Derivând din criminologie, victimologia[1] dezvoltă relaţiile dintre victimă și agresor, explicând consecinţele victimizării, indicând procedeele şi metodele de recuperare şi prevenire victimogene. Prin acţiunile agresionale, în mod practic, identitatea victimei este stabilită de agresorul ce urmăreşte persecutarea victimei a cărei activitate este fundamentată pe complexul vinovăţiei (general-uman, de neexplicat în totalitate) care prezintă o încărcătură psihică ridicată (stres psihic). Principiile practice care cuprind determinarea concretă a atitudinii, consecinţele actului agresional asupra comportamentului victimei, impun reguli valabile pentru stabilirea fundamentelor concrete de determinare a stilului agresional, dar şi a stilului victimei, a conştientului şi inconştientului, a stereotipului dinamic victimal, a psihanalizei victimei. În comportamentul victimal afectat de gravitatea actului criminogen, pentru determinarea condiţiilor participării la producerea, amplificarea sau reducerea efectelor unei agresiuni, se regăsesc judecăţi contradictorii, reguli cunoscute dar receptate de victimă, reacţii (neexplicate de victimă) la unele acţiuni umane, determinându-se în mod concret posibilitatea de înţelegere a exigenţelor sociale. Uneori victima îşi stabileşte principii care contrazic raţiunea, obiceiul, regulile particulare din anumite structuri sociale, comportamentul creând conflictul în urma căruia se realizează efectul criminogen (care exprimă o constrângere a atitudinilor participanţilor). Din conflictul criminogen rezultă şi condiţiile şi cauzalitatea acestuia în raport cu efectul agresiunii. Regula socială determină o anumită orientare comportamentală, însă condiţiile patologice, unele precepte individuale fac ca victima să nu lucreze cu atenţia și prudenţa necesare, să nu execute ceea ce trebuie pentru a cunoaşte urmarea posibilă a acţiunii-inacţiunii, aprecierea gradului dc complexitate, natura şi dificultatea activității. Gândirea victimei este raportată la căutarea criteriilor de evaluare a actului criminogen, la motivarea soluţiilor faţă de poziţia sa în raportul agresional, limitându-și responsabilitatea individuală. Dar, conştientizarea variază după circumstanţele cunoaşterii actului criminogen, în raport cu scopul urmărit sau acceptat de victimă (scop care depinde de intenţiile şi atitudinile agresorului). De aceea, există o evidență comportamentală pentru victime, deşi justificarea actului infracţional, imediat după producerea acestuia, nu indică temeiurile invocate (nu aduce argumente relevante) şi nu motivează alternativa susţinută prin argumentele invocate[2]. Motivând şi justificând orice acţiune, victima încercă să se convingă de o anumită adeziune, de motivarea gestului sau a actului său individual, faţă de relaţia cu agresorul. Poziţia victimei în raportul victimă-agresor este decisivă. Hotărârea de a sesiza violența contează pentru că întreaga structură a agresiunii, prin simplitatea sau complexitatea sa, determină rezultate certe privind raportul dintre individ şi social, forma fenomenului agresional în structura socială, comportamentul condiţionat pentru fiecare persoană în raport cu principiile libertăţii individuale, discernământul şi acceptarea imediată a responsabilității elementelor obiective, derivate din cauzele sociale, indică relevarea importanţei conflictului dintre individ şi societate, compromisul tolerabil (respectarea regulilor sociale) şi caracterul acţiunii agresorului, consecinţele actului criminogen şi pericolul social produs prin încălcarea legii. Această apreciere reflectă caracterul general al actului criminogen deoarece nu există un nivel de apreciere pentru toate formele agresionale (acestea se realizează sub tendinţe diversificate, care nu se derulează pe planuri egale). Motivaţia oricărui act agresional indică modelul specific actului criminogen, astfel că, dacă motivaţia este vagă, va fi scăzut interesul pentru identificarea acestuia. Reacţia de răspuns a victimei reprezintă confirmarea faptului că agresiunea a produs efectele urmărite de autorul acestora. Victima este preocupată de convergenţa rezultatelor agresiunii, de analiza efectelor, ca indiciu al necesităţii de a-şi recupera locul în cadrul relaţiilor şi structurilor sociale. În acest sens, victimologia cercetează fenomenele agresionale, stabilind reguli şi principii de care depinde