Pin It

3.1. Funcţia explicativ-descriptivă. Studiind natura, structura, funcţiile şi evoluţia fenomenelor infracţionale şi modalităţile de apărare socio-umane, criminologia explică termenii şi principiile aflate în interdependenţa şi cauzalitatea lor istorică. Principiile criminologiei rezultă din fenomenele şi faptele sociale care se regăsesc în structurile sociale din toate epocile. Explicarea fenomenelor cu un conţinut social real (care se deosebeşte de filosofie, etică, economie, statistică, psihologie, sociologie), determină caracterul de ştiinţă sintetică, al criminologiei.  Aspectul dinamic - funcţional, precum şi cel static, al fenomenului criminalităţii, în diferite faze şi tipuri socio-umane dezvăluie legăturile cauzale şi finalitatea fenomenelor. Evoluţia socială, prin condiţiile concrete, creează mentalităţi (cu multiple variabilităţi subiective), reductibile la raporturi şi legi cauzale permanente de care depind faptele şi fenomenele sociale. Explicarea criminologică nu subliniază doar subiectivitatea faptelor, ci şi condiţiile de producere a acesteia fundamentând influenţa şi consecinţele sociale ale criminalităţii. Conceptele generale, indicatorii statistici, metodele şi tehnicile de evaluare a criminalităţii, indicele modus operandi reprezintă fondul instituţional pentru identificarea criminalităţii relevate şi ai celei reale. Observarea şi verificarea practică a modului de asimilare, validare şi coroborare a consecinţelor provocate de criminalitate, forţa şi intensitatea acestora asupra delincventului, a victimei şi factorului social, colaborarea individului cu societatea, reprezintă premise utile în procesul conceperii instituţiilor şi instrumentelor necesare reducerii criminalităţii. Criminologia evaluează sinteza celor doi factori care alcătuiesc structura sa: societatea (realitatea obiectivă) şi individul (forţa transformatoare a realităţii obiective şi subiective exteriorizată în acţiuni)[1]. Societatea oferă structura şi conţinutul acţiunilor,  individul fiind capabil să se îndepărteze de forţele sociale, să încalce interdicţiile legale şi să amplifice sau să restrângă rezultatul acţiunilor.

Caracterul descriptiv al criminologiei rezultă din imposibilitatea întrebuinţării experimentului social, în sensul că, explică determinarea şi condiţionarea materială, scopurile şi fenomenologia acţiunilor (constând în natura subiectivităţii individuale). Prin studiul dinamicii fenomenului criminogen se stabilesc determinările şi cauzalităţile semnificative între categoriile de infractori şi restul populaţiei (non-infractori), folosindu-se conceptele de: personalitate, mediu agresional, act criminogen. Factorul de mediu explică apartenenţa individului la mediul social care creează condiţiile general - abstracte în favoarea  convieţuirii umane. Conceptul de personalitate agresională reflectă, în plan subiectiv, forme inedite de comportament evaluabil social prin identificarea gândirii, acţiunii şi afectivităţii individului transmise în actul criminogen. Funcţia descriptivă se realizează prin descrierea fenomenului criminalităţii (starea şi dinamica acestuia), prin identificarea procentelor de criminalitate. Conceptele operaţionale adoptate de criminologii K. Pearson, R.A. Ficher şi G. Spearman sunt: act, personalitate, mediu.

3.2. Funcţia aplicativ - prospectivă. În cadrul fenomenelor naturale, morale şi sociale, nu există o formă specifică de realizare, dimpotrivă, acestea sunt influenţate şi devin variabile la intervenţia legilor evoluţiei bazate pe materie şi mişcare. În evoluţia realităţii sociale investigată de criminologie se constată că fenomenul criminalităţii se dezvoltă şi descreşte în mod invariabil şi atipic, explicarea acestei stări constând în reducerea activităţii complexe la elementele simple, componente, pentru a fi măsurate cantitativ şi calitativ. Complexitatea fenomenelor psihosociale, variaţia formelor de manifestare, consideraţiile generale asupra vieţii sociale, precum şi explicarea actelor concrete, reprezintă obiectul de cercetare, iar metodele de investigaţie şi legile specifice implică criminologia în cercetarea faptelor reale. Criminologia întrebuinţează rezultatele unor ştiinţe eterogene: psihologia, biologia, criminalistica, pedagogia, sociologia pentru a asigura cunoaşterea factorilor criminogeni precum şi evoluţia lor concretă. Societatea, constituind mediul în care apar contradicţiile, prin interdependenţa factorilor sociali, a fenomenelor culturale, educaţionale, economice, voinţa liberă a  individului, precum şi normele sale de manifestare sunt determinate de surse socio-umane, bazate pe interese subiective, dar şi obiective, primare şi secundare, a căror manifestare nu trebuie să genereze anarhia, deoarece societatea impune organizarea socială în mod obiectiv. Cunoaşterea motivelor, mobilurilor, a voinţei, instinctelor, precum şi a atitudinii individului faţă de valorile sociale, identificarea condiţiilor şi circumstanţelor în care a acţionat, determină sistematizarea fenomenelor criminale şi adoptarea fundamentelor preventiv-educaţionale ca principii de conduită. Cunoaşterea determinismului[2] fenomenelor sociale, explicarea conţinutului actelor criminale, influenţa evoluţiei acestora, prin intervenţia condiţiilor sociale obiective, precum şi definirea lor ca produse ale psihicului, ale raporturilor umane conflictuale, creează funcţia practică a criminologiei. Tendinţa de adoptare a tratamentelor eficace împotriva criminalităţii de a găsi şi evalua formele şi conceptele de reeducare socială şi de remediere a crizelor în condiţiile concrete ale vieţii sociale, determină caracterul prospectiv al criminologiei, iar relaţia de cauzalitate între cadrul socio-economic, politic şi individ explicând determinismul specific, prin conceptele de cauză, condiţie şi efect. Prin identificarea  cauzalităţii, se stabileşte că fenomenul criminogen este determinat de cauze concrete, intrând în relaţie cu unele condiţii sau factori predominanţi. Înţelegându-se sensul relaţiei de determinare, se analizează conceptele de : probabilitate, risc, similitudine, procesul determinării prin anticipări privind dinamismul sau reducerea fenomenului criminogen (volum, intensitate, compoziţie), precum şi posibilitatea evaluării recidivei fenomenului, oferă dimensiunea predictivă a criminologiei. În acest mod se stabilesc relaţii între indivizi, relaţii de putere sau de autoritate. Trăind în societate, individul se informează, judecă şi îşi confruntă necesităţile proprii cu interesele altora şi decide, prin confruntarea opiniei individuale cu concepţiile caracteristice procesului social.

  • §3. Funcţia predictivă - profilactică. Certitudinile privind dimensionarea fenomenului criminogen datorită înnoirilor civilizatorii, criteriilor economice, funcţionale, în condiţii speciale sau în condiţii normale, impun adoptarea măsurilor de previziune - predictive. Cunoaşterea elementelor cauzale şi a efectelor fenomenului criminogen, orientat spre o anumită finalitate, determină funcţia profilactică a criminologiei, în acest mod se procedează la reformarea individului (conştiinţa şi caracterul) ca subiect al acţiunii şi cunoaşterii elementului raţional, la elaborarea politicii penale şi a strategiei de reducere a criminalităţii.

 

[1] Ibidem.

[2] A. Dincu, op. cit., p. 39.