Definirea şi clasificarea izvoarelor dreptului. Termenul de izvor, în domeniul dreptului, are semnificaţia de sursă, de origine, de factor de determinare şi de creare a dreptului[1].
Analiza izvoarelor dreptului în teoria generală a dreptului a pus în lumină două categorii de accepţiuni ale acestei noţiuni: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal[2].
Izvoarele materiale ale dreptului, denumite şi izvoarele reale, sînt concepute ca adevărate „dat“‑ uri ale dreptului, realităţi exterioare acestuia, care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorîte din necesităţile practice.
Izvoarele materiale reprezintă condiţii sociale care determină adoptarea unor norme juridice. Pentru ca o regulă de conduită să devină obligatorie pentru cei cărora li se adresează, este nevoie ca acea regulă să capete o formă juridică, prin care voinţa guvernanţilor să devină voinţă de stat, obligatorie pentru membrii societăţii, pentru a putea să intervină, în caz de nevoie, cu forţa de constrîngere a statului. Aici intervin izvoarele formale ale dreptului. Acestea reprezintă actele normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente, acte ce conţin norme juridice, reguli de conduită obligatorii, imperative[3].
Într‑o formulare succintă, izvoarele formale reprezintă formele juridice de exprimare a voinţei guvernanţilor.
Ştiinţa dreptului investighează izvoarele formale ale dreptului ca forme de exprimare concretă a normelor juridice care au un caracter abstract[4].
Izvoarele dreptului administrativ reprezintă formele în care se exprimă normele dreptului administrativ care generează, modifică sau sting raporturi de drept administrativ.
Cu alte cuvinte, normele juridice sînt cuprinse în acte juridice cu caracter normativ, care devin, astfel, izvoare formale ale dreptului.
Potrivit unei opinii exprimate în doctrina actuală, spre deosebire de celelalte ramuri ale dreptului public, care îşi au izvorul, de regulă, în lege, dreptul administrativ îşi are izvorul şi în alte forme de exprimare a normelor juridice (actele administrative cu caracter normativ elaborate (emise) de către subiecţii administrării de toate nivelele).
Izvoarele scrise ale dreptului administrativ prezintă, în epoca contemporană, o determinare constituţională, Constituţia fiind primul dintre acestea.
În principiu, se admite ideea ordonării şi a ierarhizării izvoarelor scrise, avîndu‑se în vedere un sistem al normativităţii juridice, ierarhizarea făcîndu‑se după forţa juridică a actelor normative, înţeleasă ca forţă de a produce efecte juridice. Forţa juridică a unui izvor scris este dată în conţinutul şi caracterul acestuia, determinate de natura şi poziţia autorităţii publice de la care emană actul respectiv[5].
În raport de autoritate publică de la care provin şi, implicit, de forţa lor juridică, izvoarele scrise ale dreptului administrativ sînt: Constituţia, alte legi (constituţionale, organice şi ordinare), ordonanţele Guvernului, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrile Guvernului, actele administraţiei centrale de ramură, indiferent de denumirea lor (ordine, instrucţii, precizări), hotărîrile consiliilor locale, dispoziţiile preşedintelui raionului, dispoziţiile primarilor.
Tratatele şi convenţiile internaţionale reprezintă izvoare ale dreptului administrativ numai cu îndeplinirea următoarelor trei condiţii: să fie de aplicaţie directă, nemijlocită; să fi fost ratificate conform dispoziţiilor constituţionale (art. 8 alin. (1) din Constituţie); să cuprindă reglementări ale relaţiilor sociale ce fac obiectul dreptului administrativ[6].
Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ. În ceea ce priveşte izvoarele nescrise ale dreptului administrativ, discuţiile se poartă, de regulă, în literatura de specialitate, în legătură cu obiceiul (cutuma), jurisprudenţa, principiile generale ale dreptului şi doctrina.
[1] Manda C. Drept administrativ. Tratat elementar. Ed. a IV‑a, revăzută şi adăugită. Bucureşti: Lumina Lex, 2007, p. 58.
[2] Popa N., Eremia M., Cristea S. Teoria generală a dreptului. Ed. a II‑a, revizuită şi adăugită. Bucureşti: ALL Beck, Colecţia curs universitar, 2005, p. 161.
[3] Brezoianu D. Drept administrativ român. Bucureşti: ALL Beck, 2004, p. 31.
[4] Balan E. Instituţii administrative. Bucureşti: C. H. Beck, Colecţia Master, 2008, p. 40.
[5] Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Vol. I. Ed. a IV‑a. Bucureşti: ALL Beck, 2005, p. 129.
[6] Iorgovan A. Op. cit. (2005), p. 135.