Criminologia evaluează dimensiunile şi structura fenomenului delincvenţial, prin utilizarea unor tehnici de investigare[1], raportate la indicatorii de populaţie generală sau zonală, caracteristicile de omogenitate, măsura şi gradul implicării unor categorii de indivizi în fenomenul delincvenţial, dinamica acestuia înregistrând particularităţile şi corelaţiile criminogene.
2.1. Ancheta socială. Pornind de la cercetările populaţiei, din care fac parte şi categoriile de delincvenţi, prin anchetă, se determină condiţiile în care au trăit infractorii, până la comiterea faptelor antisociale, comportamentul analizat cuprinzând: atitudinile, opţiunile, opiniile, precum şi gradul de rezonanţă al activităţii delincvenţiale, în rândul grupului social din care fac parte[2]. Se stabilesc relaţii determinabile, urmare a acţiunii legilor obiective şi a celor cu aplicaţie socială, realizându-şe, cunoaşterea efectelor acestora asupra comportamentului individual, precum şi al grupului social. Prin ancheta socială se ajunge la conceptualizarea, teoretizarea tendinţelor evolutive, dinamice ale fenomenului criminogen, şi la ceea ce au ele esenţial - constanţa acestora. După fiecare anchetă socială se procedează la aplicarea măsurilor de natură să determine reducerea sau eradicarea fenomenului infracţional. Cauzele generale[3], care implică criminalitatea (economice, sociale, politice, religioase), există în orice perioadă socială şi sunt relevate în ancheta socială ca factori constanţi, cu caracter general sau particular. Anchetele sociale au următorul conţinut:
- trăsăturile demografice ale unui grup (eşantion) de participanţi la săvârşirea acţiunii infracţionale, precizându-se calitatea participantului (autor, coautor, instigator, complice), vârsta, prezenţa antecedentelor penale;
- indicii privind mediul socio-profesional : familial, şcolar, loc de muncă, evidenţiindu-se determinările participării la săvârşirea infracţiunilor, precum şi modalitatea adoptată în momentul săvârşirii infracţiunii.
Obiectul investigaţiei este reprezentat de identificarea circumstanţelor în care s-a produs acţiunea infracţională, pentru a se descoperi actele care multiplică natura fenomenului infracţional şi caracterul acestuia[4]. În acest mod sunt depistate, sub beneficiul întrebuinţării concrete, elementele care oferă concluzia finală privind efectele actului infracţional, condiţiile implicării unor elemente cont juncturale şi sfera de aplicare reală a acestora (anturajele ocazionale). Urmărirea şi examinarea manifestărilor comportamentului delincvenţial se pot realiza prin observaţia directă şi indirectă, mediul socio-profesional, cu caracter parţial sau global.
- se dispune clasificarea comportamentală în diferite categorii, raportată la relaţiile sociale vătămate, modul, locul şi mijloacele de comitere a infracţiunilor, reţinerea circumstanţelor reale sau personale, care au însoţit şi definitivat fenomenul. Un loc distinct în această fază a anchetei sociale este prezentat de poziţia victimei faţă de scopul, mobilul şi rezultatul infracţional. Adoptând aceleaşi metode şi procedee utilizate de criminologie, victimologia, cadrul social, tendinţele, preocupările şi răspunsul victimei la actul criminogen;
- se identifică tendinţele, care au determinat creearea unor opinii (imitaţia), atitudini subiective, pentru fiecare participant la actul infracţional, după rămânerea definitivă a hotărârilor de condamnare. Se urmăreşte identificarea impactului condamnării, a intervenţiei reformării sociale, ca urmare a executării pedepsei, dacă cel condamnat conştientizează gravitatea actului infracţional şi perspectiva reintegrării în viaţa socială. Se identifică variantele răspunderii condamnatului care trebuie să suporte consecinţele condamnării, precum şi se apreciază dacă măsura educativă a produs efectele pentru care a fost adoptată. Se va stabili opinia grupului sau a colectivităţii privind faptele criminogene analizate, posibilitatea ca prin sancţiune să se preîntâmpine faptele agresionale. Se urmăreşte crearea unui cadru adecvat pentru resocializarea fostului delincvent, astfel încât, acesta să regăsească, în cadrul grupului sau colectivităţii tendinţe pozitive de reformare socială. Realizarea anchetei sociale necesită parcurgerea următoarelor etape:
