Primele consideraţii reprezentând aplicarea principiilor victimologice la relaţiile dintre criminal şi victimă, aparţin avocatului român Beniamin Mendelshon. Născut la Bucureşti în anul 1890, B. Mendelshon a devenit avocat în anul 1934, în activitatea profesională adoptând conceptele şi teoria psihanalizei freudiene[1]. Considerând că între impulsul sexual şi instinctul morţii „există o legătură permanentă de nestăpânit”, B. Mendelsohn distinge funcţiile cognitive susceptibile să influenţeze mediul, conduitele instinctive şi să stabilizeze experienţa agresională individuală. În şedinţa Societăţii Române de Psihologie şi Psihoterapie din 29 martie 1934, organizată în amfiteatrul Spitalului Colţea din Bucureşti, B. Mendelsohn defineşte conduita individuală deviantă, factorii sociali şi interindividuali, semnificaţia unică şi rolul victimei într-un context de conduite deviante, interpretarea comportamentului victimei perceput de infractor, rolul agresorului şi al victimei izolate[2]. B. Mendelsohn supune analizei raportul infractor-victimă începând din anul 1937 şi apreciază că reacţia victimei la actul agresional este dependentă de potenţialul de receptivitate al victimei, diferit de la individ la individ, deoarece este condiţionat de vârsta, sexul, gradul de cultură şi inteligenţă, aspectul bio-psihic, gradul de obişnuinţă faţă de pornirile agresive, stabilitatea sau instabilitatea emotivă.
- Mendelsohn clasifică victimele astfel: victimă total nevinovată (pruncuciderea); victimă mai puţin vinovată decât criminalul (ignorantă, imprudentă); victimă tot atât de vinovată ca şi criminalul (provocatoare); victimă total vinovată (stimulatoare, imaginară, agresoare); victimă înnăscută. Observaţia şi măsurarea comportamentului concret al victimei, raporturile acesteia cu infractorul şi cu mediul social, personalitatea, trăirile, ideile şi acţiunea victimei, percepţia raportului direct dintre criminal şi victimă constituie obiectul victimologiei. Modelul comportamental agresional este perceput într-un mod semnificativ de victimă care își adaptează conduita după comportamentul agresorului sau se opune acestuia, impunându-şi conştient o anumită atitudine, ca act social într-un ansamblu de interacţiuni umane (receptivitatea victimală). Intrucât agresorul îşi determină în mod individual poziţia în raportul cu societatea, victima are două forme de acţiune: individuală şi colectivă. Când efectul victimal, rezultat al actului agresional nu este stabilit, va trebui să fie confirmat, în mod cert, pentru a se identifica semnificaţiile (indiciile) acestuia privind existenţa victimizării, în formele generale ale acţiunii agresionale. Profesorul german de drept penal Hans von Hentig (1887-1974), în vol. „The Criminal and His Victim”, apărut în anul 1948, precum şi în lucrările sale ulterioare „Zur Psychologie der Einzeldelikte”, „Das Verbrechen” a analizat fenomenul concret, stabilind noţiuni şi concepte utilizate în victimologie, evidenţiind posibilităţile de interacţiune dintre infractor şi victimă, precum şi rolul victimei în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Descoperind în planul comportamentului unele situaţii specifice Hans von Hentig a propus următoarea clasificare a victimelor: victime izolate (solitarii şi melancolicii), care nu-şi reglează mecanismul integrării sociale astfel încât rămân izolaţi de ansamblul organizării vieţii şi activităţii sociale: străinii, marginalizaţii social, persoanele abandonate inadaptaţii psiho-biologic la un anumit regim de viaţă; victimele generate de neliniştea vitală individuală şi anxioniştii, caracterizate prin instabilitate psiho-socială, provocând accelerări şi stagnări acţionale care determină dezechilibru comportamental şi dereglări afective; victime fără rezistenţă acţională; provenind din subdezvoltarea psiho-fizică, fapt care determină dependenţa de caracterul dominant al agresorului, favorizând acţiunile agresionale (de regulă în perioada pubertăţii sau senilităţii). Sintetizând rolul factorilor fiziologici în producerea victimizării, Hans von Hentig stabileşte următoarea structură a victimelor: victime predestinate ereditar; victime recidiviste; victime neputincioase din cauza lipsei de apărare; victime false; victime imune; victime ce devin infractori; disperaţii; tinerii; femeile; handicapaţii mintal; emigranţii; oamenii fără cultură; oprimaţii; iresponsabilii; turmentaţii.
