Criminologia[1] este ştiinţa care studiază cauzele şi condiţiile criminalităţii săvârşite pe teritoriul statului, efectele asupra caracteristicilor socio-umane şi strategia apărării acestora. Fiind o ştiinţă socială, criminologia abordează sistemele de drept penal, procesual, execuţional, precum şi raportul dintre criminal-victimă-stat. Fiind o ştiinţă descriptivă (prin crearea unor teorii specifice, bazate pe rezultatele din viaţa socială), dar şi aplicativă (prin adoptarea măsurilor şi mijloacelor de diminuare a criminalităţii), se află în strânsă legătură cu celelalte ştiinţe: psihologia, sociologia, criminalistica, dreptul penal, agresologia, victimologia, detentologia, penologia, possologia, preventologia. Criminologia păstrează caracterul de ştiinţă pluridimensională împrumutând metodele pentru ştiinţele care explică faptele şi fenomenale sociale.
Obiectul criminologiei constă în teoria generală a categoriilor de criminalitate aparentă[2] (relevată, dovedită) şi a criminalităţii reale (efectiv comise), în forme specifice.
Criminologia studiază cauza generală a fenomenelor criminale (etiologia), descoperite sau nedescoperite, modul de condiţionare în evoluţia lor şi modul de executare al pedepsei aplicate. Conceptul de crimă a fost definit de Durkheim ca fiind „un act care vatămă stările puternice ale conştiinţei comune”. În alte opinii, crima reprezintă o boală, un act social determinat, având o natură particulară, care apare în oricare tip de organizare socială, dependentă de factorii individuali şi de cei sociali. Scopul criminologiei se manifestă în mod specific (elemente distincte care au determinat producerea actului agresional) şi general (fenomene generale care au determinat crima şi procedeele de reformare socială a agresorilor). Prin stabilirea cauzelor şi condiţiilor producerii infracţiunilor, criminologia propune politica penală privind adoptarea măsurilor de apărare a valorilor fundamentale umane[3].
[1] A. Dincu, Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucureşti,1993, p. 3.
[2] I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Criminologie, Ed. AII Beck, 2003, p. 193.
[3] A. Dincu, op. cit., p. 177.