- organizarea anchetei, prin stabilirea tematicii de analiză, precum şi a eşantionului particularizat privind felul infracţiunilor şi categoriilor de delincvenţi[5];
- identificarea constantelor, precum şi a factorilor variabili, care ajută la desprinderea esenţialului de ceea ce este ocazional, lăturalnic, existând premisele adoptării unor concluzii;
- etapa culegerii şi înregistrării informaţiilor, în cadrul eşantionului analizat, în sensul că, prin observaţie, chestionar şi interviu se stabilesc condiţiile obiective şi subiective determinate şi determinabile în cadrul fenomenului criminogen[6]. Orice informaţie în legătură cu suma elementelor formează obiectul anchetei, poate determina o concluzie sau o trăsătură caracteriologică, de natură să imprime anchetei obiectivitate şi subiectivitate, precum şi o anumită finalitate. Cadrul de referinţă supus analizei va fi definit prin elaborarea unor concluzii, după culegerea de informaţii din dosarele penale, notele personale ale infractorului, anchetele administrative. Într-o altă etapă a anchetei sociale se procedează la analiza informaţiilor, prin utilizarea procedeelor indicate, stabilindu-se concluziile, unitare şi diversificate, prin identificarea constantelor şi a variabilelor, care au determinat, au amplificat şi finalizat fenomenul criminogen. În această etapă se fac calcule pentru identificarea evoluţiei unor genuri infracţionale sau a unei categorii de delincvenţi, prin raportarea la reglementarea legală. Ultima etapă a anchetei sociale este reprezentată de finalizarea acesteia, prin adoptarea unei concluzii edificatoare asupra fenomenului criminogen. Se presupune că, odată cu adoptarea concluziei, se vor identifica şi măsurile specifice pentru garantarea intervenţiei legislative, în vederea reducerii fenomenului criminogen[7]. În măsura în care modalitatea de informare este precisă, iar interacţiunea elementelor componente a fost relevată în mod corect, se poate conchide că, finalizarea anchetei este obiectivă şi că aceasta reprezintă cadrul adecvat pentru identificarea infracţiunilor.
2.2. Chestionarul. Chestionarul constă în culegerea datelor privind faptele economice, politice şi sociale, cauzele şi condiţiile care determină fenomenul criminalităţii. În mod concret, chestionarul este reprezentat de întrebări de logică şi psihologie (scrise), de imagini grafice, care determină pe cel anchetat să explice un anumit comportament social. Chestionarul este utilizat pentru identificarea datelor care permit evaluarea unui ansamblu criminogen sau a unui fenomen component al acestuia[8]. Pentru realizarea chestionarului se folosesc două categorii de întrebări: factuale şi de opinie, care trebuie formulate în mod logic, pentru a se putea evidenţia toate modalităţile de răspuns. În cazuri deosebite, se întrebuinţează chestionare speciale, prin care se abordează o singură temă de analizat, spre deosebire de chestionarele referitoare la mai multe teme, care cuprind o cantitate mai mare de informaţii. Datele evaluate în chestionar vor fi codificate, astfel încât să se anticipeze concluziile edificatoare privind tema analizată. Prin acceptarea unor întrebări deschise este lăsată posibilitatea persoanei anchetate să-şi exprime opinia în legătură cu fenomenul analizat, evitându-se categoriile de răspuns nedefinit: „nu sunt pregătit”, „nu am nicio părere”. În cadrul formelor de prezentare a chestionarelor există mai multe posibilităţi oferite de forma preluării datelor şi executării chestionarului (autoadministrate sau administrate prin operatori de anchetă). De regulă, în criminologie, chestionarele sunt utilizate pentru identificarea cauzelor şi condiţiilor de apariţie şi combatere a criminalităţii, pentru modificarea normelor şi structurilor judiciare.
