În teoria şi practica conservatoare, democraţia nu este percepută ca o participare largă şi activă a întregului popor, ci sub diferite pretexte, ea este redusă la segmentul aristocratic-burghez, la elita societăţii.
O asemenea abordare a democraţiei nu este întâmplătoare, ea trebuie conectată cu concepţia naturalist-divină pe care conservatorismul o dă puterii, independenţa ei faţă de voinţa umană şi în consecinţă a caracterului ei absolut.
Dacă în doctrina liberală oamenii sunt consideraţi liberi şi egali prin naştere şi dispun de drepturi şi libertăţi social-politice, în concepţia conservatoare oamenii sunt inegali, au înzestrări naturale specifice şi diferenţiate. Societatea conservatoare este concepută şi structurată pe principiile inegalităţii sociale a oamenilor şi claselor sociale, a prezenţei în cadrul acestora a unui grup de elită înzestrat cu capacitate intelectuală de excepţie, de a conduce.
Doctrina politica conservatoare poate fi definită ca un ansamblu de idei, teze care vizează organizarea şi conducerea societăţii prin păstrarea pe perioade îndelungate a structurii politice tradiţionale.
Neoconservatorismul, a apărut în perioada interbelică şi cunoaşte o răspândire largă în ţările dezvoltate, caracterizându-se prin susţinerea instituţiilor politice tradiţionale create, în principal, pe baza doctrinelor liberale. Asistăm, de fapt, la susţinerea de către neoconservatori a vechilor principii ale liberalismului, inclusiv criticarea intervenţiei statului în viaţa social-economică şi a iniţierii unor măsuri cu caracter social.
Multe doctrine conservatoare din ţările dezvoltate au o importantă componentă religioasă, devenind doctrine democrat-creştine, care stau la baza partidelor cu acelaşi nume.