Detenţia, pare să se găsească în zona periferică a vieţii, întrucât nu se cunoaşte întotdeauna caracterul său formativ, problemele sale concrete şi bine determinate.
Experienţa socială relevă fenomene particulare deosebite de cele generale care se află într-o permanentă verificabilitate prin obiectul de reflecţie şi soluţiile propuse.
Este evident că nedelimitarea cu claritate a fenomenelor speciale face imposibilă deducţia rolului formativ al detecţiei într-un sistem special, independent de experienţa individuală care este, la rândul său, tributară empirismului.
A rezerva detenţia „doar puşcăriaşilor” este o eroare ce sfârşeşte prin a înlătura natura socială a caracterului indispensabil şi esenţial al pedepsei, a minimaliza efectul judecăţii sociale, ignorând universabilitatea şi istoricitatea fenomenului agresional.
Detenţia, are deci un caracter concret şi specific, în acelaşi timp: concret întrucât este legată de experienţa socială şi rămâne în contact cu aceasta, specific întrucât studiază o latură a experienţei sociale, identificându-se cu aceasta definindu-i valoarea şi semnificaţia.
În acest mod, instituţia detenţiei îşi extrage fenomenele din experienţa speciala pentru a teoretiza şi verifica soluţiile formative, individuale sau categoriale, pentru a se evita constrângerea nelegitimă.
Detenţia se situează deci în punctul de conjuncţie al independenţei individuale şi a libertăţii sociale, definindu-se ca operaţiune specifică a experienţei sociale rezultând din accentuarea intenţională şi pragmatică a unei activităţi de reeducare prezentă în orice manifestare a activităţii omului.
Toate aspectele activităţii umane (constând în gândire, îndeplinire, executare, realizare) se detaşează de autorul acestora, deoarece se trece de la judecată la acţiune prin îndeplinirea mişcărilor dictate de gândire, concurând idealul, intenţia acţiunii.
Oricare ar fi agresivitatea care se va exercita, gândirea determină realizarea, îndeplinirea, executarea acesteia prin adoptarea soluţiilor oferite de experienţa individuală, inventând procedee, moduri în care trebuie făcută realizându-se un proces de producere şi invenţie propriu, individual.
Detenţia realizează prin încercări, printr-un caracter aventuros, sau calculat antisocial cu un caracter „compozitiv” în care formativitatea organizează întreaga viaţă spirituală a individului, personalitatea acestuia fiind determinată de conştiinţă şi spontaneitate. În viaţă, există două feluri de a fi: a spune şi a face, adică invenţia şi execuţia.
Agresorul (înlocuind conceptul uzitat de infractor) nu are altă regulă decât acţiunea fizică sau concepţionalâ însoţită de premoniţia reuşitei, astfel încât agresivitatea devine legea individuală cât şi modul de a forma agresorul.
Procesul pe care îl încheie, dar îl şi include detenţia, creează doctrina formativă, personală şi revelatoare pentru agresor, prin implicarea raporturilor umane şi sociale, activitatea complexă şi aventuroasă în care agresorul încercând, reluând, a produs agresiunea reducând sau anulând direcţia formativităţii.
- Caracterul propriu al acţiunii agresionale.
În activitatea agresională există o latură inventivă şi inovatoare gândită ca o condiţie a realizării activităţii pornind de la tehnica simplă până la cele mai mari invenţii, într-un perpetu exerciţiu de formativitae. Afirmaţia că în actul agresional tehnica e totul, e adevărată.
Nu există însă o linearitate a desfăşurării actului agresional, decât în măsura în care se regăseşte într-o operaţiune umană care nu se. confundă cu alte activităţi, instituindu-se ca procedeu autonom şi specific.
Numai în acest mod sfera formativă a detenţiei va căpăta un caracter determinant şi distinct cu specificarea proprie a suprimării până la anulare a deprinderilor agresionale, individuale.
