Desfăşurarea raporturilor comerciale internaţionale presupune crearea şi utilizarea unor mijloace juridice de soluţionare a diferendelor ce apar în legătură cu executarea contractelor de CI. Părţile contractuale convin ca eventualele neînţelegeri, conflicte, litigii să fie soluţionate prin negocieri.
Există 2 căi de soluţionare a litigiilor: 1.soluţionarea pe cale amiabilă;
2.soluţionarea pe calea arbitrajului comercial internaţional.
Instanţele judiciare intervin în reglarea conflictelor ce se nasc din raporturile comerciale internaţionale în următoarele cazuri:
- dacă părţile au atribuit expres în contractul lor, competenţa de a soluţiona litigiul revine jurisdicţiei naţionale a unei ţări.
- Modalităţile de soluţionare a litigiilor rezultă din normele unei convenţii bilaterale;
- Când părţile în genere nu au prevăzut în contract modul de soluţionare a litigiilor.
Marea majoritate a litigiilor comerciale este soluţionată pe calea arbitrajului. Avantajele:
- procedura arbitrală este mai simplă,se derulează mai rapid;
- părţile pot alege arbitrii care vor tranşa litigiul, persoanele calificate în domeniu raporturilor contractuale, care vor examina cauza luând în considerare normele şi uzanţele CI. Arbitrajul comercial internaţional are următoarele caractere juridice- arbitral şi comercial –internaţional.
- Dezbaterile în arbitraj nu sunt publice, ci secrete ceea ce corespunde intereselor comercianţilor.
Arbitrajul este cea mai echitabilă şi eficientă modalitate de reglementare a litigiilor ce se nasc în raporturile de comerţ internaţional.
Arbitrajul este o modalitate de reglementare a litigiilor în care judecătorul numit arbitru, deţine puterea jurisdicţională.
Caracterul arbitral al reglementării litigiului rezultă din faptul că părţile convin să supună litigiul unor persoane particulare pe care le desemnează în acest scop şi acceptă hotărârea adoptată.
În CI calea arbitrală de soluţionare a litigiilor are o istorie veche şi explică existenţa mai multor izvoare internaţionale
-Convenţia europeană de la Geneva 1961, cu privire la arbitrajul comercial internaţional;
-Convenţia de la New-Iork din 1958 din 1958 cu privire la Arbitrajul CI. Arbitrajele comerciale se pot clasifica după mai multe criterii:
Deosebeşte arbitrajele ad-hoc (ocazional) pe deoparte şi arbitrajul instituţionalizat(permanent) pe de alra.
Ad-hoc apare în cazul când părţile convin să aleagă arbitru pentru soluţionarea unui anumit litigiu. La pronunţarea sentinţei ad-hoc îşi încetează existenţa
Arbitrajul instituţionalizat există în mod permanent pentru soluţionarea diferitor litigii, având forma sa organizaţională şi activând pe baza unui regulament propriu. Ele se instituie pe lângă camera de comerţ naţională sau internaţională.
La rândul lor arbitrajele instituţionale în funcţie de componenţa teritorială se clasifică în 3 categorii
- De tip bilateral ex. Canadian- american
- De tip regional ex.Comisia Scandinavă de arbitri
- De tip universal ex.Curtea Arbitrală pe lângă Camera de CI de la Paris În funcţie de regulile urmate de soluţionarea litigiilor există:
-arbitraj de drept strict- litigiul se examinează cu respectarea strictă a normelor procedurale
-arbitraj în echitate- arbitrii nu sunt obligaţi să respecte regulile procedurale, conducânduse în soluţionarea ltigiilor de principiile echităţii potrivit regulilor, uzanţelor CI.
În ce priveşte problema conflictuală în materia arbitrajului CI este important să menţionăm că legea aplicabilă Arbitrajelor CI nu trebuie confundată cu legea aplicabilă fondului litigiului.