Evidenţiind rolul unor elemente situaţionale[3] Hans von Hentig a elaborat următoarea clasificare a victimelor:
- victime nevârstnice (psihologia victimei este afectată de lipsa de experienta socială, de lipsa forţei fizico-morale, care să opună o rezistenţă puternică agresorului); se creează astfel profilul psiho-comportamental al victimei nevârstnice, prin reducerea reacţiilor şi a conduitelor de apărare, posibilitatea victimizării sub forma abuzului şi hărţuirii sexuale, a răpirii (Kidnapping), a cerşetoriei;
- victime femei (se manifestă în cadrul unei dependenţe între determinarea biologică a femeii lipsită de posibilitatea unei apărări dinamice şi agresivitatea criminalilor motivată sexual sau material);
- victime vârstnice (fenomenele subiective depind de sănătatea mentală a victimei şi de modul de implicare în realitatea înconjurătoare, de gradul relaţiilor individuale psiho-voliţionale);
- dependenţii de alcool şi stupefiante (prezintă necesitatea adaptării organismului la consumul de alcool şi stupefiante, devenind neadaptat la stimulii externi);
- imigranţii (rolul adaptativ al psihicului este redus, modificându-şi organizarea şi funcţiile astfel încât gândirea străinului este permanent afectată de lipsa unei adecvări de ordin comunicaţional, care să asigure obţinerea unui echilibru al personalităţii);
- etnicii (dificultatea formării unor comportamente corespunzătoare şi a unui grad de solicitări sociale legitimează organizarea experienţei individuale care generează conflictele etnice);
- indivizii normali dar cu o inteligenţă redusă (nu au capacitatea de a anticipa rezultatele acţiunilor desfăşurate, în raport cu influenţele mediului);
- indivizii temporar deprimaţi (prezenţa scopului în plan mental este redusă din cauza lipsei de voinţă şi a sentimentului de inferioritate, a incapacităţii de a sintetiza priorităţile comportamentale);
- indivizii achizitivi (starea de relaţionare cu mediul este determinată de modul în care individul realizează venituri substanţiale, de felul cum se integrează în absolvirea nevoii de a realiza profituri, în funcţie de contextul în care apare orice posibilitate);
- desfrânaţii şi destrăbălații (rămân relativ inerţi la regulile sociale şi morale, prezentând tulburări de structură a sistemului comportamental şi chiar nervos);
- singuraticii (exacerbând relaţia cu modul ambiental, ajung să-şi modifice comportamentul prin absolutizarea izolării în interpretarea tuturor proceselor psihice);
- chinuitorii (depăşind limitele unei comportări normale, realizează acte cu semnificații psihice prin care denaturează regulile şi raporturile interindividuale, devenind victimele acestora);
- indivizii „blocaţi” și cei nesupuşi (elaborându-şi un anumit model comportamental individual, în cazul apariţiei unor contradicţii, a unor erori sau a unor factori perturbatori, aceștia acceptă soluţiile unor infractori sau, prin propria interiorizare psihică, nu se vor lăsa victimizaţi).
