Drept

Asigurarea poate fi definită ca fiind operaţiunea prin care un asigurator, organizând pe principiul mutualităţii un număr mare de asiguraţi, expuşi la anumite riscuri, îi indemnizează pe aceia dintre ei care suferă pierderi la producerea acestor riscuri din fondul comun constituit din primele de asigurare sau cotizaţiile încasate.

            Această definiţie pune în evidenţă caracteristica esenţială a asigurării, aceea de a fi o operaţiune complexă, antialeatorie, de luptă colectivă împotriva hazardului. Cu cât numărul de participanţi este mai mare, cu atât şi eficienţa acestei lupte este mai mare. Definită astfel, asigurarea capătă percepţia de utilitate publică sau de grup, ceea ce este mai aproape de realitate decât imaginea de joc al hazardului între două părţi contractante, pe care o inspiră definiţia contractului de asigurare din legislaţiile diverselor ţări.

            În legea nr. 136 din 1995 privind asigurările şi reasigurările în România modificată prin legea 172 din 2004, asigurarea se defineşte astfel:

            “Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile prezentei legi, în limitele şi la termenele convenite”.

            Definiţia reflectă natura obligaţiilor bilaterale esenţiale între cele două părţi contractante, dar nu ne sugerează în nici un fel că numai un număr mare de astfel de contracte poate să genereze un fond de asigurare suficient de mare, prin contribuţii individuale suficient de mici astfel încât să se asigure atractivitatea şi eficienţa acestui joc colectiv de ajutor mutual.

            Cei care participă la acest joc complex sunt, generic vorbind, asiguraţii şi asigurătorii.

            Asiguraţii sunt persoanele fizice sau juridice care doresc să se asigure, în beneficiul lor sau al altor persoane. Aceştia generează cererea de asigurare ca funcţie a unor factori de natură economică şi socială.

            Asigurătorii generează, sub forma modalităţilor şi instrumentelor de asigurare concepute, oferta de asigurare. Ea se particularizează diferenţiat la nivelul celor două categorii distincte de asigurători:

            - societăţi comerciale de asigurare;

            - asociaţii mutuale de asigurare.

            Societăţile comerciale de asigurări îşi desfăşoară activitatea pe principiul obţinerii de profit. Toate aspectele ce ţin de organizare şi funcţionare sunt strict reglementate de lege şi monitorizate de o autoritate a pieţei de asigurări deoarece se cer protejate interesele unui număr considerabil de asiguraţi.

            Asociaţiile mutuale îşi desfăşoară activitatea în scopul într-ajutorării reciproce a membrilor fondatori, fără a urmări şi obţinerea de profit. Numărul participanţilor este mai restrâns şi categoriile de riscuri mai puţin diversificate. Fiecare membru al asociaţiei are o dublă calitate: şi de asigurat şi de asigurător. Fiecare participă cu contribuţia care i-a fost stabilită, la formarea fondului comun de asigurare. Din acest fond se dezdăunează cei care înregistrează pierderi materiale sau financiare din categoria celor prevăzute în statutele acestor asociaţii. La sfârşitul anului se procedează la regularizarea contribuţiilor funcţie de mărimea efectivă a despăgubirilor.

            O categorie aparte de asociaţii mutuale o constituie tontinele[1]. Tontinele sunt asociaţii constituite pentru o perioadă determinată de timp (de exemplu 15 ani) în decursul căreia membrii ei subscriu la fondul comun o cotizaţie anuală ce variază funcţie de vârstă pentru a capitaliza acest fond şi a-l distribui ulterior supravieţuitorilor sau beneficiarilor desemnaţi.

            O menţiune distinctă trebuie făcută referitor la corporaţia Lloyd’s din Anglia deoarece prin forma de organizare reprezintă mai mult decât o simplă societate comercială de asigurări. Ea cuprinde o corporaţie profesională, o comunitate de subscriitori de asigurări şi o piaţă de asigurări (inclusiv un centru mondial de informaţii maritime).

            Organizaţia Lloyd’s a fost creată spre sfârşitul secolului al XVII-lea de armatori şi oameni de afaceri care frecventau cafeneaua lui Edward Lloyd din Londra în scopul de a se informa asupra navelor, mărfurilor transportate şi tranzacţiilor comerciale perfectate. Ea a fost recunoscută ca o instituţie de interes general pentru comerţul maritim printr-un act al Parlamentului britanic din 1871. Activitatea ei se îndreptase între timp preponderent spre zona asigurărilor maritime, dar nu numai.

