Diversitatea atitudinilor individuale este determinată de structura personalităţii, astfel încât, modul atipic, neobişnuit, anormal de comportare este considerat deviant[1]. Conceptul de devianţă constă în abaterea comportamentelor umane de la normele socio-morale-economico-politice, justificată de gradul de cultură şi înţelegere al vieţii sociale pentru care legea stabileşte aplicarea unei pedepse. Comportamentul individual este modificabil prin acceptare, reprobare, blam sau pedeapsă. Norma socială asigură conformarea comportamentelor la exigenţele sociale în sensul că, în cazul devianţei, contradicţia dintre individ şi societate se rezolvă prin sancţiuni şi pedepse. Caracteristicile actului criminal sunt determinate şi de activitatea psihică a individului (sensibilitatea, predispoziţia la anumite boli), cât şi interacţiunea actelor şi acţiunilor interindividuale.
- Abrahamsen a enunţat dinamica fenomenului criminal, prin formula: C = T + S/R rezultând dependenţa actului criminal (C) de raportul dintre tendinţele criminale înnăscute (T), situaţia totală (S) şi rezistenţa faţă de tentaţii (R)[2]. Stabilitatea comportamentală este dependentă de relaţia individ-societate care se stabileşte în raport cu dependenţa individului faţă de regula socială (prin educaţie, prin forţa legii).
Activitatea umană (voluntară sau involuntară)[3] este rezultatul interacţiunii dintre individ şi societate, în sensul că prin orientarea acţiunii şi a inacţiunii individuale se determină şi se influenţează comportamentele celorlalţi indivizi într-un mod variabil. Actul deviant este dependent de receptarea şi evaluarea negativă a unei reacţii comportamentale, influenţată de existenţa unor motive, scopuri sau mijloace concrete. Cauzalitatea devianţei se regăseşte în contextul interacţiunii comportamentelor individuale din faza preinfracţională şi infracţională cu caracter constant şi tendinţe generale. Identitatea şi diferenţa fenomenelor care constituie cauzalitatea devianţei au generat următoarele doctrine:
- §1. Ereditatea - cauză principală a devianţei. Determinarea structurii ereditare (genetice), ca factor al devianţei, a reprezentat obiectul teoriei lombrosiene. Experienţa individuală (greşelile, defectele rezultate din acumulările ereditare), subordonează gândirea şi acţiunea persoanei într-un mod specific care diferenţiază indivizii[4]. „Criminalul înnăscut apare ca victimă” a propriei înzestrări biologice, influenţa psiho-socială fiind minimă şi orientată în sensul scopului urmărit de individ, deoarece însuşirile şi aptitudinile criminale sunt înnăscute. Organismul „criminalului” este susceptibil de încălcarea regulilor sociale, astfel că, faţă de rezistenţa psihică, influenţa mediului este mai puternică şi în cele din urmă determinabilă în acceptarea dependenţei deviante. Transformările morfofiziologice creează instabilitate comportamentală care se regăseşte în structura ereditară independentă de mobilitatea raţională (la indivizii insuficient dezvoltaţi psiho-biologic).
Cesare Lombroso a constatat analogia dintre „asasinatele între insecte” şi „crimele între animale”'[5].
