Fenomenul criminalităţii a fost constatat şi reprimat în toate societăţile (bazate pe cutumă sau pe lege), prin adoptarea metodelor eficiente de combatere a comportamentului delincvenţial. Pentru realizarea acestei activităţi, sunt studiate condiţiile sociale, care determină actul criminogen (cauzalitatea fenomenului, personalitatea criminalului, reacţia socială), propunându-se reguli de restrângere a fenomenului deviant (eradicarea crimei nu este posibită, întrucât nu există societate fără crimă).
Crima, ca fenomen social este analizată în conexiune cu atributele personalităţii criminalului (examen clinic, antecedente, influenţele structurii sociale, deficienţe fizice şi morale).
Crima „in abstracto” este dependentă de structura socio-politică sub aspectul apariţiei, repudierii şi al pedepsei. În cadrul structurilor cauzale intervine şi corelaţia dintre necesitate şi întâmplare definite ca modalităţi de manifestare a unor stări (care derivă din interior - pentru necesitate şi din exterior - pentru întâmplare), în sensul că, unele fenomene (cauze) produc anumite rezultate (efecte). Structura cauzală este identificabilă doar dacă nu contrazice a priori posibilitatea realizării actului, iar gradul de probabilitate nu are un coeficient de dependenţă scăzut. Individul realizează treptele de transformare a posibilităţii în realitate dacă şi-a însuşit cunoaşterea posibilităţilor care permit acceptarea sau respingerea unor condiţii, în mod conştient, pentru a se evalua actul ca acţiune. Fără a pune în discuţie primatul deliberării în adoptarea deciziei (utilitatea şi scopul acţiunii – inacţiunii), desfăşurarea evenimentului indică momentul subiectivităţii şi al responsabilităţii. Dacă din structura delictului rezultă sistemul de relaţii şi reguli ce leagă termenii unui ansamblu acţional care imprimă sensul fiecărui act, rezultă că, individul va condiţiona comportamentul de realizare a unor scopuri economice, morale, conform unui sistem de trebuinţe proprii sau sociale. Intensitatea şi ierarhia trebuinţelor se schimbă, în funcţie de relaţiile dintre indivizi, de gradul de cultură şi sistemul de valori la care se referă. Opoziţia dintre trebuinţele individuale şi cele sociale creează contradicţii temporare, felul trebuinţelor individuale (economice, de securitate şi stabilitate, de instrucţie şi informaţie), precum şi al celor de relaţii sociale justificând[1] alegerea sensului, metodelor culturale şi sistemelor de valori orientează activitatea individuală. Scopul comportamentulului social constă în necesitatea ca, trebuinţele individuale dominate de necesitate să se încadreze în trebuinţele sociale.
[1] A. Dincu, op. cit., p. 34-39; R.M Stănoiu, Introducere în criminologie, Ed. Academiei, 1989, p.32-36.