comportamentul victimei. De asemenea, victimologia integrează fiecare agresiune unui ansamblu al fenomenelor sociale, necesităţii practice, variabile şi dependente de împrejurări precum şi de relaţia agresorului cu victima, ca o consecinţă a posibilităţii de a considera orice act îndreptat împotriva victimei ca fiind un act îndreptat împotriva societății. Abordarea conştientă sau inconştientă a actului agresional transmite anumite reprezentări care afectează interesul individual și pe cel social, prin rolul distructiv al actelor agresorului. Identitatea raportului dintre orice agresiune (generală, parţială, specifică) şi orice efect asupra victimei (general, parţial, specific), cuprinde o sinteza a reprezentărilor factorilor victimali, prin care se stabilizează mobilitatea acestora. Agresiunile individuale sau colective se fixează în efecte care atenuează sau agravează dimensiunea fenomenului criminogen, unele distonanțe fiind fără legătură cu trăirea victimală. Victima are reprezentarea conştientă a oricărui element, realizând o sinteză a acestora, constituind o experienţă victimogenă, care se raportează la intuiţie, la zona inconştientului sau a subconştientului. Motivul decisiv al agresiunii se distinge de unitatea motivaţională a acţiunii criminogene, depinzând de condiţiile empirice, de fenomenele sociale, de acceptarea subiectivă a victimizării de către agresor (fiind excluse actele generate de bolile psihice). Deşi conturarea unei tipologii comportamentale nu este posibilă, din cauza variabilităţii manifestărilor implicate în comiterea infracţiunilor[3], există o măsură (formă de manifestare, tipologie a actului) prin care se pot identifica condiţiile fiecărui nivel agresional, cantitatea actelor agresionale, intervalele şi momentele victimale (prezentandu-se ca o relaţie dintre acţiune şi efect), determinările calitative ale actului victimal, gradul şi simetria acestuia. Producerea sau reproducerea fenomenului agresional derivă din unitatea elementelor acționale, care au un conținut social, biologic, psihologic, realizând unitatea „trăirilor victimale” raportată la acelaşi gen de cauze. De aceea, toate regulile de analiză a raportului agresor - victimă trebuie să fie obiective, independente de sensibilitatea participanţilor la actul infracţional.
Conceptul de victimă este reprezentat de persoana care suferă consecinţele unei agresiuni, ale nedreptății, injustiţiei, acestea fiind diferenţiate calitativ, deoarece agresiunea nu se desfăşoară uniform, iar reprezentarea în spaţiul psiho-afectiv victimal este impusă de cauzele care generează actul sau evenimentul agresional. Determinaţiile calitative ale agresiunii (efectul victimal) trebuie să fie conforme cu natura actului agresional, aspectul esenţial al individualităţii victimei fiind exprimat de modul de percepere sau de interpretare a victimăzării. Categoria de „victimă” exprimă o unitate diversă de efecte, iar posibilitatea de cunoaştere a fenomenului victimal se bazează pe analiza mulţimii de fenomene şi a experienţei victimale, în fiecare situaţie în parte. „Victimologia are sensul primar de studiu al victimei”[4], necesitatea precizării întemeindu-se pe relaţia dintre victimă şi mediul social, care impune reprezentarea că orice comportament victimal este considerat rezultatul unor procese cognitive, psihice biologice şi sociale (întrucât fenomenul victimal este legat de procesele sociale, derulate în dinamica lor, fără a se neglija contextualitatea bio-psihică individuală). Condiţia analizei raportului victimă-agresor constă în aprecierea raportului dintre rațiunea și contrarietăţile instinctuale, orice act uman presupunând continuitatea şi conservarea unei atitudinii individuale (specifice) faţă de stimulii externi. Consecinţa întrepătrunderii celor două tipuri de elemente: atitudinea conservată în comportamentul victimal şi necesitatea de a soluţiona rațional agresiunea, constă în faptul că fiecare element al atitudinilor conţine o doză de intoleranţă faţă de agresiune, astfel încât victima îşi schimbă starea de spirit (afectivă, volitivă) prin aderarea la efectul victimal. Agresorul şi victima sa au până la un punct, o modalitate sui generis de relaţii conştiente sau inconştiente, efortul fiecăruia fiind reprezentat de intenția ”de a nu agresa, dar și de a nu deveni victimă”[5]. Producerea fenomenului agreso-victimal (într-un anumit