Detaliind existenţa delictului la plante şi animale (uciderea pentru posesia femelelor, pentru apărare, uciderile războinice), Lombroso a considerat că „aceste acţiuni care mi se par acte criminale sunt rezultatele eredităţii, impuse de concurenţa vitală privind alegerea sexuală, de necesitatea socială de a împiedica neînţelegerile şi de nevoile alimentare la animalele lacome. Crima în rândul animalelor oferă elementele societăţilor umane, prezentând în germene toate monstruozităţile, fiind realizată de delincvenţii care s-au născut cu anomalii cerebrale şi se implică în antipatii[6], accese de turbare, răutate perversă, pasiuni, interese, adulter, aglomeraţii (acte sodomice, delicte, temperamental-sangvinare, pruncucideri, furt), escrocherie, consumul de băuturi alcoolice şi alte substanţe. Explicaţia omuciderii, în teoria lombrosiană, sub forma pruncuciderii, a uciderii bătrânilor, femeilor şi bolnavilor din cauza mâniei, din capriciu, pentru rituri funerare, cu ocazia sacrificiilor, din răutate brutală, cucerirea de renume, precum şi omuciderea pentru răzbunarea sângelui, se rezumă la invocarea primitivismului tribal stăpânit de superstiţie, barbarism şi bigotism, vătămarea şi asasinatul fiind considerate de primitivi ca mijloace de evidenţiere individuală. Citându-l pe E. Feval, deoarece apreciase canibalismul ca „ultim grad al fericirii umane care însoţeşte adesea omuciderea şi împrumută diferite aspecte”, C. Lombroso, a considerat că, deşi canibalismul a dispărut la umanitatea civilizată, reapare în cazuri extreme de foamete, în timpul asediilor, naufragiilor, iar uneori chiar fără stimulul foametei, în timpul marilor pasiuni.[7] Această formă de omucidere are ca principale cauze: nevoia, religia, prejudecăţile, dragostea filială, răzbunarea sângelui (canibalismul juridic). În cadrul teoriei eredităţii se consideră că, biologicul reacţionează în mod spontan, în virtutea unor deprinderi (a unor reflexe), indiferent de fondul acţiunii mediului ambiental. Structura mediului nu condiţionează apariţia devianţei deoarece aceasta se reduce la structura genetică individuală. Teoria eredităţii este dependentă de „corpul criminalului”, întrucât acesta moşteneşte zestrea psiho-biologică a strămoşilor, comportamentul depinzând de structura biologică şi de modul de realizare a funcţiilor organelor prin raportarea la stimulii din realitatea obiectivă. Cazurile biologice particulare sunt independente de experienţa socială, în sensul că, actul criminal[8] îşi are originea în structura ereditară (care depăşeşte cadrul social), elementele devianţei fiind reunite în starea biologică, deoarece comportamentul fundamental are o trăsătură constantă: raportarea la ereditate.
- §2. Mediul social - cauză principală a devianţei. Personalitatea interesată de solicitările mediului desfăşoară acte care produc dezechilibre sociale din cauza disonanţei dintre interesele individului şi evaluarea socială a acestora, comportamentul fiind determinat de incitaţiile factorilor exogeni care oferă posibilitatea realizării unor acţiuni în virtutea stărilor de necesitate şi a scopurilor concrete. În realitate[9], comportamentul este încadrat formelor constante de acţiuni şi inacţiuni, mediul social exercitând influenţe care determină o „permanentă schimbare” a atitudinilor individuale faţă de stimulii externi prin multiplicarea relaţiilor, prin involuţii din cauza neputinţei fizice sau a bolilor[10], prin reacţia instinctuală (comportamentul echilibrându-se sau dezechilibrându-se în activitatea de supravieţuire, integrare-reintegrare în mediul ambiental). În planul psiho-comportamental, individul îşi va modela atitudinile într-un sistem original sau imitativ, în structura devianţei realizându-se comportamente independente sau dependente de anumite modele comportamentale. Cele două comportamente: original şi imitativ prezintă diferenţe de accent, în sensul că, printr-un comportament original se remarcă existenţa unei ordini acţionale, delimitată, trasată de intelect (prin aranjarea structurii concepută şi verificată ante factum), iar în cazul comportamentului imitativ existând o interrelaţie între comportamentul deviant tipic (original) şi cel imitativ. Coordonarea deliberată a actelor delincvenţiale rezultă din experienţa delincventului (adecvată la un anumit modus operandi şi la specificul sistemului delincvenţial) cu unele diferenţieri în cadrul motivaţiei. J. Pinatel a apreciat că „imitaţia la om este selectivă şi ierarhică”, deoarece, referinţele celui imitat prezintă o valoare comportamentală. Diferenţa dintre cele două modele: imitat şi imitativ este evidentă, în sensul că, modelul comportamental nu va fi depăşit, relaţia cu modelul imitativ fiind o relaţie de subordonare (prin modificarea corelaţiei dintre modele se renunţă la imitaţie, modelul imitativ devenind independent sau generând alte imitaţii).
