Termenul şeful statului, astăzi, este sinonim cu cel al preşedintelui. Etimologic, un „preşedinte" este persoana care prezidează, care se află la conducere. Cuvântul preşedinte se obişnuieşte a fi utilizat pentru titluri de şefi ai statelor din majoritatea republicilor lumii, fie că e ales de popor, de un legislativ sau un colegiu electoral special.
Există doua modalităţi de desemnare a şefului statului: fie că el moşteneşte tronul prin succesiune şi este, deci, monarh, fie că este ales de întreg poporul, în dependenţă de forma de guvernare, şi este, deci, Preşedinte.
În republici, forma democratică de guvernare poate fi prezidenţiala, semi-prczidenţială sau parlamentară. Cel mai elocvent exemplu al unei republici prezidenţiale îl reprezintă Statele Unite ale America. Conform Constituţiei americane, „puterea executivă va fi exercitată de Preşedintele Statelor Unite ale Americii". Preşedintele american dispune de puteri vaste: el este şef al statului, şef al executivului, comandant suprem al forţelor armate, şef al diplomaţiei; el încheie tratate, numeşte ambasadori, ministru consuli, judecători la Curtea Supremă de Justiţie, acordă mandate de senatori în condiţiile prevăzute de Constituţie, în cazuri excepţionale el poate să convoace ambele camere legislative şi în caz de dezacord între acestea cu privire la data sesiunii, el le poate suspenda până la data pe care o consideră corespunzătoare.
Un exemplu edificator pentru particularităţile funcţiilor şi ale prerogativelor şefului statului în republicile semi-prezidenţiale este Republica Franceză. Statutul deosebit al Preşedintelui reiese din faptul că el este considerat un simbol al statului şi al unităţii naţionale - o instituţie care, de rând cu Camerele legislative, este investită cu putere supremă. Constituţia Franţei nu prevede expres că puterea executivă aparţine Preşedintelui, însă ea enumera prerogativele sale formal-juridice, care pot fi divizate în împuterniciri executate de el personal şi împuterniciri secundate de contrasens natura Primului-ministru, iar în caz de necesitate - şi a miniştrilor responsabili. În realitate, însă, Preşedintele francez deţine puterea executivă şi aceasta se observa clar în modul de desemnare a Primului-ministru şi a miniştrilor. Preşedintele prezidează şedinţele Guvernului şi numai în acest caz şedinţele sunt deliberative. De asemenea, el este şi garantul independenţei autorităţilor judiciare.
Pentru republicile parlamentare este specific un rol relativ redus al şefului statului. Preşedintele, în cadrul unui regim parlamentar, este investit cu o putere executivă limitată, iar atribuţiile sale au un caracter preponderent reprezentativ. Chiar şi în statele în care prin Constituţie împuternicirile Preşedintelui sunt destul de largi şi din punct de vedere juridic, rolul real pe care acesta îl joacă în viaţa politică este destul de modest şi majoritatea prerogativelor sale sunt exercitate în conformitate cu poziţia Guvernului.
De exemplu, Preşedintele Italiei, conform Constituţiei acestei ţări, este şeful statului şi reprezintă unitatea naţională a ţării. Ca în orice stat parlamentar, el promulgă legile adoptate de Parlament, hotărârile şi decretele cu putere de lege, desemnează persoana în funcţii civile şi militare, acreditează reprezentanţii diplomatici în ţările străine şi reprezentanţii străini în ţară, ratifică, cu acordul Parlamentului, tratate internaţionale, prezidează Consiliul de Miniştri, Consiliul Suprem al Magistraturii, acordă graţiere, înmânează decoraţii ctc. Aparent, şeful statului italian dispune de largi împuterniciri, de natură să-şi asigure un rol important printre instituţiile statale. În realitate, însă, actele prezidenţiale intră în vigoare numai după ce sunt contrasemnate de către Prim-nimistru, iar uneori - de ministrul responsabil. Actele Preşedintelui capătă putere de lege numai în baza unei hotărâri adoptate de Guvern sau de Parlament. Miniştrii nu sunt subordonaţi şefului statului şi nu sunt responsabili în faţa acestuia. De fapt, nu exista nici o activitate pe care Preşedintele Italiei ar putea să o desfăşoare fără implicarea Parlamentului sau al Guvernului, în practică, această „colaborare" ia forma unei vădite subordonări a şefului statului, în special în faţa Guvernului.