Modul în care acţiunile individuale relevă o anumită specificare agresională prin concentrarea tuturor actelor componente defineşte şi modul operaţional individual, distinct, original.
A gândi şi a acţiona, accentuând o activitate până la a deveni predominantă, în mod intenţionat, în raport cu alte acţiuni individuale se creează caracterul propriu, inconfundabil, determinat de atitudinea şi posibilităţile proprii, de ţelul căruia i se dedică agresorul.
Fiecare acţiune, pe baza indivizibilităţii şi iniţiativei persoanei va cere şi determina în acelaşi timp specificarea unei activităţi şi concentrarea tuturor celorlalte care deşi inventează felul cel mai potrivit de a o îndeplini prin forţa productivă şi capacitate inventivă (cerute de gândire şi de acţiune) se accentuează într-o predominantă numită „modus operandi”.
În viaţa agresională formarea stilului „modus operandi”, este intenţională şi predominantă pentru că acţiunea şi gândirea sunt subordonate scopului specific al formării agresionale.
- Gândirea şi afectivitatea agresională.
Agresivitatea, este concepută de gândire şi susţinută de acţiune, astfel încât confruntarea diverselor tentative prin care se verifică posibilităţile cu intenţia, efectul cu ceea ce trebuie făcut completându-se şi înlocuindu-se unele căutări, va subordona gândirea, intenţiei formativ-agresionale, conform naturii şi caracterului acesteia.
Dar, în viaţa concretă, actul agresional dobândeşte o relevanţă practică, întrucât conţine o anumită independenţă faţă de gândire agresorul fiind stăpânit şi de o anumită afectivitate individuală, necesară pentru susţinerea oricărei acţiuni, ea însăşi subordonându-se scopului ales.
Gândirea şi afectivitatea agresională sunt nerepetabile, apar datorită unei interpretări determinante ale realităţii, precum şi a unei atitudini aproape consecventă faţă de această realitate, mai mult trăită decât gândită, fiind totuşi tributare invenţiei spontane, şi stilului de viaţă agresional.
Agresivitatea ajunge la formativitate specifică şi intenţională, chiar dacă apar îndoieli asupra posibilităţilor de realizare a unei operaţii specifice, deoarece raţionamentele, stilul de acţiune, caracterul sunt prestabilite în ce are esenţial scopul agresional, iar experienţa concretă, sentimentele agresorului îi redau spiritualitatea sa originală.
Procesul de reeducare, trebuie în prealabil, să clarifice procedeele individuale, reuşitele şi eşecurile, să definească atitudinea afecţională, inventivitatea specifică stadiului de încercare şi căutare a propriului stil agresional, adecvarea agresorului la regimul detenţiei devenind perfectă.
Cunoaşterea procedeelor de acţiune şi a efectelor acestora va reprezenta însăşi esenţa procesului de reeducare, ceea ce se traduce în a demonta şi a scoate în evidenţă modul cum se ajunge la gândirea agresională, precum şi căile de realizare, caracterele proprii şi specifice ale acesteia.
- Detenţia - modalitate de executare a pedepsei.
Lipsirea de libertate acţionează ca un principiu social care îşi asumă rolul modelării din exterior, prin pedeapsă, al influenţării cu prioritate, în planul comportamentului individual, cu scopul depăşirii rezistenţei nelegitime, al adaptării agresorului la viaţa socială.
Modalităţile de reeducare a agresorului sunt potenţial infinite, intenţia „reformativă” consolidându-se totuşi doar din cele tradiţionale prevăzute de lege.
Procesul de formare al unei noi personalităţi în detenţie, începe numai atunci când intenţia formativă pare să înfrângă rezistenţa nelegitimă, individuală şi tinde să dovedească vocaţia reformării, în perioada executării pedepsei, după un timp intervenind obişnuinţa, ca urmare a comparării pedepselor, conform principiului un pitic mai mic sau un cocoşat mai cocoşat.
