În literatura de specialitate au fost date numeroase definiţii ale dreptului internaţional public. Unele dintre ele se referă la dreptul internaţional public în general, independent de epocile istorice ale evoluţiei sale. Alte definiţii se referă la dreptul internaţional public dintr-o anumită epocă istorică.
Pentru definirea dreptului internaţional public este important de deosebit elementele sale esenţiale. Aceste elemente sunt:
- a) Dreptul internaţional public este un ansamblu de norme juridice, care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre state şi celelalte subiecte ale sale, (de exemplu: organizaţiile internaţionale interguvernamentale).
Normele dreptului internaţional public reglementează numai relaţiile dintre subiectele sale. Relaţiile contractuale dintre un stat şi o persoană juridică (morală) sau fizică din alt stat nu intră sub incidenţa dreptului internaţional public (ca exemplu cumpărarea de către un stat a unei clădiri sau a unui teren aparţinînd unei persoane juridice sau fizice dintr-un alt stat);
- b) normele dreptului internaţional public sunt create de state şi celelalte subiecte ale sale, pe baza acordului lor de voinţă, respectiv a consimţămîntului lor, care îşi găseşte expresia în formele juridice ale cutumei internaţionale, sau a tratatului internaţional;
- c) relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional public pot fi paşnice, de colaborare, sau relaţii de luptă;
- d) respectarea normelor dreptului internaţional se face, în primul rînd, în mod liber de către subiectele sale. Ele au obligaţia de bază a "bunei-credinţe", adică de a respecta cuvîntul dat în momentul adoptării normei respective, în caz de violare a normelor dreptului internaţional de către un subiect al său se poate recurge la o constrîngere împotriva acestuia. Constrîngerea poate fi exercitată de către acesta în mod individual (sub forma embargoului, retrorsiunii, ruperii relaţiilor diplomatice cu statul vinovat, a boicotului, etc.), sau în mod colectiv, prin intermediul unor organizaţii internaţionale (de exemplu: Organizaţia Naţiunilor Unite sau alte organizaţii regionale).
Obiectul dreptului internaţional public îl constituie relaţiile dintre state şi celelalte subiecte ale sale.
Din punct de vedere al teoriei competenţelor, obiectul dreptului internaţional public este:
- să stabilească competenţele statelor şi a organizaţiilor internaţionale în relaţiile internaţionale;
- să fixeze obigaţiile care revin subiectelor de drept internaţional în exercitarea competentelor lor;
- să stabilească drepturile şi obligaţiile subiectelor dreptului internaţional public în relaţiile internaţionale.
În literatura de specialitate se susţine şi teza că obiectul dreptului internaţional public ar fi determinarea drepturilor şi obigaţiilor statelor şi ale celorlalte subiecte, precum şi organizarea competenţelor lor internaţionale .
Teoria competentelor permite stabilirea deosebirilor existente între subiectele dreptului internaţional public. Între evoluţia generală a societăţii, care a determinat o tot mai mare complexitate a relaţiilor dintre state, nevoia unor contacte tot mai frecvente între acestea, probleme tot mai complicate de rezolvat.
Astfel se face că, spre deosebire de dreptul intern, care reglementează relaţiile sociale în cadrul statelor, obiectul dreptului internaţional îl formează în principal relaţiile dintre state, care reprezintă domeniul cel mai cuprinzător al relaţiilor internaţionale.
Inspirîndu-se în general din dreptul intern al statelor, unde diferitele ramuri ale sale au ca obiect instituirea ori sancţionarea unui sistem de raporturi corespunzătoare nevoilor sociale la un moment dat, dreptul internaţional public răspunde nevoii de a reglementa relaţiile dintre state şi de a satisface necesităţile comune ale membrilor societăţii internaţionale. Dar cum orice drept reprezintă o reflectare a societăţii care i-a dat naştere, tot astfel şi dreptul internaţional public constituie acel ansamblu de norme juridice care guvernează funcţionarea societăţii internaţionale.
Nu toate relaţiile internaţionale formează, însă, obiectul de reglementare al dreptului internaţional public. Pot exista, astfel, relaţii politice care să nu fi dobîndit un caracter juridic, negăsindu-şi încă o expresie în norme de drept internaţional elaborate prin acordul dintre state, după cum statele pot să participe la relaţii internaţionale cu caracter juridic nu în calitate de purtătoare ale puterii de stat, ci ca subiecte de drept civil (în contracte, de exemplu, pe care să le încheie cu persoane fizice în deplină egalitate, cu drepturi şi obligaţii corelative).
Se poate face astfel o distincţie între:
- relaţiile internaţionale, care pot avea caracter politic, juridic, economic, cultural, sportiv etc.,
- relaţiile juridice internaţionale, prin care părţile stabilesc obligaţii şi drepturi reciproce, care pot fi de drept internaţional sau de drept intern (de exemplu, un tratat economic cuprinde norme de drept internaţional public, dar unele acorduri, aranjamente concrete sau contracte se încheie pe baza unor reguli de drept intern);
- relaţiile de drept internaţional, în care statele apar ca purtătoare ale suveranităţii.