spaţiu şi timp), chiar dacă nu este cunoscută în prealabil, va fi evaluată pentru a se asigura perceperea acesteia. Subiectul victimizării este influenţat de violenţă sau acţiunea necorespunzătoare intereselor sale, acesta recurgând la propria voinţă de a se apăra, de a pedepsi sau la supunerea față de actul agresiv. Cadrul fenomenelor victimogene este de natură fizico-agresivă (etero-agresivă) şi psiho-agresivă regăsindu-se în psihologia victimei. Trăirea psihică victimală se reflectă în impresiile, stările, afectele care excită voinţa victimei sau determină tulburări ale funcţiilor vitale (afectând unitatea, esenţa sau fiziologia acestora). Actele psihice ale victimei au întotdeauna la bază impulsul, motivul, propria voinţă sau inhibiţia, reflectând obiectivitatea în reacţiile de răspuns la stimulii externi, agresionali. Fenomenele manifestate în actul agresional se reduc la: fenomene agresive-fizice, fenomene agresive-psihice şi fenomene complexe psiho-fizice, reprezentând libertatea individuală a agresorului sau a victimei care trăiește într-un anumit mediu social, în limita trebuinţelor individuale, specifice, de a reacționa la stimulii externi.
Nu se poate explica, prin niciun mijloc cum s-ar putea preîntâmpina actul agresiv, însă, după producerea acestuia se pot concepe formele, tipurile, seriile de agresiuni care sunt identificate şi clasate în baza unor reguli şi principii relativ constante (în specificitatea şi varietatea acestora). Acţiunea agresională care produce victimizarea efortului psiho-fizic degradant pentru victimă, prin repetare devine o experienţă victimogenă (întrucât cuprinde o varietate de elemente, acte, efecte). Conştientizarea acestor efecte semnifică temeiuri socio-individuale şi efecte individual-sociale, cu un sens real, atribuit atât agresiunii cât şi victimizării. Chiar dacă nu se reține că orice agresiune este vătămătoare pentru victimă, din analiza acesteia se constată că, are sensul de a vătăma o regulă, un principiu, fizicul sau psihicul victimei, corespunzător orientării simţurilor şi raţiunii persoanei. De aceea, prin lege, nu se îngăduie ca vătămarea gravă a corpului victimei să rămână la aprecierea acesteia, dimpotrivă, afectarea sănătăţii impune aplicarea unor măsuri de constrângere pentru a nu submina şi periclita „buna integrare în viaţa socială” a victimei, pentru a se restabili echilibrul şi starea de sănătate fizică şi psihică a personalităţii victimei[6], pentru a se arăta o ostilitate ireductibilă față de agresivitate. Conceptul de victimă cuprinde unitatea sintetică a stării psiho-fizice şi sociale a persoanei, care suferind o violenţă, va fi obligată să suporte regulile practice ale acesteia, după cum voinţa victimei va fi determinată sau influenţată de actul agresiunii. Depinzând de forma, felul şi întinderea violenţei, starea victimală pare să fie dominată de unele necesităţi particulare (bazată pe faptul că acţiunea sau evenimentul care o produce are o cauză obiectivă, însă această cauză va fi receptată în cunoaşterea victimei devenind element subiectiv). Violența psiho-fizică este un produs uman care corespunde diversităţii de acte şi se manifestă în mod permanent în orice formă de agresivitate. Dar acţiunea criminală (conştientă sau inconştientă) nu desăvârşeşte în orice situaţie actul victimal, subiectul victimizării fiind persoana care în mod direct sau indirect este constrânsă să-şi limiteze libertatea de gândire şi acţiune de către agresor, în actul confruntării suferind leziuni ce determină perturbaţii în „funcţionalitatea satisfăcătoare a sistemului personalităţii”. Conceptul de agresivitate îşi are originea în latinescul agressio (a ataca[7]), caracterizându-se prin aceea că reduce sistemul personalităţii la starea de dezechilibru psiho-fizic (condiţionat de cauzalităţi bio-psihice). Agresiunea, ca lege naturală umană, supune obiectul victimizării, întrucât devine cauza care determină victimizarea. Agresiunea precede şi limitează forma şi întinderea victimizării, tendinţa agresivă aparţinând înclinaţiilor personalităţii (negative), care exclude principiile morale din propriul comportament. Acţiunea negativă asupra victimei poate fi determinată patologic, caz în care actul victimal este rezultatul unei insuficiente dezvoltării sau a unor deficienţe cognitive[8], moment în care intervine activitatea socială de psihoterapie (metodă specifică