor individuale sau colective. Elaborată pe principiul castelor sau a grupului închis, organizaţia criminală instituie un model care se potriveşte şi se limitează la domeniul infracţional „tradiţional” ceea ce contează în cazul grupului, fiind ca prin actul comis să se ajungă la realizarea scopului infracţional.
Subcapitolul I.
Definiţia şi obiectul criminologiei analitice
Conceptul de criminologie analitică reprezintă o manieră de abordare a aspectelor metodologice, de interpretare a problemelor criminologice tradiţionale, a semnificaţiei conceptelor în noua conjunctură social-economică şi politică a lumii (referitoare la structura efectivă a crimei şi statutul participanţilor), de definire a atitudinii statului în orientarea identificării şi eradicării fenomenului criminal, de raportare a tezelor criminologice la rolul personalităţii criminale în cadrul realităţii sociale concrete, a experienţei şi a practicii criminale. Criminologia analitică[2] urmăreşte ca direcţiile de investigare să fie generalizate şi valorificate în toate sferele activităţii criminogene, deoarece crima înlătură şi descalifică valorile umane, iar unele civilizaţii asimilează agresiunile sub imperativul forţelor teroriste şi mai ales al practicii criminalităţii destructive. În cadrul structurii criminologiei analitice se analizează originea, modul de constituire, esenţa, elementele componente, funcţiile şi dinamica fenomenului criminal şi terorist. Crima nu este doar un fenomen pur obiectiv ci este un fenomen subiectiv, reprezentând procesul realizării agresiunii în viaţa socială, ca o rezultantă a concepţiei individului sau grupării de indivizi în raporturile economice, religioase, politice, care au o natură depreciativă, devalorizatoare faţă de ordinea socială. Evoluţia fenomenului criminal este condiţionată de ineficienţa măsurilor sociale (în planul existenţei materiale), de nivelul elaborării actului agresional, precum şi de ineficienţa măsurilor represive elaborate de structurile sociale. Funcţia socială a criminologiei nu se reduce la caracterul utilitar-pragmatic, deoarece, actul criminal derivă din existenţa socio-morală şi din denaturarea ideilor politice, religioase acceptate de individ. Actul criminal dispune de o relativă autonomie, în sensul că, deşi existenţa condiţiilor obiective influenţează într-un mediu dat mai mulţi indivizi, totuşi, doar câţiva dintre aceştia săvârşesc crime. Rezultă că aceeaşi cauză (economică, religioasă, politică) acţionează diferit asupra indivizilor care îşi formează reflecţii în funcţie de gradul de cultură, de fanatismul determinat de credinţă, de contextul în care trăieşte, precum şi de fondul bio-fizic preexistent. În procesul de realizare a infracţiunii se schimbă raportul individual-social, în sensul că, criminalul acţionează liber şi întâmplător, deoarece legile nu-l inhibă, iar instituţiile statului nu adoptă măsuri eficiente. Motivarea crimei este justificată de lipsa de integrare a individului în societate, condiţiile în care a intervenit conflictul având o natură unică dar repetabilă. Condiţionarea factorilor de natură obiectivă nu exclude legitimitatea raportului dintre întâmplare şi libertate, trăsăturile de personalitate asigurând autonomizarea şi continuitatea săvârşirii faptelor agresionale după înlăturarea cenzurii raţionale. Criminologia analitică indică delictele sub următoarele aspecte :
- a) din punctul de vedere al naturii actelor infracţionale (nelimitate de aptitudinile şi capacităţile individuale) există fapte prejudiciabile social, ca realitate a modului de acţiune, postulând primatul determinărilor socio-economice în realizarea crimei;
- b) din punctul de vedere al receptivităţii subiective a actului criminogen formarea capacităţii acţionale este rezultatul percepţiilor individului, obiectivizate într-o acţiune concretă specifică anumitor condiţii sociale în care unii factori acţionează în sensul evitării producerii delictului, al reducerii efectelor sau în sensul abrutizării persoanei. Infractorul îşi formează gândirea, simţirea şi acţiunea agresională instantaneu sau prin trecerea timpului, devenind un practicant al spiritului de sinteză agresivă;
- c) din punctul de vedere al conceperii delictului, se constată existenţa „experienţei infracţionale trăite” şi delimitarea acesteia de modul de viaţă, de ansamblul ideilor pe care individul le-a dobândit şi le practică în viaţa socială;
- d) din punctul de vedere actualist al delictului, are loc interacţiunea dintre complexul extern de împrejurări şi modificările produse de universul intern al personalităţii delincventului;
- e) din punctul de vedere al raportului dintre factorii societate-educaţie-personalitate, stabilirea modului de acţiune a factorului social are semnificaţie pentru apărarea victimei şi a delincventului. Crima poate fi comisă atât de individul educat, cât şi de cel incult. Ceea ce caracterizează delincventul este raportarea acestuia la mediul social şi la propria personalitate. Societatea cuprinde nu numai tradiţii religioase, politice, economice, tehnici specifice, dar şi unele deprinderi dobândite de indivizi, în legătură cu modul de realizare a actului justiţiar, maniera de a se afirma prin acte ilicite, de a înscrie în comportamentul social crima şi variaţia atitudinilor afective. Comportamentul reprezintă o structură fundamentală a existenţei, dobândind un caracter particular diferenţiat de alte comportamente, delincventul manifestând atitudinea de repudiere a restricţiilor şi regulilor impuse de lege;
- f) din punctul de vedere al cunoaşterii obiectuale şi obiective a crimei, aceasta este considerată un mod reacţie individuală, spontană sau premeditată, diferită de modul de comportare obişnuit. Crima devine mai mult produsul învăţării, al imitaţiei decât al eredităţii, ca formă de satisfacere a necesităţilor biologice individuale.
[1] G. Tănăsescu, Criminologie analitică, Ed. Universitaria, Craiova, 2004, p. 247.
[2] Ibidem, p. 251.