Chestionarul se compune din: întrebări introductive, întrebări de trecere spre problemele puse în discuţie, întrebări filtru, întrebări de bifurcare, întrebări de identificare, întrebări de control.
Prin chestionar se identifică geneza şi conţinutul relaţiilor criminogene, propunându-se explicarea acestora, precum şi adoptarea tehnicilor de organizare socio-juridică, pentru rezolvarea conflictelor sociale.
2.3. Interviul. Interviul reprezentând o tehnică de cercetare, constă în discuţia dintre anchetator şi persoana anchetată[9]. Printre cele mai cunoscute tipuri de interviuri sunt: interviul formal şi interviul neformal. În cadrul interviului formal, persoana anchetată răspunde la un anumit număr de întrebări, stabilite în prealabil, răspunsurile fiind înregistrate. Interviul formal se pretează la elaborarea unui chestionar, compus din întrebări dinainte stabilite, în care se lasă libertatea de concepere şi acţiune celui care anchetează. Interviul este direct (se alege modalitatea de punere a întrebărilor şi de interpretare a rezultatului) şi indirect (se utilizează o formă intermediară de culegere a datelor şi de interpretare a acestora). O altă formă constă în interviul clinic, utilizat în criminologia clinică, pentru stabilirea legăturilor dintre cauzele obiective şi cauzele subiective, care au determinat o reacţie patologică a individului la stimulii externi. O altă clasificare este reprezentată de modalitatea stabilirii legăturii între cel care intervievează şi cel intervievat, având o natură sensibilă (exprimarea simpatiei faţă de subiectul analizat); neutră (atitudine neutră, fără răspuns de simpatie sau antipatie) şi severă (relaţia se aseamănă mai mult cu interogatoriu). Interviul necesită selecţionarea persoanelor care posedă „calităţile necesare” pentru stabilirea relaţiei, precum şi a sincerităţii în concluzii. Un rol deosebit privind calitatea subiecţilor revine vârstei, sexului, obiectivităţii celor intervievaţi. În cadrul interviului, se recomandă ca terminologia folosită să fie accesibilă, pentru a se putea oferi răspunsuri sincere şi apropiate de obiectivitate.
2.4. Procedee statistico - matematice - cibernetice. Lumea modernă, asaltată de cantitatea actelor şi faptelor antisociale, încearcă să identifice fenomenul criminogen, abordând criminalitatea cu ajutorul modelelor probabilistice. În acest sens, teoria probabilităţilor, sondajul statistic, metoda celor mai mici pătrate, a analizei dispersionale şi factoriale sunt utilizate pentru prezentarea adecvată a fenomenului-criminogen[10], sursa cantitativă fiind evaluată atât sectorial cât şi general, prin amplificarea matematică a datelor, pentru a se ajunge la o prognoză verosimilă a varietăţii cauzelor criminogene şi a condiţiilor favorizante. În acest fel se identifică volumul, densitatea şi ritmul criminalităţii pe categorii, grupe şi subgrupe de infracţiuni, ajungându-se la constantele statistice. Ceea ce se înregistrează ca fiind întâmplător (aleatoriu), în realitate, reprezintă o sumă a individualităţilor, supuse tendinţelor de perpetuare a criminalităţii, identificate prin procedee matematice, statistice, cibernetice, a abaterii de la regulile care permit efectuarea prognozei. Analiza fenomenului criminogen depinde şi de stabilirea în cadrul „subpopulaţiei delincvente” a structurii şi interdependenţei acesteia cu restul populaţiei, prin metodele şi tehnicile demografice. Astfel, prin efectuarea recensămintelor, a identificării actelor de stare civilă, precum şi a anchetelor demografice, se identifică statistic constanta şi variabilitatea unor fenomene, precum şi intercondiţionarea acestora[11]. Se pot reţine consecinţele economice ale fenomenului criminogen, dependenţa de cauzalitatea obiectivă urmând a se adopta măsurile de reducere a fenomenului criminogen. Prin adoptarea procedeelor cibernetice se simplifică stabilirea volumului, evoluţiei şi variaţiilor criminalităţii. Adoptarea procedeelor statistică-matematice-cibernetice pune în evidenţă concepţia cumulativă, în sensul adunării mai multor fapte şi emiterea perspectivei acestora, stabilindu-se conexiunile demonstrabile empiric. Datele generalizate se află în strânsă conexiune cu experienţa acţională, înţelesul acestora fiind dependent de asocierea şi prelucrarea informaţiilor.
