Drept

Explicând natura, structura, funcţiile, evoluţia fenomenelor infracţionale şi modalităţile de apărare socio-umane, în interdependenţa şi cauzalitatea lor istorică, criminologia urmăreşte determinarea sensului acestora, prin crearea obiectului propriu de cercetare, cu un conţinut social, care se deosebeşte de filosofie, etică, economie, statististică, psihologie, sociologie fiind în strânsă legătură cu acestea, dobândind caracterul de ştiinţă sintetică. Aspectul dinamic – funcţional şi aspectul static, al fenomenului criminalităţii[1], în diferitele faze şi tipuri socio-umane, se generalizează, după îndelungate şi repetate experienţe, dezvăluind legăturile cauzale şi finalitatea fenomenelor. Evoluţia socială, prin condiţiile concrete, creează mentalităţi (cu multipla lor variabilitate subiectivă), reductibile la raporturi şi legi cauzale permanente, de care depind faptele şi fenomenele sociale. Explicarea criminologică subliniază subiectivitatea faptelor şi condiţiile de producere a subiectivităţii, fundamentând influenţa şi consecinţele sociale ale criminalităţii, natura, ideea de determinism şi cauzalitate, precum şi „liberul joc” al unor concepţii, mentalităţi, imprevizibilitatea şi discontinuitatea evenimentelor, imposibilitatea aplicării legii pentru toate tipurile sociale. Conceptele generale cu care operează crimihologia, indicatorii statistici, metodele şi tehnicile de evaluare a criminalităţii, indicele „modus operandi”, reprezintă fondul instituţional pentru identificarea şi eliberarea individului de condiţionarea criminalităţii. Observarea şi verificarea modului de asimilare, validare şi coroborare a consecinţelor provocate de criminalitate, forţa şi intensitatea efectelor acesteia asupra delincventului, a victimei şi factorilor sociali, reprezintă premisele procesului conceperii metodologiei pentru reducerea criminalităţii. Criminologia evaluează sinteza factorilor, care participă la producerea criminalităţii: societatea (realitatea obiectivă) şi individul (forţa gândirii, voinţei şi afectivităţii, exteriorizată în idei şi acţiuni). Societatea oferă individului posibilitatea exprimării ideilor şi conţinutului acţiunilor, iar acesta, deşi este inspirat, ajutat sau împiedicat de intervenţia unor factori favorizanţi sau destabilizatori este capabil să îndepărteze ameninţarea cu aplicarea pedepsei, ca rezultat al acţiunilor de încălcare a legii. Caracterul descriptiv al criminologiei[2] rezultă din imposibilitatea întrebuinţării experimentului social, în sensul că, aceasta, nu urmăreşte să explice condiţionarea materială a acţiunilor şi scopurilor urmărite de individ, precum celelalte ştiinţe. Pe lângă partea empirică, criminologia cuprinde şi partea fenomenologică (constând în natura subiectivităţii individuale). În structura fenomenelor naturale, morale şi sociale nu există o unitate specifică, dimpotrivă, acestea sunt influenţate şi depind unele de altele prin intervenţia legilor privind evoluţia psiho-socială a indivizilor. Realitatea socială, investigată de criminologie, arată că, fenomenul criminalităţii se dezvoltă şi descreşte în mod invariabil, ca urmare a complexităţii fenomenelor psiho-sociale, variaţiei formelor de manifestare, consideraţiilor generale[3] asupra vieţii sociale. Deşi identificarea criminalităţii necesită, contopirea rezultatelor unor ştiinţe eterogene: psihologia, biologia, criminalistica, pedagogia, prin separarea elementelor speciale, a preocupărilor practice de evidenţiere a fenomenelor, se relevă factorii criminogeni existenţi şi evoluţia lor în societate. Criminalitatea apare prin manifestarea contradicţiilor în cadrul interdependenţei factorilor sociali, a fenomenelor culturale, educaţionale, economice. Formele de manifestare a voinţei individuale sunt determinate de surse socio-umane bazate pe interese subiective, obiective (primare, secundare), care nu trebuie să genereze anarhia, deoarece societatea reprezintă o realitate obiectivă, mai presus de individ. Cunoaşterea motivelor, mobilurilor, a voinţei şi reacţiilor instinctului individual faţă de societate, identificarea condiţiilor şi circumstanţelor în care a acţionat agresorul, determină sistematizarea tendinţei fenomenelor criminale, adoptarea fundamentelor preventiv-educaţionale, ca principii de conduită. Cunoaşterea determinismului  fenomenelor sociale, explicarea conţinutului concret al actelor criminale, evoluţia acestora ca urmare a intervenţiei condiţiilor social-obiective, precum şi definirea lor, ca efecte ale psihicului, ale raporturilor conflictuale, creează funcţia practică a criminologiei. Tendinţa de adoptare măsurilor socio-economice şi educaţionale, eficace împotriva criminalităţii, de a găsi şi evalua formele şi conceptele generale de reeducare socială şi de remediere a crizelor comportamentale în condiţiile concrete ale vieţii sociale, determină caracterul prospectiv al criminologiei. Rezultalul comportamentelor individuale în viaţa socială, cu multiplele şi variatele ei probleme, nu poate fi cunoscut decât în mod parţial, prin observaţia reacţiei individuale la stimulii externi[4]. Actele prejudiciabile sunt rezultatul unor abilităţi individuale, dobândite prin desfăşurarea unor acte repetate, în contextul social concret, indiferent de repercusiuni, mecanismul neurofiziologic implicat în faptă, deşi este eterogen, va trebui să fie încadrat în structura unei metode de identificare a comportamentului.