Activitatea agresorului în detenţie nu poate fi separată de spontaneitatea inconştientă, de conştiinţa liberă agresională, aceasta incluzând caracterul de încercare permanentă, spontaneitatea şi inventivitatea unor încercări decisive. Trăirea individului şi legea organizării detenţiei nu trebuie să fie separate. Tocmai în această întrepătrundere constă procesul de reformare socială a agresorului, astfel încât acesta va fi determinat să renunţe la invocarea liberului arbitru, prin sublinierea necesităţii iegii, a ordinii, a normei.
Individualitatea agresională se regăseşte în caracterul agresorului şi în naţiunea agresională - care devine un ansamblu compoziţional, teleologic, unde fiecare element ca şi întregul au aceeaşi finalitate.
Astfel, agresiunea este o formă compoziţională desăvârşită de agresor, fiind o variantă a stilului propriu agresional, cu caracterul lui „pre” şi „post” existent în perioada de detenţie şi cu legile proprii.
În perioada detenţiei se află două autorităţi: cea individuală preexistentă, împotriva căreia instituţia statală luptă pentru remodelarea ei, combinând şi folosind elementele acesteia pentru a le depăşi şi autoritatea statului care impune legile interne obligatorii, metodele analizei personalităţii agresionale într-o imperaţiune esenţială şi încordată având drept scop subordonarea agresorului.
Trebuie relevată distincţia netă între personalitatea agresională preexistentă, care reprezintă elementul primordial al reformării sociale şi comportamentul individual în perioada detenţiei, în care primatul aparţine eticului - conştiinţa activă.
Tot ceea ce va reprezenta reeducare, este coreiat cu un ansamblu cognitiv de conştiinţă, însă nu iimitat la interpretarea teoretică a moralei, a judecăţilor etice, a conştiinţei volitive, sensibile, activă.
Dacă n-ar exista întrepătrunderea - adică necesitatea receptării conexiunilor furnizate de detenţie, ar însemna că prin pedeapsă să se urmărească doar contemplarea agresională - post factum prin sancţiune şi poate compasiunea pentru victimă, renunţându-se la orice participare socială la reformarea individuală.
Detenţia trebuie să definească componenţa conţinutului educaţional, stabilit, în ce priveşte puşcăriaşul, că subordonarea etică se va păstra şi dincoio de perioada detenţiei, agresorul trebuind să se elibereze de influenţa agresională, nu doar prin negarea forţată a acesteia, sau prin determinarea formală, ci prin desăvârşirea lui imanentă, prin învingerea tensiunii şi educaţiei agresionale, prin noua apreciere a terminologiei etice, prin autodepăşire.
Detenţia va defini atitudinea individului faţă de etică, şi faţă de elementele convenţionale, existenţiale, prin depăşirea determinării sociale concrete şi finalizarea unui eveniment, ca simplu act, etic deviată.
Chiar dacă detenţia impune izolarea, separarea puşcăriaşului de activitatea socială, aceasta nu anulează totuşi posibilitatea (este adevărat redusă), pentru agresor de a finaliza, în cadrul unor legături umane, necesare existenţei şi integrării stricte, unele evenimente agresionale.
În izolare, raţiunea şi voinţa pot fi puse la încercare, ca un fragment al evenimentului agresional, unitar, chiar dacă finalizarea este imposibilă. Ar trebui ca izolarea să distrugă toate elementele concrete ale evenimentului agresional, întrucât libertatea este condiţionată de poziţia exterioară, la vedere, a agresorului, orice eveniment putând să fie doar plăsmuit, însă tensiunea psihică eliminând-o finalizarea, aducând astfel starea de acalmie. Funcţia izolării nu-şi exercită rolul de inhibant - agresional, decât în majoritatea cazurilor, făcând posibilă reformarea pozitivă a individului, fiindcă înlesneşte atitudinea cognitivă şi cea etică faţă de agresiune, modelând agresorul prin cunoaşterea semnificaţiei antisociale a evenimentului.