de tratament în psihiatrie), iar nu activitatea socială de constrângere şi reeducare a infractorului responsabil de actele agresionale. Actul agresional, pentru a fi pedepsibil, va trebui să fie rezultatul voinţei agresorului, care, renunţând la morală, încearcă să depăşească limitele psiho-fizice de rezistenţă ale victimei, confirmând că principiul responsabilităţii este viciat, ca rezultat al propriilor necesităţi sau înclinaţii cu potenţial de periculozitate, derivate dintr-un comportament neglijent sau aberant. Chiar dacă în structura personalităţii agresorului intervin aspecte patologice, prin expertizarea psihiatrică se stabileşte diagnosticul şi posibilitatea de a răspunde sau nu penal pentru actele produse.
Analiza raporturilor dintre victimă şi agresor revine unor ştiinţe cu domenii apropriate: criminologia şi agresologia, chiar dacă aceste ştiinţe folosesc rezultatele derivate din același eveniment, transpunând concluziile în teorii proprii. Relaţiile şi procesele fundamentale rezultate din studiul sistematic al acestor discipline, alături de penologie, detentologie şi posologie constituie forme de generalizare a fenomenului agresional, care, corelate, dau o dimensiune complexă agresiunii (fenomen psiho-social). Printre factorii condiţionali ai victimizării (rezultat al unei acţiuni umane), sunt cunoscuţi: lipsa integrării sociale, fenomenul de anomie socială (dependent de fenomenele economice, socio-politice), particularităţi psiho-biologice integrate în personalitatea agresorului şi în personalitatea victimei. Acţiunea executată de agresor (oricât de generale ar fi caracterele acesteia) va defini reacţia victimală (oricât de generală ar fi aceasta), care se va detaşa într-o ordine ierarhizată de suferinţe, vătămări, ca forme victimale. Legătura de constanţă acţională există la toţi agresorii (cu diferenţieri progresive pentru agresorii profesionişti), astfel că acelaşi individ-agresor, păstrează elemente certe de identificare prin orice act agresional. De aceea, este posibil ca agresorul să realizeze o multitudine de acte agresionale (toate tipurile)[9] a căror caracterizare fizico-psihică se constituie într-un sistem original, constant. Căutarea formelor ce reprezintă comportamentul victimal, clasificarea structurilor de organizare a victimizării vor forma obiectul şi conţinutul victimologiei. Deoarece ambele forme ale actului agresional: acţiunea-inacţiunea şi efectul victimal sunt active şi dinamice, se pot stabili interferenţele sau fenomenele de încrucişare şi de permutare a efectelor, ca urmare a schimbării rolului din victimă în agresor şi din agresor în victimă. Devine dificilă precizarea fazelor, a timpului și valorii vătămării care să constituie elementele certe de victimizare, prin contradicţie cu elementele certe de agresionare. Formele originale ale oricărei agresiuni sunt ataşate de voinţa şi acţiunea agresorului, profilându-se în timp şi într-un climat definit al evenimentului (prezintă o anumită caracteristică: violenţa, viciul, întâmplarea, răzbunarea), chiar dacă agresorul nu pare a fi capabil să realizeze agresiunea. Prin actul agresional se realizează o necesitate individuală sau colectivă (elementele de structură ale evenimentului agresional), implicând intervenţia forţei sociale şi dezvăluirea ansamblului unitar al mediului social. Agresiunea este creatoare de medii individuale, de grupuri sociale imprevizibile, satisfăcând anumite nevoi în sensul că, orice agresiune al cărei scop este necunoscut, creează un efect semnificativ care implică în mod involuntar pe victimă până când va afla motivaţia actului. Rezultă că, cele două elemente ale actului agresiv-criminal se exprimă prin mijloace specifice, iar din înfruntarea sferelor acestora apare efectul victimal, influenţând psihic şi fizic victima. Actul agresional creează anxietate pentru victimă[10], deoarece agresiunea reprezintă starea psiho-fizică de manifestare a unui interes individual împotriva intereselor unei alte persoane (victime), prin folosirea violenţei determinându-se actul victimal reprezentat de starea psiho-fizică de vătămare a unui interes individual. Termenul de victimă va trebui extins şi la actele psihice, întrucât violenţa psihică determină o stare de tulburare prin trecerea de la starea de suferinţă la starea de agresivitate, toate caracteristicile victimale fiind provizorii şi elementare.
