Comunicarea politică suportă două aspecte:
- unul instrumental (comunicarea politică văzută ca o relaţie de persuasiune între interlocutori) şi
- unul instituţional (comunicarea politică văzută ca un sistem alcătuit din resurse tehnologice, condiţii etice, profesionale, reglementări normative şi convenţionale destinate publicităţii politice)
Prima tendinţă constă în definirea comunicării politice drept influenţare şi intenţionalitate – un ansamblu de strategii de prezentare în public a diferitelor opţiuni ale politicienilor. Astfel comunicarea politică poate fi o relaţie socială echivalentă cu influenţarea, însă o influenţare în primul rând voită, transformată apoi în acţiune sau, dimpotrivă, în absenţa acţiunii, adică în omisiune. Este întotdeauna vorba de o intervenţie intenţională în comportamentul potenţial al receptorului.
A doua tendinţă în definirea comunicării politice accentuează dimensiunea instituţională şi strucuturală.
Astfel, comunicarea politică poate fi definită ca un spaţiu în care se relaţionează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oamenii politici, jurnalisştii şi opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie. Spaţiul social al comunicării politice este strucuturat de interacţiunea discursurilor unor actori care nu au acelaşi statut şi aceeaşi legitimitate (politicienii, jurnaliştii şi opinia publică).
Ea poate fi concepută ca dezvoltându-se pe două axe: una orizontală, care vizează relaţia acţiune-receptare, şi celalaltă, verticală, care introduce ,,arenele” (dezbaterile televizate, conferinţele de presă, presa de opinie, ceremoniile politice televizate), şi ,,teritoriile” (locale, regionale, naţionale şi transnaţionale, internaţionale) în care se desfăşoară comunicarea politică.