Agresorul încearcă să nu mai dorească acel obiect, acea plăcere reală, care a format conţinutul agresiunii, şi prin forţele sale proprii transferă căutarea satisfacţiei în nevoia de ajutor, de căinţă, de iertare.
- Înlocuirea pedepsei închisorii
Fără îndoială, acţiunea umană, este interpretabilă, atât în limitele individuale, cât şi în mod fundamental, de către societate.
Acţiunea agresională impune realizarea unui proiect mental prin folosirea unei tehnici individuale, după reguli împrumutate sau individuale, modus operandi şi trăirea încercărilor anterioare, precum şi stăruinţa inventivă chiar şi în cazul când e descoperită.
Modul de acţiune inventat sau împrumutat de agresor este unicul mod care va desăvârşi acţiunea şi reprezintă un punct de caracterizare a agresorului. Este evident că agresorul îşi inventează modul de acţiune prin încercări, adică închipuindu-şi diverse posibilităţi care trbuie verificate sistematic, şi selecţionate până la găsirea posibilităţii unice, necesare, care va marca reuşita.
Deşi nu există nici o normă ulterioară pentru a se dovedi şi cântări tensiunea psihică trăită de agresor, în momentul alegerii variantei cu şansele reuşitei, se rezumă că o astfel de tensiune există, în cazul agresorilor responsabili relativ la prevederea rezultatului agresional prin trimiterea simultană la obiectul conceptelor de: lege şi libertate, necesitate, legalitate, regulă şi aventură. închipuirea uneia sau mai multor posibilităţi, aplicarea în mod stăruitor din experiment în experiment, până la găsirea unei singure posibilităţi de realizare şi finalizare a agresiunii, indică gradul de finalizare, de responsabilitate acceptat de agresor precum şi procentul de vinovăţie extins la întreaga activitate agresională expusă din toate agresiunile săvârşite în perioada anterioară, pentru care a suferit sancţiuni legale, omiţându-se agresiunile nedescoperite. Faptul că din multitudinea variantelor posibile de reuşită, agresorul a inventat şi a ales pe cea care a finalizat agresiunea, trebuie să definescă intenţia, riscul asumat şi capacitatea individuală de răspundere în faţa legii.
Agresiunea îşi are întotdeauna reguli individuale acceptate respectate, sau dimpotrivă abandonate de agresori, precum şi scopurile sale directe, care nu coincid, însă întotdeauna cu finalitatea agresiunii.
Rezultă că, în domeniul răspunderii pentru faptele şi acţiunile agresionale, trebuie adoptate pedepse prin care să se verifice şi ratifice valoarea reformaţi vă şi educativă.
- Semilibertatea.
Detenţia, are în natura ei un caracter de reformare individuală şi suscită adoptarea unor reguli şi a unor moduri specifice care să instituie o reală continuitate formativă pentru deţinut. Legalitatea care se impune perioadei din detenţie, creează posibilitatea unei reformări stabile şi definitive.
Dar această reformare individuală considerată operativă suscită o serie întreagă de reluări prin care se consideră o astfel de modalitate ca fiind un principiu al reeducării. Pentru ca reeducarea să se dezvăluie în natura sa adevărată trebuie ca legalitatea să fie înţeleasă ca normă de reformare specială, care să dezvăluie ca un proces definitiv eficacitatea regulilor sale concurând cu o altă posibilitate în comportament. Si în detenţie se poate explica cum o anumită activitate poate fi executată în condiţii bune, sau dimpotrivă în condiţii necorespunzătoare.
Exemplaritatea nu se regăseşte decât în munca unora dintre deţinuţi, care manifestă o adeziune liberă faţă de procesul muncii, un nonsens prin care se urmăreşte reducerea sau executarea pedepsei în condiţii urmate de stimuli.