Dinamica relaţiilor dintre agresor și victimă relevă obiectivitatea succesiunii actelor de agresiune - victimizare - agresare, însă aceste stări caracterizează comportamentul participanţilor în cadrul raportului finalizat. Repetarea aceloraşi acte, acumularea unor efecte destabilizatoare subliniază conţinutul agresării sau al victimizării, condiţie necesară pentru caracterizarea participanţilor (orice agresiune este rezultatul gândirii şi simţirii agresorului dependent de structura socială). Dacă efectul victimal poate fi acelaşi, actul agresional este întotdeauna diversificat, chiar dacă produce forme asemănătoare. Prin trecerea timpului, actele agresive rămân unice prin epuizarea diversității atitudinilor, din cauza repetării acestora. Rezultă că, prin valorificarea elementelor din agresologie se determină elaborarea elementelor şi conţinutului victimologiei.
[1] Conceptul de „victimologie” derivă din lat. „victima” şi „logos” şi înseamnă ştiinţa victimei. În antichitate „victima” era fiinţa vie sacrificată unei zeiţe. În prezent victima este reprezentată de persoana lezată, ca urmare a satisfacerii unei pasiuni; persoana care suferă din cauza unui eveniment, circumstanţă, boala, accident; l.Ghe. Brădet, Criminclogia generală românească, Ed. Tipocrat Braşovia, Braşov, 1993, p. 53; I. Tănăsescu, Manual de Criminologie. Ed. INS, 1997, p. 179 ; I. Tănăsescu, B. Florescu, G. Tănăsescu, Studii victimologice, Ed. INS, 1997, p. 8.
[2] M. Kembach, Crima-fenomen biologic universal şi permanent, Tipografia „Cartea românească” din Cluj, Sibiu, p. 113.
[3] N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presa „Şansa”, SRL, Bucureşti, 1994, p. 21.
[4] T. Bogdan, I. Sîntea, Analiza psihologica a victimei. Rolul ei în procesul judiciar, SEC Bucureşti, 1998, p. 8. Citându-1 pe I. Drepkin, termenul de victimologie, folosit în criminologie, se referă la o persoană care suferă, e lezată de sau prin acţiunea unei persoane.
[5] C. Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Edituta Tehnică. Bucureşti, 1994, p. 207.
[6] M. Golu, Dinamica personalităţii, Ed. Geneze. Bucureşti. 1993, p. 43.
[7] C. Păunescu, op. cit., p. 16.
[8] R. Jeican, Psihiatrie în scheme logice, Casa Cărţii de ştiinţe Cluj - Napoca, 1993, p. 113.
[9] I. Tănăsescu, B. Florescu, op. cit., p. 71.
[10] C. Păunescu. op. cit., p. 15, defineşte agresivitatea ca fiind „o stare a sistemului psiho-fiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conştient, inconştient şi fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei fiinţe investite cu semnificaţie, pe care agresorul le simte ca atare şi reprezintă pentru el o provocare”.