În perioada 1947 - 1961, Şcoala de la Mainz dezvoltă caracteristicile și conţinutul individualităţii victimale, esenţa etică a conflictului agresional desprins din acţiunile comunităţii, necesitatea reintegrării sociale a victimei, cercetarea caracteristicilor infractorilor. În anul 1961, italianul Filippo Gramatica, în volumul „Principi di Difesa Sociale”, elaborează profilaxia victimală după gradul de victimizare şi capacitatea de recuperare individuală, restabilirea unor relaţii sociale şi a interacţiunii stabilite cu comunitatea, edificarea unei structuri pentru aplicarea sistematică a tratamentului victimal. În anul 1966, Ezzat Abdel Fattah în studiul „Quelques problemes poses â la justice penale par la victimologie”, evidenţiază modul în care actul agresional exercită o presiune constantă şi puternică asupra victimei, obligând-o să participe în orice mod la derularea actului agresional, devenind:
- victimă participantă (dispusă să rişte orice consecinţă, din spirit de aventură);
- victimă latentă (lipsită de iniţiativă va aprecia desfăşurarea agresivităţii într-un mod imprevizibil, putând reacţiona oricând pentru a evita sau a accepta eşecul actului victimizant);
- victimă predispusă (cu reacţii spre înclinaţii schimbătoare, rigide şi complexe care contrazice şi încearcă să revină la vechile atitudini);
- victimă provocatoare (fidelă unor concepţii în care dispreţul şi sfidarea regulilor comportamentale îndeamnă la acţiuni nesocotite, la schimbări de atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice);
- victimă neparticipantă (care adoptă posibilitatea de a-şi controla comportarea acceptând doar actele cu semnificaţii cunoscute).
În anul 1970, în volumul „The Resurement of Delinquency”, Thorsen Sellin şi Marvin Wolfgang, consideră că există următoarele tipuri de victimizare:
- victimizarea primară (reprezintă în esenţă urmarea oricărei agresiuni îndreptată împotriva unei victime);
- victimizarea secundară (vizează situaţiile de păgubire a unor societăţi comerciale, fiind diversificată);
- victimizarea terţiară (reflectă delictele care au ca obiect convieţuirea socială sau administraţia publică);
- participarea mutuală (infracţiunea se produce prin iniţiativa infractorului însă, victima adoptă fie o manieră relativ pasivă sau printr-o atitudine voluntară va păstra „secretul victimizării”: adulter, avort);
- victimizarea juvenilă (condiţionată de caracteristicile reflectării factorilor perturbatori din mediul înconjurător, relaţia dintre victima-minor şi mediu fiind instabilă şi situaţională).
În anul 1973, în Israel, a fost programat primul Colocviu Internaţional de Victimologie (terminologia victimologică se amplifică prin stabilirea genezei comportamentului victimei, a stărilor psiho-fiziologice, a personalităţii şi psihologiei specifice victimei, contribuţia şi rolul victimei în perpetuarea crimei în cadrul dreptului penal). Au fost subliniate influenţele criminologiei, psihologiei, psihanalizei, privind comportamentul victimei, care a fost investigat şi descris sub aspectul conceptelor de conştiinţă, trăire psihică, drepturi şi obligaţii, folosindu-se rezultatele unor ştiinţe interdisciplinare: antropologia, fiziologia, economia. În anul 1976, în S.U.A. (Boston), a fost organizat al doilea Simpozion Internaţional de Victimologie (stabibilindu-se obiectul şi direcţiile de dezvoltare a victimologiei, ca ramură a ştiinţei criminologiei, s-a propus înfiinţarea unor centre de cură pentru categoriile de victime supuse agresării sexuale, atacului armat, unor violenţe grave, acordarea unui sprijin social şi adoptarea unor măsuri preventive pentru o anumită tipologie de victime). Precizându-se conceptele de investigare a relaţiei sociale, a statutului persoanei supusă agresiunii şi adoptându-se măsuri de natură judiciară şi socială, se constată că s-a definit structura ştiinţei victimologice, ca obiect distinct de criminologie (în S.U.A. a fost înfiinţată revista ,Jurnal internaţional de victimmologie”). În anul 1977, criminologul american Stephen Schafer în volumul „Victimology The Victime and His criminal” clasifică victimele după gradul de participare şi de răspundere la producerea infracţiunii în[4]:
- victime fără relaţii anterioare cu criminalul (consecinţele actului infracţional sunt imputate doar infractorului, victima necunoscând pe infractor);
- victime provocatoare (gradul de responsabilitate pentru determinarea, susţinerea şi finalizarea acţiunii fiind apreciat în funcţie de provocarea conştientă sau inconştientă manifestată de victimă);
- victime incitative (când victima iniţiază şi participă la declanşarea actului agresional);
- victime slabe sub aspect biologic (conformarea executării acţiuni agresionale este rezultatul neputinţei biologice de a se împotrivi constrângerii agresorului);
- victime slabe sub aspect social (victima nu este capabilă să-şi asume responsabilităţi sociale pentru a schimba ordinea acţiunilor sociale);
- alte victime (efectele actului agresional vizează persoana victimei, modul de gândire şi acţiune fiind rezultatul liberului arbitru, actele permise sau nepermise având o semnificaţie particulară);
- victime politice (idealul şi datoria sunt asociate unor imbolduri, iar consecinţele acţiunilor vor reprezenta simbolul responsabilităţii faţă de principiile urmărite).