Exemplaritatea în comportament şi atitudine nu acţionează din exterior, ci în virtutea rezultatelor conştiinţei individului de sine şi se relevă în căutarea celor mai pozitive atitudini. încercând să evite constrângerea care va exercita totuşi asupra lui o influenţă, deţinutul acţionează într-un act de adeziune în asemenea măsură încât se ia drept regulă orice activitate radical nouă a cărei eficacitate îi menţine o oarecare independenţă. De aceea el va căuta în realitate, propriul mod de a se forma, precum şi un domeniu adecvat de influenţă.
Problema nu se poate restrânge totuşi la momentul disciplinei ci la continuitatea pozitivităţii măsurii şi în acele cazuri, în care pe de o parte semilibertatea este considerată nu doar ca o simplă măsură de stimulare a unora dintre deţinuţi ce se limitează la o anumită categorie de infracţiuni, ci ajunge să influenţeze şi celelalte categorii de deţinuţi. Valoarea deosebită şi eficacitatea semilibertăţii depinde de conştiinţa individuală, de modul în care sunt respectate regulile de execuţie, iar continuitatea lor rezidă într-o anumită formă în sensul că, după cum prevenirea a reuşit, tot astfel reformarea poate reuşi prin adoptarea semilibertăţii.
Dacă regulile semilibertăţii sunt considerate drept normative, este evident că rezultatele acesteia nu sunt în afara activităţii respecializării şi reformării, astfel încât se regăseşte, în cele din urmă şi în caracterul infractorului.
Trebuie însă depăşită faza preparatorie a regulilor ce se aplică în general pentru a se evita ajungerea la un rezultat care le-ar putea transforma doar în sfaturi sau reţete de urmat.
Semilibertatea este redusă, prin definiţie, la o modalitate de viaţă controlată, în care acţiunile, căile de execuţie, implică respectarea regimului ulterior de detenţie, dar şi de individualizare a comportamentului post infracţional, reformativ şi adaptabil. Respectarea regulilor regimului de detenţie devine eficace şi operativă, întrucât se realizează legătura între efectul, sancţionator al pedepsei şi soluţia stimulativă pentru condamnaţii cu un comportament corespunzător de a beneficia de semilibertatea în care îşi asumă orientarea corespunzătoare propunând un nou model de comportament. În acest scop este hotărâtoare conştiinţa individuală, care pe lângă faptul că dezvăluie adevărata natură a regulilor de detenţie, fixează şi limitele în care semilibertatea poate fi eficace, pentru că rămas fără supraveghere, sau cu supraveghere relativă, deţinutul va înţelege iegea în mod operativ ajungâdu-se până acolo încât regulile să fie privite ca un model compoziţional, în măsură să susţină o nouă comportare reformaţi vă.
Şi aici subzistă o dublă posibilitate, după cum condamnatul poate considera măsura ca o încredere a administraţiei, ca o punere la încercare privind posibilitatea reeducării sale, pe o anumită durată a condamnării, sau dimpotrivă, o imitare servilă, mecanică, stereotipă, a condiţiilor de detenţie, fără nici o discuţie între restrângerea drepturilor sau acordarea facilităţilor cunoscute. Este imposibil de precizat dacă modul de comportare al condamnatului este cei care impune acordarea beneficiului semilibertăţii, sau dacă nu se porneşte mai degrabă de la circumstanţele personale ale condamnatului, întrucât cele două ipostaze converg până la identificare.
Crearea condiţiilor de muncă ce par a fi speciale, într-un loc de deţinere - însărcinarea cu realizarea unor atribuţii limitate de supraveghere şi pază a efectivului de deţinuţi, îndeplinirea unor activităţi administrative în colectivitatea civilă, unele înlesniri individuale, nu exclud supravegherea administrativă, fără întreruperea sigură supusă exigenţelor legii, şi regulamentului detenţional intern.