2.5. Tehnica documentării. Pentru cunoaşterea fenomenului infracţional, criminologia întrebuinţează şi tehnica documentării, în sensul că, documentele care pot furniza anumite date legate de obiectivul cercetării, reprezintă surse de analiză (dosare privind cauzele penale, documentele personale, scrisori, jurnale, biografii, date oferite de mijloacele de informare în masă[12]. Documentele sunt analizate în conexiune, pentru a se identifica măsurile privind prevenirea unor fenomene criminogene şi modalitatea optimă pentru adoptarea şi aplicarea măsurilor de constrângere. În acest sens, se realizează o schemă a evoluţiei actului criminogen, se explică operaţiile izolate sau grupate, executate de infractor, operaţiile continue, care se regăsesc integrate în sistemul operaţional propriu, pentru a se ajunge la sistematizarea simbolică a datelor existente. Se poate constata că, actele izolate, definite ca lucrări infracţionale, pot fi parcelate, existând o diviziune netă între acestea, delincventul manifestând interes faţă de o anumită categorie de acte infracţionale (fizice sau intelectuale; agresive sau de escrocherie; uşoare sau grave). În tipurile comportamentelor delincvenţiale se identifică relaţii determinate de tendinţele subiective, care nu se află într-o clasificare cunoscută, dar nu depăşesc aria fundamentală de acţiune a fenomenului identificat. În practică, orice descriere a formelor care se regăsesc în sistemul delincvenţial ţine seama de structura specifică generală a procesului criminogen, cele câteva abateri excluzând imposibilitatea tipizării acestuia. Modalitatea de interpretare a documentelor dovedeşte faptul că, în realitate, diviziunea fenomenului criminogen este limitată, repartiţia acestuia, în funcţie de modalităţile de penetrare a valorilor sociale fiind măsurată după finalizarea generală, iar nu parţială a documentării.
[1] R.M. Stănoiu, Tehnici de cercetare în criminologie, Bucureşti, 1982, p. 7.
[2] Ancheta socială reprezintă forma de raportare a comportamentui individual la mediul ambiental (ante factum); A. Dincu, op. cit., p. 56-58.
[3] Ibidem, p. 56.
[4] Ibidem, p. 57.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem; R.M. Stănoiu, Criminologia, op. cit., p. 60.
[7] Prin ancheta socială efectuată se identifică, în general, cauzele care au determinat actul delincvenţial şi condiţiile favorizante, soluţia legală privind fapta săvârşită aparţinând instanţelor judiciare.
[8] S. Chelcea, Chestionarul în investigaţia psihologică. Bucureşti, 1970, p. 110; I. Gheorghiu-Brănet, op. cit., p. 189.
[9]I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, C.Tănăsescu, op. cit.,p. 232; I. Gheorghiu-Brădet. op. cil., p. 190.
[10] A. Dincu. op. cit., p. 53.
[11] Ibidem, p. 53: „în cercetarea criminologică occidentală se fac considerabile eforturi în prezent, pentru organizarea în echipă şi întrebuinţarea tot mai accentuată a metodelor şi proceselor informaticii şi ciberneticii în examinarea problemelor pe care le ridică criminalitatea”.
[12] R.M. Stănoiu, op. cit., p. 143; I. Cheorghiu-Brădet, op. cit., p. 191; Ghe. Nistoreanu şi colab., op. cit., p. 105: „Tehnica documentară este o tehnică specială de recoltare şi manipulare a datelor cuprinse în documente”.