• §1. Metoda observaţiei. Observaţia empirică nu poate delimita cu certitudine realitatea fenomenului criminogen, deoarece analiza compartimentară (pe fragmente, pe loturi), nu creează posibilitatea cunoaşterii fenomenului în integralitatea sa, ci doar fapta analizată. În cadrul observaţiei empirice, inexactitatea datelor, nu este de natură să definească aspectele fenomenului infracţional, pentru a se oferi posibilitatea concluziilor de ansamblu şi de perspectivă. Deoarece, observaţia empirică implică participarea mai multor cercetători, cu stiluri şi viziuni proprii, asupra fenomenului criminogen este posibil să nu existe o concluzie unitară privind aspectele analizate, fapt care determină adoptarea unor concluzii eterogene. Prin caracterul specializării amplificate de intervenţia subiectivismului, se consideră că, în cadrul observaţiei empirice, concluziile nu sunt convingătoare şi determinabile, pentru a prestabili reguli, principii, teorii, care să garanteze certitudinea identificării fenomenului. Însă nici o analiză nu va fi posibilă, fără implicarea cercetătorului în analiza factorilor, condiţiilor determinate şi a mijloacelor favorizante producerii infracţionalităţii. Observaţia empirică a impus conceptele privind explicarea fenomenului criminogen, stabilind baza de cercetare a efectelor actelor criminogene identificate prin observaţie. Admiţând realitatea unor cazuri de implicare a fenomenului criminogen, în care rezidă actul ilicit constant; periodic, observaţia empirică îşi schimbă conţinutul în observaţie ştiinţifică, în măsura în care, datele concrete sunt verificate prin raportarea la structura şi conţinutul cercetării ştiinţifice. Observaţia ştiinţifică reprezintă modalitatea de percepere a realului criminogen prin definirea conceptelor, stabilirea legăturii dintre acestea a frecvenţei repetărilor şi a regulilor şi principiilor de observaţie. Gradul de apreciere a veridicităţii observării, depinde de cantitatea datelor concrete, puterea de sinteză şi de complexitatea explicaţiilor prezentate. Regula ştiinţifică determină criminologul să se detaşeze de prejudecăţi şi impresii subiective[5], astfel încât, calitatea analizei să impună adoptarea unor criterii obiective, de percepere a elementului criminogen. Observaţia este compusă din două faze: prima, obiectivă, determinată de realitatea fenomenului socio-criminogen, condiţionat de factorii sociali, economici, politici, religioşi şi secunda, subiectivă, dependentă de cultura şi interesul infractorului. Prin sublinierea rolului hotărâtor, în cadrul observaţiei, a fazei obiective, se pot stabili, cauzele concrete sau generale, natura şi implicaţiile fenomenului criminogen în viaţa socială[6]. Prin observaţia atitudinilor subiective, se stabilesc rolul personalităţii infractorului, rezonanţa efectelor dectului asupra comportamentului individual. Pentru realizarea unei observaţii adecvate, se impune îmbinarea fazelor acesteia, stabilindu-se forma de manifestare a fenomenului criminogen, condiţiile şi consecinţele producerii acestuia, implicaţiile asupra vieţii sociale, pentru adoptarea măsurilor specifice de reducere şi eradicare a fenomenului infracţional.
• §2. Metoda clinică. Această metodă reprezintă modalitatea de cercetare a cazului individual, prin folosirea anamnezei, stabilirea diagnosticului şi prescrierea terapiei adecvate. Se stabilesc principiile de investigare a personalităţii delincventului, pentru ca metodele terapeutice recomandate să ajute persoana condamnată să se adapteze regimului de executare, în care se ţine seama de atitudinile comportamentale, de personalitatea infractorului pentru asigurarea programului de resocializare, de reformare a personalităţii delincventului, în strânsă legătură cu rezultatele examinării clinice. Pornind de la caz, criminologul reconstituie perioada activităţii infracţionale, posibilitatea de reintegrare socială şi stabileşte condiţiile în care infractorul suportă consecinţele traumei produse de fapta antisocială. Se stabilesc factorii determinaţi, care au influenţat procesul antisocial, precum şi condiţiile concrete de viaţă existente la data săvârşirii actului agresional, pentru a se delimita procedeele specifice reeducării, atât prin resocializarea individului, cât şi prin adoptarea măsurilor antiinfracţionale. Este