Apariţia şi desăvârşirea comportamentului deviant se consolidează printr-un tipar atitudinal „potenţial realizabil” din cauza reflexelor excitatorii sau inhibitorii care reflectă influenţa mediului educaţional şi gradul de cultură ca forme derivate din activităţile sociale. Adaptarea şi integrarea individului în mediul delincvenţial (prin exersarea deprinderilor în sens antisocial)[11] în limitele comportamentului învăţat, se ajunge la repetarea acţiunii şi a inacţiunii criminale realizându-se starea de recidivă. Principiul respectării actelor utile de către delincvenţi este determinat de gradul diferit de educaţie şi cultură, realizarea acţiunii sau a inacţiunii agresionale indicând şi capacitatea de adaptare individuală în încercarea de a realiza mobilul infracţional. Există diferenţă între activitatea agresională care se referă la raportul dintre deprinderile formate în perioada anterioară acţiunii şi a inacţiunii agresionale şi deprinderile asimilate, în sensul considerării ca fiind independente de comportamentul anterior deoarece nu mai reflectă raportul cu vechile deprinderi. Unele elemente ale acţiunii şi a inacţiunii agresionale rămân stabile din cauza procesului de învăţare (modus operandi) care „se manifestă necenzurat de propria conştiinţă”, imprimând identitatea operaţională (actul agresional păstrează elemente identice cu elementele actelor agresionale anterioare, chiar şi în situaţia psihopaţilor).
Actul deviant domină existenţa individuală şi apare în momentul în care agresorul este împiedicat cu necesitate sau în mod întâmplător să realizeze o acţiune, un scop personal. În evoluţia agresională regăsim perioada de criză, atunci când modul dominant, relativ stabil este întrerupt de acţiuni şi inacţiuni contrare, reprezentând o frustrare raportată la motivaţia acţională anterioară deoarece nu se va ajunge la rezultatul anticipat. Nesatisfacerea scopului determină reacţii agresive, de mânie, imposibil de stăpânit psihic, în sfera comportamentului surescitat, anumite acte dobândind trăsături contradictorii, neclare, haotice, din cauza modificărilor fiziologice, a reducerii controlului raţional. Operarea în mod exclusiv cu stări de frustrare duce la intoleranţă, la agresivitate care se soldează cu pierderea distincţiei regula moral-socială şi forma, fondul motivului care a impus agresivitatea (provocarea victimei, incultura, starea de iritare). Efortul individului de a considera că agresiunea a fost produsă de stările frustrante trebuie să indice actele contradictorii, motorii, spontane sau premeditate. Starea de agresivitate este imitată, învăţată sau creată de individ în funcţie de experienţa sa care se bazează pe anumite reguli sau principii devenind unic model, determinant pentru individul care îşi propune să realizeze fapta.
„Imitaţia agresională” ca principiu de condiţionare a stării de agresivitate, este folosită conform „legii agresionale”, explicându-se astfel cauza ocazională a unor agresiuni raportate la sentimente (plăcere, neplăcere, vicii), voinţă, la condiţiile empirice. Acţiunile imitative comise pentru realizarea scopului propus reprezintă cauze eficiente, imperative (deghizate), până în momentul în care teama exercită o influenţă asupra voinţei agresionale, determinând inhibiţia sau reacţii agresive netipice. Comportamentul agresional necesită o motivaţie justificată de stările native, corelate cu stările provocate de mediu. O formă inedită de comportament deviant este reprezentată de strarea „anonimatului”, privind autorul actului criminogen (anonimopraxie), scrisori anonime (anonimografie), ameninţări prin telefon (anonimofonie). În aceste forme de comportament, reacţia violentă este rezultată din relaţia de muncă a agresorului care urmăreşte să creeze frică, nelinişte, teroare, pentru realizarea scopului agresional. Forma violenţei devine tipică prin încercarea protejării, prin contrafacerea scrisului, imitarea vorbirii, individul urmărind stoparea experienţei din actele criminogene anterioare. Necesităţile sociale precum şi scopurile individuale provoacă agresorul să răspundă stimulilor externi într-un mod specific, inconfundabil. Comportamentul inhibat de măsurile socio-juridice se orientează preferenţial, fiind motivat de plăcere („motive apetente”) sau de aversiune („motive aversive”), aflate într-o relaţie dinamică prin intervenţia factorilor din mediul ambiental influenţat de motivele convergente sau divergente ale indivizilor. În acest mod se explică raportul de dependenţă sau independenţă a agresorului în cadrul unui sistem de criză organizată. Existenţa unor motive concurente determină manifestarea agresională având caracter justificativ sau impune respingerea comportamentului agresiv[12]. Interacţiunile dintre agresori califică atât motivaţia cât şi forma conflictelor criminogene în conflicte interindividuale, intergrupale, intermase, conform dinamicii raportului dintre individ şi mediu. Conflictele individului sunt modulate după evaluarea trebuinţelor, devenind conflicte agresionale care reflectă raportul dintre agresor, fapta violentă şi mediul ambiental, prin amânarea impactului agresional motivaţia conflictului fiind înlocuită, substituită sau refulată prin ascunderea faptei şi conservarea energiei agresionale în mod conştient. Motivaţia agresională reprezintă forma manifestării interioare şi exterioare a comportamentului derivat din imperfecţiunea trebuinţelor şi a incapacităţii individului de a-şi rezolva dificultăţile şi stările conflictuale.