Legătura dintre smilibertate şi detenţie cu posibilitatea implicită a suprimării semilibertăţii serveşte pentru a explica mai întâi de toate, faptul că după săvârşirea infracţiunii de un anumit gen, reeducarea condamnatului, ar părea un proces misterios şi de neânţeles, căci nici un condamnat nu ajunge să se considere reeducat decât trecând prin executarea pedepsei, cu excepţia cazurilor de suspendare.
- Munca în exterior.
Este adevărat că în detenţie comportamentul individual devine operativ, însă nu se poate ignora faptul că detenţia nu exclude o anumită ştiinţă a felului de a înţelege viaţa în ce are ea mai dramatic, pricipiile comportamentale normale, regulile, sfaturile, şi preceptele morale.
Detenţia oferă reguli de aplicat şi dezvăluie că amnificaţia operativă a proprilor sale moduri de reeducare, iar condamnaţii le înţeleg doar în măsura în care participă la aceste moduri de reeducare fie printr-o afectivitate individuală - determinată de necesitatea ispăşirii vinei, fie prin obişnuinţa desprinsă în viaţă de a se supune regulilor administrative.
În afară de aceasta, posibilitatea cea mai bună de a dezvălui semnificaţia operativă a regulilor detenţiei, consistă în a interveni direct în cursul operaţiunilor reeducaţionale, indicând modificări de tratament, sugerând paze educaţionale sau corectând comportamentele chiar prin aplicarea unor noi sancţiuni. Desigur, principiile detenţiei sunt impuse de lege şi verificate de practică, având o sferă atât de largă şi de completă, încât condamnatul are sarcina să le înţeleagă semnificaţia reformativă şi oportunitatea.
Administraţia dirijează operaţiunea deţinutului şi-l îndrumă fără a i se substitui, intervenţia administrativă fiind cu atât mai eficace cu cât acesta respectă mai mult regulamentul. Dar toate acestea nu înlătură aprecierea că în procesul reeducativ intervenţia administraţiei se face simţită permanent si operativ, căci n-ar avea nici o eficacitate un act în care s-ar renunţa la disciplina administrativă.
După cum trebuie să intervină în felul de comportament detenţional, cerut de lege, tot aşa administraţia nu poate să renunţe la depistarea şi stimularea actelor şi acţiunilor comportamentale pozitive.
Doar în aceste condiţii rolul sancţionator şi preventiv poate fi atins: prin executarea pedepsei conform legii şi totodată prin stimularea pozitivă a comportamentului individual, astfel încât să se facă simţită mai puţin tendinţa coercitivă a pedepsei şi mai mult latura educaţională.
Se cere multă disciplină comportamentală pe care condamnatul trebuie s-o dovedească de la o etapă la alta, astfel încât limita care pretinde supunere şi este impusă din exterior să devină atât de intimă, încât să se prezinte ca libertate.
Actul de adaptare, prin care condamnatul ştie să descătuşeze regulile primite, va permite păstrarea în echilibru a disciplinei tendenţionale şi libertatea, supunerea şi iniţiativa limitată.
Într-adevăr, a se opri în detenţie la disciplina exterioară, înseamnă a aplica regulile, ceea ce printr-o rău înţeleasă supunere la o pretinsă autoritate, duce la eşecul educativ; iar a se răzvrăti împotriva disciplinei, înainte chiar de a fi dovedit o cât de puţină supunere, înseamnă pentru deţinut a fugi de efortul care duce la libertate.
Perioada detenţiei se supune regulilor pentru ca deţinutul să înveţe să se lase în seama disciplinei, pentru a-şi afirma adaptabilitatea şi a aspira la iibertatea adevărată prin interiorizarea disciplinei exterioare şi nu eludând-o, pentru că lanţurile la care duce răzvrătirea faţă de această disciplină sunt mai coercitive, decât cele ale regulamentului.
Munca desfăşurată în exterior, de o anumită categorie de deţinuţi este în asemenea măsură necesară, încât determină noi posibilităţi formative, prin încercarea de adaptare la viaţa normală, a comportamentului deviant.