adevărat că, nu se analizează un destin, ci comportarea persoanei, urmând a se identifica condiţiile în care, socialul nu a adoptat măsurile de apărare împotriva delincvenţei[7]. Metoda clinică foloseşte mai multe tehnici de investigare: observaţia, studierea documentelor, testele psihologice, interviul clinic aprofundat, examenele de laborator. Studiul de caz reconstituie „biografia” infractorului prin examinarea urmelor materiale, care se regăsesc în acţiunea individului : biografii, note, acte, jurnale, lucrări cu caracter intelectiv. A. Normandeau, distinge existenţa unor diferenţe între studiile “follow-ul” (descrierea carierei criminale) şi “studiul de caz” propriu-zis. J. Pinatel, consideră că, lărgirea sferei studiilor, relevă aspecte edificatoare despre condamnaţii eliberaţi din penitenciare, în sensul constatării rezultatelor reformative în perioada detenţională, reaprecierii posibilităţilor continuării vieţii sociale, împiedicării apariţiei stării de recidivă, precum şi adoptării unor măsuri potrivite pentru resocializarea fostului infractor[8]. Din statistica acestor rezultate, se reţine că, recidiva apare în primii 5 ani ai de la eliberarea din penitenciar. Prin studiul „carierelor criminalilor” se identifică efectele condiţiilor favorizante, dependente de cauzalitatea socială şi de structura individuală reţinându-se prezenţa acestora, în comportamentul indivizilor care s-au sustras evidenţei penale. Specificul acestor trăsături determină crearea unor tipologii, prin evidenţierea elementelor generale şi a celor personale existente în atitudinile delincventului supus verificării[9], existând două modalităţi de prezentare a cazului: prima, prin care se indică activitatea detaliată a unuia sau a mai multor infractori, iar secunda, prin redarea unor cazuri care au impus o tipologie infracţională.
• §3. Metoda tipologică. Metoda tipologică presupune descrierea „unui tip criminal”, prin indicarea particularităţilor comportamentale (pasiunea, violenţa, viciul), pentru a se ajunge la stabilirea unei tipologii, a regularităţii activităţii infracţionale. În cadrul acestei metode, se porneşte de la noţiunea de tip comportamental, definită ca „o combinaţie a mai multor trăsături”, care formează o structură comportamentală precisă, stabilă, caracteristică, prin trăsăturile definitorii unui anumit delict sau a unui grup de fenomene infracţionale, care se împart în: tipologii specifice, tipologii de împrumut, tipologii psihologice, sociologice şi constituţionale. Definirea metodei tipologice aparţine întemeietorilor criminologiei C. Lombroso şi Enrico Ferri, care au stabilit principiile metodei tipologice şi trăsăturile definitorii, pentru tipul unic de criminal. Sulling, criminolog austriac, a reţinut opt tipuri de criminali profesionişti, contra proprietăţii, agresivi, adepţii soluţiei criminale, criminali cărora le lipseşte controlul sexului, cei caracterizaţi prin lipsa disciplinei sociale şi cei care acţionează pe baza unei reacţii primitive. E. Kretshmer, a stabilit patru tipuri de criminali: tipul astenic, picnic, displastic şi tipul atletic. W. Sheldon distinge tipul endomorf (tendinţa spre formele pline), mezomorf, prezenţa osoasă (musculară) şi fragilitate, slăbiciune. Cloward şi Ohlin au stabilit trei forme ale subculturii delincvenţiale: modelul criminal, violent şi modelul izolat. Rezultatele derivate din cercetările bazate pe[10] metoda tipologică nu sunt edificatoare pentru explicarea cauzelor obiective şi condiţiilor care afectează determină experienţa delincvenţială. Încercarea de a separa caracterele individuale de realitatea concretă, refuzul de a accepta influenţa stării obiective asupra trăirii individuale nu defineşte, în totalitate, formele comportamentale şi nu clasifică integral activitatea delincvenţială.
• §4. Metoda comparativă. Reprezentând o metodă de evaluare a datelor concrete, începând cu faza de culegere, de explicare a acestora, până la faza de stabilire a concluziilor şi implicit de „prognozare” a fenomenului cercetat, se fac trimiteri de la un element sau fenomen, la altul, extrăgându-se asemănările şi deosebirile calitative, pentru a fi explicate. În cadrul metodei sunt utilizate procedeul inducţiei, elaborat de Stuart Mill, concordanţei, procedeul diferenţei şi procedeul variaţiilor concomitente.