În consecinţă, pentru a fi guvernate de normele dreptului internaţional relaţiile dintre state trebuie să fie, în ce priveşte conţinutul lor, relaţii în care acestea să fie purtătoare ale suveranităţii lor.
Alături de relaţiile dintre state, dreptul internaţional mai are drept obiect şi relaţiile care se creează între state şi alte subiecte de drept internaţional (organizaţiile internaţionale, de exemplu, sau relaţiile dintre acestea din urmă).
Dreptul internaţional public contemporan avînd un caracter universal, obiectul său îl constituie relaţiile dintre toate statele lumii, indiferent de mărimea sau puterea lor ori de regiunea de pe glob în care sunt situate.
În continuare vom menţiona faptul că dreptul internaţional public nu ar fi un drept în adevărata accepţiune a cuvîntului şi nu ar avea caracter obligatoriu. Alţii afirmă că dreptul internaţional ar avea un caracter primitiv şi s-ar găsi în stadiul dreptului intern din perioada fărîmiţării feudale. Asemenea consideraţii conduc implicit la concepţiile statului şi dreptului mondial, la teoriile mondialiste; în acest caz, dreptul internaţional ar deveni un drept intern al statului mondial.
Putem menţiona că, în realitate, prin natura şi trăsăturile sale, dreptul internaţional reprezintă o adaptare a conceptului general de drept la domeniul relaţiilor dintre stat. Obiectivul urmărit de dreptul internaţional este acelaşi ca al dreptului intern, si anume acela de a introduce un anumit grad de ordine în relaţiile dintre subiectele sale, prin stabilirea unor norme care să reglementeze conduita lor. Desigur, mijloacele prin care se urmăreşte realizarea acestui obiectiv sunt diferite, ca urmare a particularităţilor societăţii internaţionale.
Încercările de a găsi şi explica natura şi fundamentul dreptului internaţional au preocupat ştiinţa dreptului internaţional de la primele sale începuturi, ducînd la formularea unor concepţii şi teorii în această privinţă. Trăsăturile comune ale diferitelor concepţii şi teorii constituie ceea ce se denumeşte doctrină (şcoală) în ştiinţa dreptului internaţional, chiar dacă, după întemeierea şcolii, concepţiile şi teoriile care au dus la crearea acesteia au suferit anumite schimbări sau dezvoltări.
Aşa cum vom vedea în acest capitol, fundamentul juridic al dreptului internaţional sau conţinutul său normativ constă în acordul de voinţă al statelor, în sensul că normele sale sunt create în raporturile dintre state şi sunt consfinţite prin mijloace juridice existente, denumite izvoare ale dreptului internaţional.
Dreptul internaţional se formează pe baza acordului de voinţă al statelor care compun la un moment dat societatea internaţională. Statele, în condiţii de deplină egalitate în drepturi şi pe baza liberului lor consimţămînt, într-un proces de coordonare, de punere de acord a voinţei lor, creează norme juridice prin tratate sau cutumă, care duc la formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional.
Caracterul coordonator al voinţei statelor stă, la baza obligativităţii dreptului internaţional, a aplicării şi respectării normelor sale. Statele nu pot fi obligate să respecte norme la formarea cărora nu şi-au dat consimţămîntul, iar acest consimţămînt nu poate fi decît rezultatul unei manifestări tacite sau exprese a voinţei lor suverane, exprimate în mod clar. Formele de drept internaţional devin obligatorii pentru state numai atunci cînd decurg din voinţa liber exprimată a acestora, voinţă manifestată în tratate sau alte izvoare de drept internaţional.
Complexitatea sporită a vieţii şi problematicii internaţionale în condiţiile actuale a determinat multiplicarea şi creşterea însemnătăţii formelor juridice de manifestare a voinţei suverane a statelor în procesul normativ internaţional.
După cum am obsrevat norma de drept internaţional se realizează în raporturile dintre state pe baza liberului lor consimţămînt. Liberul consimţămînt în dreptul internaţional nu înseamnă lipsa răspunderii, dimpotrivă, statul care şi-a asumat obligaţii internaţionale prin exprimarea liberă a voinţei sale suverane poartă întreaga răspundere pentru nerespectarea lor şi poate suporta consecinţe juridice, inclusiv aplicarea unor sancţiuni internaţionale.
Acordul de voinţă al statelor, ca fundament al dreptului internaţional şi al caracterului său obligatoriu, se realizează, de obicei, în cadrul unui proces sinuos, în cursul căruia se ajunge treptat, pe cale de concesii si compromisuri reciproce, la soluţii acceptabile, în acest fel, are loc crearea normei, care devine, în mod egal, obligatorie pentru toate statele.
Prin realizarea acordului de voinţă nu se creează o voinţă unică, o contopire a voinţelor diferitelor state, aşa cum susţin unii doctrinari, ci dimpotrivă, statele îşi păstrează voinţele lor suverane, iar prin intermediul acordului înfăptuiesc doar condiţionarea reciprocă şi exercitarea voinţelor în aceeaşi direcţie, consfinţită de normele juridice create, în plus voinţa statelor este determinată, în conţinutul său, de condiţiile social-politice concrete, existente în interiorul acestora, fapt care înlătură contopirea voinţelor într-o voinţă generală, în procesul formării normelor de drept internaţional.