De-a lungul secolelor au existat trei forme de bază ale politicii mondiale:
- sistem mondial imperial – guvernul controlează cea mai mare parte a lumii cu care intră în contact (Imperiul Roman, Spania sec.XVI, Franţa sf. sec.XVII care au încercat să obţină o supremaţie similară, dar au dat greş).
- sistem feudal – apartenenţele umane şi obligaţiile politice nu sunt fixate în primul rând prin delimitări teritoriale. Feudalismul a caracterizat Europa după prăbuşirea Imperiului Roman. Un individ avea obligaţii faţă de un suzeran local, dar putea să fie îndatorat şi unui oarecare nobil sau episcop din afara locului, cât şi Papei de la Roma. Obligaţiile politice erau determinate în mare măsură de ceea ce se întâmpla superiorilor săi.
- sistem anarhic de state – compus din state care sunt relativ legate între ele, dar cu nici un fel de guvern suprem deasupra lor (statele-oraş din Grecia antică, Italia lui Machiavelli).
În 1648, Pacea din Westfalia a pus capăt Războiului de 30 de ani din Europa, denumit uneori ultimul mare război religios şi primul război între statele moderne. Acest tratat a consfinţit statul suveran teritorial ca formă dominantă de organizare teritorială.
Azi, politica internaţională o definim ca politica în absenţa unei suveranităţi comune, ca politică între entităţi cu nici un fel de suveran deasupra lor. Politica internaţională este un sistem care se ajută singur. Thomas Hobbes a numit aceste sisteme anarhice drept “stare naturală”.
Viaţa într-o astfel de lume tinde să fie rea, brutală şi scurtă.