Metoda comparaţiei înseamnă observarea unor elemente[11] sau absenţa a două fenomene sau serii de fenomene, în două moduri : analogic - care presupune compararea asemănărilor şi antidotic - presupune diferenţele dintre fenomene. În cadrul procedeului concordanţei, se stabileşte legătura existentă între fenomenul rezultat şi acţiunea celorlalte fenomene, care au intervenit anterior, factori comuni reprezentând cauzele directe. Procedeul diferenţei, determină ca un fenomen să fie relevat în cazul întrunirii anumitor condiţii şi absent în cazul lipsei acestor condiţii, fapt care determină concluzia că, fenomenul există doar în elementele comune. Procedeul variaţiilor concomitente, dovedeşte că, în cazul fenomenului precedat, dacă variază în acelaşi mod ca fenomenul care succede, va reprezenta cauza fenomenului precedent. Pentru evidenţierea deosebirilor dintre „personalitatea criminală şi cea normală”, s-au elaborat programe de prevenire a delincvenţei şi fixare a unei tipologii delincvenţiale. În cadrul comparaţiei, rezultatele depind de posibilitatea selectării elementelor analizate, însă în domeniul fenomenului social nu este posibil experimentul, iar experienţa nu poate separa sau modifica elementele componente, astfel că, nu se aplică în viaţa socială; totuşi, prin punerea faţă în faţă a două fenomene sau a două serii de fenomene se poate stabili absenţa unora dintre elementele componente, reţinându-se efectele acestei conjuncturi, precum şi legăturile dintre ele, precizându-se care sunt fundamentale esenţiale şi care sunt cele conjuncturale sau ineficiente. În cazurile în care nu este posibilă delimitarea structurii unor fapte sau fenomene se procedează la încadrarea acestora în structura unor domenii limitate de experienţa socială, prin stabilirea provizorie a valorii acestora.