În cadrul celui de-al III-lea Simpozion Internaţional de Victimologie au fost precizate şi definite conceptele de condiţie şi motivaţie existenţială a victimei, metodele de cercetare în victimologie, tratamentul juridic aplicat victimei şi s-a propus adoptarea unor măsuri adecvate pentru reintegrarea socială a victimei. În anul 1985, criminologul român Vasile V. Stanciu a publicat la Paris volumul „Les droits de la victime”, iar în volumul „Criminalitatea Parisului”, apărut în anul 1985, prezintă condiţiile în care victima poate fi implicată în conflictul agresional. Acesta consideră că există victime prin definiţie: săracii, bolnavii, imigranţii, persoanele cu un instinct slab de conservare. Propune o strategie a prevenirii crimei prin preceptul defensivei şi al revendicării drepturilor, deoarece indivizii sunt victime ale mediului social, astfel că, trebuie să se înfiinţeze tribunale speciale pentru minorii agresaţi de părinţi sau de alte persoane. Prin Rezoluţiile O.N.U., s-a propus statelor să adopte măsuri de ocrotire: victimele să fie indemnizate de stat; statele să aibă recurs la jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie, la Comitetul pentru drepturile omului al O.N.U., la Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Guvernele să nu instituie tratamente inumane, să nu suspende drepturile constituţionale. În anul 1988, criminologul Wolf Middendorf în volumul „Die Opfer des Betruges” (Victima înşelăciunilor) prezintă gradul de implicare a victimei în activitatea economică şi afectivă, după următoarele criterii:
- victimă generoasă (este dependentă de modul în care infractorul reuşeşte să o impresioneze, punând accentul pe naivitatea şi disponibilitatea materială a victimei);
- victimele „ocaziei bune”, când infractorul oferă pentru comercializare, la preţuri modice, bunuri şi valori sustrase sau devalorizate, victima considerând că în acest mod îşi rezolvă trebuinţele şi aspiraţiile individuale;
- victima afectivităţii şi devoţiunii care apare în cadrul procesului afectiv şi emoţional prin tendinţa de a crede că psihicul se află în relaţie cu puterile supranaturale astfel încât, procedează la efectuarea de donaţii pentru purificare. Cealaltă categorie de victime ia în considerare realitatea adiacentă a oricăror simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime;
- victimele lăcomiei explică actul infracţional prin implicaţiile de natură financiară, prin necesitatea proliferării şi absolutizării unor procedee specifice în relaţiile economice, ajungând să nu înţeleagă scopul actelor produse şi conduita infractorului.
[1] C.Brătescu, Freud şi psihanaliza în România, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.168. Pentru opinia contrară privind prioritatea definirii victimologiei şi a meritelor lui B. Mendelsohn a se vedea T. Bogdan şi colab., op. cit., p. 25; susţinători ai ideii priorităţii lui B. Mendelsohn privind întemeierea victimologiei sunt: R. Lafon în Vocabulaire de pychopetagogie, PUF, Paris, 1963; I. Drapkin în comunicarea susţinută la primul Colocviu internaţional de victimologie programat în mod special în Israel, în anul 1973 (unde Mendelsohn emigrase din anul 1951).
[2] Textul comunicării în Revue internaţionale de criminologie et de police technique nr.2, 1956, Geneva în Revue francaise de psychanalise nr.1, ianuarie – februarie 1958, Paris; G.Brătescu, op.cit., p. 168-169.
[3] T. Bogdan şi colab., op. cit., p. 41-45.
[4] T. Bogdan şi colab., op. cit., p. 48-50.