Tipurile comunicării în funcţie de instituţiile statului sunt structurate în următoarele grupe:
- Comunicarea prezidenţială – ce desemnează ansamblul practicilor şi tehnicilor de comunicare prin intermediul cărora instituţia prezidenţială şi/sau preşedintele diseminează informaţii de interes public şi naţional.
- Comunicarea guvernamentală – ce desemnează un ansamblu de practici şi tehnici de comunicare prin intermediul cărora guvernul şi structurile guvernamentale pun în circulaţie informaţii de interes public, adică informaţii privind diferitele activităţi ale departamentelor guvernamentale.
- Comunicarea de partid vizează ansamblul resurselor şi practicilor de comunicare prin care o organizaţie (partidul) interacţionează cu proprii membri, cu structurile locale, cu electoratul partizan, cu opinia publică precum şi cu organizaţiile internaţionale.
- comunicarea politică locală care prin transferul de competenţe de la ,,centru”, le permite celor din „teritoriu” să-şi afirme o identitate. Pe de altă parte „centrul” îşi consolidează legitimitatea naţională reprezentând identităţile locale.
- Comunicarea politică internaţională se referă la un ansamblu de interaţiuni între guverne sau între guvern, mass media şi opinia publică; prin intermediul acestor interacţiuni, guvernele diseminează informaţii cu privire la relaţiile externe ale unui stat.
- comunicarea electorală folosită în campaniile electorale conferindu-i acesteia funcţionalităţi specifice ce o încadrează în sfera democratizării.