• §5. Metoda predicţiei. Pentru prevenirea fenomenului criminogen se elaborează previziuni în legătură cu existenţa şi evoluţia fenomenului criminogen prin:

-      stabilirea domeniilor, sectoarelor în care delincventa este probabilă;

-      identificarea specificului comportamentului persoanelor care au cazier judiciar.

Prin metoda predicţiei se estimează necesităţile obiective sau subiective, urmărite de individ sau grupul de indivizi, care vor devini delincvenţi. Cercetările în care s-a evidenţiat metoda predicţiei aparţin lui Warner, Schiedt, Frey, iar Glueck a reţinut ca factori ai formării personalităţii: disciplina impusă de părinţi, disciplina exercitată de mamă, afecţiunea manifestată de părinţi şi afecţiunea familială, la care se adaugă intervenţia factorilor de natură psihologică şi psihiatrică.

• §6. Metoda statistică. Metoda statistică analizează fenomenele de masă ale societăţii[12] şi ale statului, clasificându-le şi sistematizându-le prin reţinerea elementelor fundamentale şi înlăturarea celor accidentale, păstrând doar ceea ce se constată a fi reprezentativ şi tipic: regularitatea apariţiei unor fenomene şi evaluarea cantităţii acestora. Legile statistice, stabilind fenomenul de repetiţie şi de succesiune în dinamica criminalităţii, stratifică observaţiile privind mărimea, volumul, rata şi intensificarea fenomenului criminogen, prin factorii principali de statistică şi metodologia probabilităţilor matematice. Sistemul de măsurare foloseşte conceptele matematice (logaritmi, calculul probabilităţilor), evidenţiind proprietăţile seriilor aplicate faptelor izolate[13]. În acest sens, orice eveniment criminogen este evaluat prin conţinutul său infracţional („informaţia însemnând ceea ce înlătură o certitudine anterioară”), intervenţia evenimentelor fiind de aplicaţie unică sau generală, stabilindu-se probabilitatea frecvenţei şi surselor provocatoare admisibile şi inadmisibile, „strategia de căutare delincvenţială”. Prin metoda statistică se traduce un fapt într-un enunţ abstract, care va cuprinde relaţii de identitate, de egalitate sau de includere în sistemul criminogen. Erorile în raţionament apar ca urmare a unor interpretări greşite ale formelor logice ale răspunsurilor, însă rezultatele obţinute concordă cu trei valori de adevăr: adevărate-false-nerelevante, urmând ca, prin aproximarea succesivă să se ajungă la o identitate esenţială. Transformarea datelor fenomenelor criminologice în expresii simbolice, prin regulile statistice, determină indicatorii sintetici, care sunt înlocuiţi cu expresii logice. Validitatea metodelor probabilistice, privind cauzele comportamentului delincvenţial, prin observarea atitudinilor individului raportate la stimulii externi şi căutarea scopului faptelor, va oferi un model pentru înţelegerea acestor comportamente (deosebindu-se ceea ce este profund de ceea ce este banal). Cadrul analitic furnizat de statistică, permite compararea[14] procesului desfăşurării fenomenului delincvenţial real cu mesajul codificat, a cărui specificitate determină unitatea de bază, pentru evaluarea laturii cantitative şi calitative, reducând comportamentul la simple conexiuni asociative. Comportamentul delincvenţial nu se încadrează în mod constant în aceiaşi parametri, însă, pentru a se ajunge la un înalt grad de generalizare, se folosesc mecanismele care deschid perspectiva alegerii necondiţionate a sensului special al noţiunilor, care conţin factorii de originalitate, fluenţă şi flexibilitate, precum şi factorii de redefinire, elaborare şi evaluare. În cadrul metodei statistice se impune ordonarea, gruparea şi concentrarea elementelor din volumul de observaţii examinate, într-o valoare centrală (care va releva, distribuţia statistică sau seria de variaţii), delimitându-se baza prelucrării statistice a materialului brut. Pe lângă posibilitatea prezentării datelor cercetării şi reprezentării grafice, se recurge la metoda exprimării sintetice a ansamblului de date, evidenţiindu-se anumite valori numerice. În acest mod, rezultatele vor fi reduse la câteva valori caracteristice, pentru a se stabili tendinţa generală a fenomenului, astfel încât, din cadrul corelaţiei, să indice legătura dintre anumite procese şi fenomene, dispersia şi abaterea standard.
• §7. Metoda sociologică. Această metodă prezintă caracterele inductive, obiective şi exclusive, ale fenomenelor sociale asupra conştiinţei individului, rolul şi eficienţa instituţiilor sociale privind sancţionarea şi prevenirea infracţiunilor, indicând regulile evoluţiei conştiinţei individului în cadrul raporturilor cu grupul social, oferind legitimitatea raportului dintre individ şi societate. Metoda sociologică, sistematizând evenimentele şi fenomenele sociale, adoptă concluziile necesare înţelegerii fenomenului criminogen, definind conceptele privind vieaţa socială sub aspectul identificării fenomenelor de repetiţie, succesiune, pentru stabilirea diferitelor tipuri evolutive, formulând concluzii privind sistematizarea devianţei sociale şi finalizarea modelului etiologic. De asemenea, se stabilesc legăturile cauzale şi funcţionale între fenomenele sociale, se identifică legile de producere şi evoluţie a criminalităţii şi elementele permanente ale acesteia.

[1] A. Dincu, op. cit., p. 42.

[2] În opinia noastră, doar faptul fizic poate fi reprodus în laborator, iar nu cel social. Pentru a realiza un experiment social ar însemna ca subiecţii să fie supuşi traumatismelor, identice săvârşirii faptei criminale, însă criteriile etice de cercetare interzic aceste procedee.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem; C. Belu, op. cit., p. 71.

[5] I. Gheorghiu-Brădet, op. cit., p. 180.

[6] Ibidem.

[7] I. Oancea, op. cit., p. 27.

[8] J. Pinatel, Criminologie, 1980.

[9] Ibidem.

[10] I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, C.Tănăsescu, Criminologie, Ed.AII Beck, Bucureşti,2003,p. 215.

[11] I.Oancea, op. cit., p. 30.

[12] A. Dincu, op. cit., p. 48.

[13] Idem.

[14] Idem.