            Lloyd’s nu este o societate propriu-zisă de asigurări deoarece ea nu efectuează asigurări în nume propriu şi nici nu îşi asumă răspunderi pentru asigurările încheiate de membrii săi. De fapt nici membrii săi, denumiţi subscriitori, nu are contracte directe cu asiguraţii. Asigurarea nu se poate face decât prin intermediul unei companii de curtieri Lloyd (Lloyd’s Brokerage Company). Curtierul (brokerul) Lloyd reprezintă interesele asiguratului şi prezintă cererea lui de asigurare în primul rând subscriitorilor Lloyd. La fiecare poliţă pot să subscrie chiar şi zeci de subscriitori. Ei preiau riscurile pe cont propriu, cu răspundere personală nelimitată.

            Compania Lloyd’s nu are însă rolul pasiv de a pune la dispoziţia subscriitorilor birourile necesare încheierii asigurărilor, ci întocmeşte şi controlează respectarea condiţiilor şi procedurilor de perfectare a contractelor şi celor legate de solvabilitatea membrilor subscriitori. Cei din urmă sunt obligaţi să depună la Lloyd o garanţie în valoare de 15% din suma asigurărilor pe care le acoperă personal. Ei varsă primele de asigurare colectate la fondul central de prime din care se plătesc despăgubirile, cheltuielile de administraţie şi beneficiile. Subscriitorii contribuie şi la fondul central de rezervă destinat acoperirii eventualelor pierderi ale vreunui membru. Numărul de subscriitori depăşeşte cifra de 10.000 şi sunt grupaţi în sindicate, pe ramuri de asigurare (maritimă, auto, aviaţie, etc.).

Clasificarea asigurărilor se poate face după mai multe criterii, astfel:

1. După domeniul la care se referă:
2. Asigurări de viaţă;
3. Asigurări generale (non-viaţă).
4. După forma juridică de realizare a asigurării:
5. Asigurări obligatorii (prin efectul legii);
6. Asigurări facultative (contractuale).
7. După zona geografică de cuprindere:
8. Asigurări interne;
9. Asigurări externe.
10. După localizarea raporturilor juridice:
11. Asigurări directe;
12. Asigurări indirecte.

1. Clasificarea asigurărilor după domeniul acoperit presupune două categorii mari de asigurări – de viaţă şi generale – care conţin la rândul lor mai multe clase de asigurări. Legislaţia românească s-a adaptat recent celei europene şi prin definirea aceloraşi tipuri şi clase de asigurări, după cum urmează (din anexa 1 la Legea 403/2004):

            A1. Asigurări de viaţă

Tipuri de asigurări care au o bază contractuală:

1. a) asigurări de viaţă care includ: asigurarea la termen de supravieţuire, asigurarea de deces, asigurarea la termen de supravieţuire şi de deces (mixtă de viaţă), asigurarea de viaţă cu rambursarea primelor, asigurarea de căsătorie, asigurarea de naştere;
2. b) anuităţi:
3. c) asigurări de viaţă suplimentare: asigurări de deces din accident, asigurări de vătămări corporale, asigurări de incapacitate permanentă de boală, asigurări de incapacitate permanentă din accident, asigurări de incapacitate temporară din boală, asigurări de incapacitate temporară din accident, asigurări de spitalizare, asigurări de cheltuieli medicale, asigurări de boli grave, asigurări de şomaj, când acestea sunt subscrise suplimentar unui contract de asigurări de viaţă;
4. d) asigurări permanente de sănătate.

            Clasele de asigurări de viaţă:

1. Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare, prevăzute la lit. A a), b) şi c), cu excepţia celor prevăzute la pct. II şi III.
2. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere.

            III. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii, prevăzute la lit. A a) şi b).

1. Asigurări permanente de sănătate, prevăzute la lit. A d).

            A2. Asigurări generale

            Clasele de asigurări generale:

1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă şi bolile profesionale), pentru care se acordă:

            - despăgubiri financiare;

            - despăgubiri în natură;

            - despăgubiri mixte (financiare şi în natură);

            - despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului.

2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă:

            - despăgubiri financiare;

            - despăgubiri în natură;

            - despăgubiri mixte (financiare şi în natură).

3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare), care acoperă:

            - daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor;

            - daune survenite la mijloacele de transport terestru, altele decât cele cu motor.

