Victima este reprezentată de „ persoana care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale”[1], acestea diferențiindu-se de alte categorii de persoane, care au avut de suferit din cauza intervenției unei situații speciale: poliţiştii sau militarii vătămaţi în timpul îndeplinirii misiunilor specifice, infractorii care îşi pierd viaţa în timpul comiterii faptei. În evoluția doctrinelor criminologice rolul victimei în procesul penal a fost analizat în lucrările elaborate de: Mendelsohn privind victimele violului (1940), Hans von Heting („The Criminal and His Victim” (1948), privind categoria de indivizi presupusă a fi vulnerabilă), Wolfgang (1958), în care apar categoriile de victime analizate în funcţie de vârstă, sex, rasă.
Prin lucrările („Zur Psyhologie der Einzeldelikte” apărute în perioada 1954 - 1959), Hans von Heting evidenţiază posibilităţile de interacţiune dintre infractor-victimă şi introduce noţiunea de „victimă activantă”, care joacă un rol în declanşarea mecanismelor psihice latente ale infractorilor. În lucrarea „Psihologia judiciară” (1956), B. Mendelshon introduce conceptul de „potenţial de receptivitate victimală” [2], reprezentat de anumiţi factori (vârstă, sex, aspect bio-constituţional) care generează un anumit grad de vulnerabilitate victimală. Relaţia interpersonală infractor-victimă se dovedeşte a fi complexă, gradul de vulnerabilitate victimală raportându-se la două categorii de factori, în funcție de indexul vulnerabilității[3]:
- Factorii personali - retardaţii mintal sau persoanele cu o valoare scăzută a I.Q., imigranţii noi, indivizii cu achiziţii modeste pe linie educaţională sau cei cu o redusă experienţă socială şi intercondiţională, indivizii care au un handicap fizic, persoanele foarte în vârstă sau fragile, minorii; femeile devenind victimele infractorilor care folosesc minciuna şi frauda;
- Factorii situaţionali - unii indivizi sunt în mai mare măsură susceptibili de a fi victimizaţi, decât alţii, în anumite perioade de timp sau când se află în situaţii deosebite. Pe baza diverselor criterii, au fost propuse clasificările victimale: Karmen, distinge următoarele categorii de victime: copiii dispăruţi; copiii maltrataţi fizic şi sexual; femei maltratate; Mendelshon, pornind de la implicarea victimelor în actul agresional, realizează o gradare începând cu victima inocentă până la victima vinovată de comiterea infracţiunii; Hans von Heting evidenţiază, în baza departajării victimelor înăscute de cele produse de societate, criteriile de ordin psihologic, biologic şi social, privind următoarele categorii de victime: nevârstnice; femeile; vârstnicii; consumatorii de alcool şi stupefiante; imigranţii; minorităţile etnice; cei cu inteligenţă redusă; indivizii temporar dispăruţi; cei achizitivi; destrăbălaţii şi desfrânaţii; singuraticii şi persoanele cu „inima zdrobită”; chinuitorii; indivizii „blocaţi” şi cei „nesupuşi”; clasificarea făcută de Stephen Schafer[4] are la bază gradul de participare şi de răspundere a victimei în comiterea infracţiunii, diferenţiind şapte categorii de victime: persoane care nu au avut anterior actului infracţional nici o legătură cu făptaşul; victime provocatoare; victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului; victime slabe sub aspect biologic; victime slabe sub aspect social; victime autovictimizate; victime politice.
[1] T. Bogdan şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar; M.I., Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1983, p. 93.
[2] B.Mendelsohn, Sociologia abstractă; 1973, december, suppl. Nr.38.
[3] N. Mitrofan, V. Zdrenghea,T. Butoi, op. cit., p. 71.
[4] Schafer S., Victimology, Reston Publ. Comp. Reston, Virginia, 1997.