Antichitatea – în secolul al VI-lea, democraţia ateniană va da puterea poporului suveran. La acea vreme doar 10% din cei aproape 400 000 de locuitori ai Atenei aveau statutul de cetăţeni veritabili. Sclavii şi străinii erau numeroşi, şi abia odată cu Solon (594 î.Hr.) statutul de cetăţean va fi acordat şi săracilor şi oamenilor de rand. Treptat, democraţia va evolua către o egalitate extremă.
Evul Mediu – în secolul al XI-lea , în sânul ordinelor religioase din Spania vor apărea adunările reprezentative medievale, acest sitem elective răspândindu-se treptat şi în Anglia şi Franţa.
În 1688, cea de-a doua revoluţie engleză introduce sistemul regimului parlamentar.
În 1689 Declaraţia britanică a drepturilor (Bill of rights) va respinge idea de drept divin şi va instaura noţiunea de suveranitate populară.
În Epoca modernă – în 1748, Montesquieu pune în evidenţă principiile regimului parlamentar şi teoretizează separarea puterilor în stat. Ulterior, în 1762, Jean Jaques Rousseau enunţă în Contractul social ideea suveranităţii populare întemeiate pe consimţământul cetăţenilor liberi.
În 1789, Revoluţia Franceză va conferi ideilor de republică şi de sufragiu universal o nouă forţă şi o nouă legitimitate. Cu toate acestea , în Franţa, abia în 1946 femeile vor obţine drept de vot.