4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă:

- daune survenite la mijloacele de transport feroviar care se deplasează sau transportă mărfuri ori persoane.

5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă:

- daune survenite la mijloacele de transport aerian.

6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă:

- daune survenite la mijloace de transport fluvial;

- daune survenite la mijloace de transport lacustru;

- daune survenite la mijloace de transport maritim.

7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă:

- daune suferite de mărfuri, bagaje şi alte bunuri transportate.

8. Asigurări de incendiu şi alte calimităţi naturale, care acoperă:

- daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 şi 7), cauzate de:

- incendiu;

- explozie;

- furtună;

- alte fenomene naturale în afara furtunii;

- energie nucleară;

- surpare de teren.

9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă:

- daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 şi 7), atunci când aceste daune sunt cauzate de grindină sau îngheţ, furt, altele decât cele prevăzute la pct. 8.

10. Asigurări de răspundere civilă pentru autevehicule, care acoperă:

- daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transportatorului).

11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă:

- daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv răspunderea transportatorului).

12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă:

- daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport maritim, lacustru şi fluvial (inclusiv răspunderea transportatorului).

13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă:

- daune din prejudicii produse terţilor, altele decât cele menţionate la pct. 10, 11 şi 12.

14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri:

- insolvabilitate;

- credit de export;

- vânzare în rate;

- credit ipotecar;

- credit agricol.

15. Asigurări de garanţii pentru:

- garanţii directe;

- garanţii indirecte.

16. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă:

            - riscuri de şomaj;

            - insuficienţa veniturilor;

- pierderi datorate condiţiilor meteorologice nefavorabile;

- nerealizarea beneficiilor;

- riscurile aferente cheltuielilor curente;

- cheltuieli comerciale neprevăzute;

- deprecierea valorii de piaţă;

- pierderile de rentă sau alte venituri similare;

- pierderile comerciale indirecte, altele decât cele menţionate anterior;

- pierderile financiare necomerciale;

- alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de asigurare.

17. Asigurări de protecţie juridică, care acoperă:

- cheltuielile cu procedura judiciară şi alte cheltuieli, cum ar fi: recuperarea pagubei suferite de asigurat printr-o procedură civilă sau penală, apărarea ori reprezentarea asiguratului într-o procedură penală, administrativă sau împotriva unei reclamaţii îndreptate împotriva acestuia.

18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau absenţelor de la domiciliu ori de la locul de reşedinţă permanentă.

Autorizaţiile de funcţionare acordate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor pot fi acordate simultan pentru mai multe clase de asigurare şi vor purta denumiri condensate, ca de exemplu:

1. a) clasele nr. 1 şi 2 se acordă sub denumirea “Asigurări de accidente şi boală”;
2. b) clasele nr. 1 (a patra liniuţă), 3, 7 şi 10 se acordă sub denumirea “Asigurări auto”;
3. c) clasele nr. 1 (a patra liniuţă), 4, 6, 7 şi 12 se acordă sub denumirea “Asigurări maritime şi de transport”;
4. d) clasele nr. 1 (a patra liniuţă), 5, 7 şi 11 se acordă sub denumirea “Asigurări de aviaţie”;
5. e) clasele nr. 8 şi 9 se acordă sub denumirea “Asigurări de incendii şi alte daune la proprietăţi”;
6. f) clasele nr. 10, 11, 12 şi 13 se acordă sub denumirea “Asigurări de răspundere civilă”;
7. g) clasele nr. 14 şi 15 se acordă sub denumirea “Asigurări de credite şi garanţii”.

            Asiguratorul autorizat să subscrie un risc principal dintr-o clasă poate să subscrie riscuri cuprinse într-o altă clasă, fără ca autorizaţia să prevadă aceste riscuri, dacă acestea:

            - sunt legate de riscul principal;

            - privesc obiectul care se află sub incidenţa riscului principal; şi

            - sunt garantate prin contractul care reglementează riscul principal.

            Clasificarea asigurărilor în asigurări de viaţă şi asigurări non-viaţă (generale) ţine seama de trăsăturile riscurilor asigurate. Deosebirile dintre ele provin din natura relaţiei contractuale, durata şi tipul de risc. În cazul asigurărilor de viaţă, riscul care se asigură este decesul. Deşi acest eveniment este cert, el este un risc asigurabil deoarece contractul de asigurare se încheie pentru o anumită durată, iar momentul în care se produce decesul este incert. Deci elementul de incertitudine se referă la momentul producerii riscului şi nu la însuşi riscul. La asigurările non-viaţă, pe perioada contractuală evenimentul asigurat se poate produce sau nu.