Ea reprezintă un laborator educaţional detenţional în care experienţele sunt făcute în comun de administraţie şi de individ, iar comportamentele individuale servesc de învăţătură tuturor.
Prin acest gen de muncă se accentuează particularităţile de ispăşire a pedepsei, instituindu-se şi consolidându-se receptele educaţionale.
- Liberarea condiţionată
Ca transformare, detenţia are o funcţie de respecializare, pentru că dacă, pe de o parte, este în măsură să reducă agresivitatea comportamentului deviat, pe de alta, nu ajunge la acest lucru decât reconvertind agresorul. Aceste două funcţii de reeducare şi de reconvertire nu se pot exercita decât împreună.
Dar ceea ce este important de observat este că aceste funcţii ale detenţiei sunt succesiunea reformării educaţionale pentru agresor, care în mod necesar trebuie să se transforme, astfel prin atitudinea contrară, vor fi obligaţi la o nouă detenţie şi implicit la o nouă reformare mai dură. Nu există altă lege, decât aceea de a-l educa pe agresorul responsabil de actele sale, prin condamnarea şi sancţionarea nerelevantei sale educaţionale. Detenţia este considerată de obicei ca o epuizare prealabilă a formulelor educaţionale în libertate şi care, în final a ajuns la culmea evoluţiei sale agresionale, o etapă necesară a unui proces obligatoriu.
Dar există un alt sens în care se poate spune că detenţia nu este indiferentă la valoarea reformării sociale a deţinutului, iar faptul de a fi reuşit o astfel de adaptabilitate aparţine nu numai individului, ci şi felului foarte particular de a stimula pozitivitatea educaţională. Modul de a înţelege comportamentul detenţional inedit, sau o anumită formă a acestuia, şi de a realiza în final educarea deţinutului, face parte din categoriile adoptate de societate, pentru a realiza ideea reeducării. Dar, ca rigoare, ar trebui să se ajungă la o concluzie opusă, căci, dacă în detenţie genurile şi formele de reeducare sunt aceleaşi, deţinuţii sunt totuşi de facturi diverse şi nu înţeleg posibilităţile formative şi eficacitatea operativă a pedepsei pentru a schimba personalitatea. O astfel de neânţelegere, nu întârzie să-şi aibă repercursiunile asupra noţiunii de reeducare, o realitate concretă, care acţionează în lumea recidiviştilor şi a deţinuţilor eliberaţi la termen. Dar toate acestea n-ar fi posibile dacă nu s-ar putea vorbi de libertatea condiţionată, datorită căreia perfecţiunea reeducaţională trebuie înţeleasă drept exemplaritatea în comportamentul deţinutului, în sensul pe care l-am descris, acela a unui comportament care este urmărit şi apreciat, proliferând forme noi şi instituind reguli noi.
Dacă întreaga viaţă detenţională este educativă, printr-un evident proces reformativ, reprezentat de forma de cunoaştere a deţinutului, de receptivitatea şi activitatea acestuia, în cazul executării unei părţi din pedeapsă, acesta beneficiază de liberarea condiţionată.
Dacă liberatul condiţionat este receptiv la condiţionările aceste măsuri şi împiedică posibilitatea de a mai săvârşi o altă infracţiune, atunci la împlinirea duratei efectiv a pedepsei liberarea devine definitivă.
Faptul că în perioada până la expirarea perioadei pedepsei liberatul condiţionat săvârşeşte din nou o infracţiune, instanţa poate dispune fie menţinerea liberării, fie revocarea acesteia.
Din această cauză, instanţa în funcţie de gravitatea infracţiunii când revocă măsura liberării, stabileşte pedeapsa pentru noua infracţiune şi o contopeşte cu restul de pedeapsă.
În acest mod legea determină pe liberat să-şi depună silinţa necesară pentru a fi receptiv la condiţionările legii şi a se implica în respectarea acestora în toate acţiunile sale personale.