Imperativul motivaţiei agresionale este dependent şi de impresiile, emoţiile vulgare şi sentimentele care restrâng intervenţia raţiunii. Preceptele raţionale considerate ca fiind tipare comportamentale pozitive, fundamentează reacţiile şi atitudinile instinctuale bazate pe afectivitatea exacerbată (ură, dispreţ, frică, repulsie, disperare). Motivaţia agresională,exceptând efectele produse de întâmplare, se bazează pe o anumită selectivitate raportată la finalitatea relaţiilor interindividuale, astfel încât, anumite acţiuni sunt intrinsec motivate (motivul este inclus în propria structură) sau extrinsec motivate (motivul este situat în afara structurii)[13]. Formele de manifestare a agresivităţii sunt reprezentate de: excitabilitate, impulsivitate, violenţă, comportamentul aberant[14], modificările intervenite în viaţa socială (impactul tehnologiei, atitudinea tinerilor, şomajul, urbanizarea, experimentarea biomedicală, poluarea). Elementele care compun actele infracţionale sunt determinate de condiţiile din mediul social şi de înzestrarea biologică, pentru fiecare agresiune evidenţiindu-se trăsăturile cantitative care stabilesc caracterul agresiunii. Gândirea şi simţirea individuală implicate în structurarea planului agresional se adaptează particularităţilor şi factorilor de mediu stabilind linia agresională, rolul conştientizării în ordonarea şi derularea actului fiind dependent în totalitate de înzestrarea biologică a individului care justifică manifestările predilecte pentru realizarea posibilităţilor oferite de mediu.
[1] C. Păunescu, op. cit., p. 24-26.
[2] Autorul consideră că prin intervenţia acţiunii ilegale, se măreşte numărul elementelor care compun actul criminal.
[3] C. Păunescu, op. cit., p. 31 : Sensibilitatea şi recepţia primară sunt legate de condiţia animală, exerciţiile simţurilor, de mecanismele profunde ale fiinţei.
[4] Ibidem.
[5] C. Lombroso, Omul delincvent (L'omo delinquente). voi. I, Ed. „Măiastră” Bucureşti, 1992, ap. 9: „Numai în ce priveşte crimele de ucidere între animale, Ferri a identificat 22 de tipuri, dintre care nu puţine sunt asemănătoare cu cele descrise în codurile noastre”.
[6] C. Păunescu, op. cit., p. 32. 3Ibidem, p. 69.
[7] Ibidem, p.69.
[8] T. Bogdan şi colab. Comportamentul uman în procesul judiciar,S.E.C.,Bucureşti, 1983, p. 28.
[9] M. Golu, Dinamica personalităţii, Ed. Geneze, Bucureşti, p. 65.
[10] T. Bogdan şi colab, op. cit., p. 29.
[11] T.Bogdan şi colab.Comportamentul uman în procesul judiciar, S.E.C., Bucureşti 1983-p. 30: „Ceea ce ne-a produs o satisfacţie (legea efectului), tinde să se repete? Acest adevăr are pondere în crimino-geneză şi mai ales în explicarea recidivei”.
[12] C. Păunescu, op. cit., p. 149.
[13] M. Golu, op. cit., p. 85.
[14] T. Bogdan şi colab., op. cit., p. 47.