            Altă deosebire se referă la durata contractului. În timp ce asigurarea de viaţă este un contract pe o durată mai mare (minim 5 ani), contractele de asigurări non-viaţă sunt încheiate pe termen scurt (de regulă pentru un an sau pentru un anumit eveniment care poate dura chiar câteva ore). De asemenea, administrarea contractului, tipurile de rezerve care trebuie create, modul de stabilire a primelor de asigurare şi a rezervelor şi, în general, întregul sistem de administrare sunt foarte diferite. Această clasificare determină şi limite diferite de capital pentru constituirea societăţilor de asigurări pentru cele două categorii.

Prezentarea comparativă a asigurărilor de viaţă şi non-viaţă

1. După forma juridică de realizare a asigurării vorbim de asigurări obligatorii (prin efectul legii) şi asigurări facultative (contractuale).

            Asigurarea prin efectul legii (obligatorie) este stabilită prin reglementările legale şi se realizează automat dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege privind bunurile sau persoanele care intră sub incidenţa acestora. Ea are la bază anumite interese care aparţin societăţii în ansamblul său şi nu necesită acordul de voinţă al persoanelor fizice sau juridice vizate. În cele mai multe ţări (ca şi în România), forma de asigurare obligatorie este asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule. În altele, ca asigurări obligatorii avem asigurările de răspundere profesională.

            Asigurarea contractuală (facultativă) are la bază un contract de asigurare între asigurat şi asigurător, fiind o expresie a voinţei părţilor. Este forma de asigurare mai flexibilă decât asigurarea prin efectul legii deoarece se încheie ca urmare a nevoii de protecţie a asiguratului, răspunzând astfel mai bine necesităţilor şi intereselor acestuia.

Prezentare comparativă a asigurărilor obligatorii şi a celor facultative

1. După zona geografică de cuprindere vorbim de asigurări interne şi asigurări externe.

            Asigurările interne sunt cele în care:

            - părţile contractante domiciliază în aceeaşi ţară;

            - bunurile, personale şi răspunderea civilă care fac obiectul lor se află în aceeaşi ţară;

            - riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu;

            - primele de asigurare, despăgubirile şi sumele asigurate se exprimă şi se plătesc, de regulă, în moneda naţională.

            Asigurările externe sunt cele în care:

            - una din părţile contractante sau beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară;

            - obiectul asigurării se află în altă ţară;

            - răspunderea civilă legală a asiguratului rezident se manifestă în altă ţară;

            - riscul asigurat se poate produce pe teritoriul altei ţări;

            - primele de asigurare, despăgubirile sau sumele asigurate se exprimă şi se plătesc, de regulă, în valută.

            În categoria asigurărilor externe intră: asigurarea pe timpul transportului extern a mărfurilor ce fac obiectul comerţului internaţional, asigurarea mijloacelor de transport în trafic internaţional, asigurarea creditelor de export, asigurarea de răspundere civilă avută în afara ţării, asigurarea construcţiilor şi a răspunderii civile a constructorului pentru obiectivele realizate în străinătate etc.

1. După localizarea raporturilor juridice vorbim de asigurări directe şi asigurări indirecte.

            În asigurările directe se stabilesc raporturi juridice între asiguraţi, persoane fizice sau juridice (excluzând societăţi de asigurări) şi asigurători fie în baza legii, fie în baza contractului de asigurare facultativ. Includem aici şi coasigurarea, adică asigurarea aceluiaşi risc în cote-părţi cu mai mulţi asigurători, în baza unor contracte bilaterale între asigurat şi fiecare coasigurător în parte.

            Asigurările indirecte sunt perfectate între două societăţi de asigurare dintre care una are statutul de reasigurat, iar cealaltă de reasigurător, în baza unui contract de reasigurare. Se urmăreşte cedarea către reasigurător a unei părţi din răspunderea pe care asiguratorul şi-a asumat-o printr-o asigurare directă. În acest fel reasiguratorul ajunge să suporte o parte din riscul la care este expus un asigurat fără să încheie cu acesta vreun contract.

[1] Denumirea provine de la numele bancherului italian Lorenzo Tonti care a inventat sistemul în secolul al XVII-lea şi după ce l-a experimentat în Italia, l-a promovat în Franţa.