1. Sistemul mediatic

Reglementarea sistemului mediatic influenţează: rolurile şi practicile mass media, diferitele proiecte de comunicare ale participanţilor la comunicarea politică, precum şi calitatea interacţiunilor dintre aceştia.

În procesul comunicării politice, mass media (instituţiile mediatice şi jurnaliştii) îndeplinesc roluri multiple:

• o resursă de comunicare. Mass media furnizează imagini despre diferitele interacţiuni care alcătuiesc comunicarea politică; din acest punct de vedere mass media constituie principala resursă tehnică şi simbolică pentru vizibilitatea şi dezbaterea publică a informaţiei politice.
• Un cod de comunicare. Actorii politici îşi construiesc intervenţiile publice în funcţie de practicile şi limbajul mass media, de o întreagă „gramatică” a mediatizării.
• Un rol strategic. În funcţie de specificul proiectului de comunicare, mass media îşi poate atribui poziţia unui actor sau a unei opinii publice nereprezentative.

2. Internetul

Apariţia Internetului ca un nou mediu de comunicare a generat o serie de aşteptări în privinţa democratizării şi dezvoltării unor noi structuri şi practice democratice. Principalele probleme de dezbatere în privinţa dinamicii acestui nou mediu sunt:

1. Internetul şi depăşirea limitelor mass media tradiţionale. Cercetătorii investighează potenţialul Internetului de a stimula participarea politică, pornind de la premise că utilizatorii pot interacţiona direct („one to one”) cu instituţiile şi actorii politici sau cu alţi utilizatori, membri ai diferitelor comunităţi şi grupuri sociale.
2. Internetul şi demonopolizarea informaţiei publice. Rămâne o problemă deschisă în ce măsură INternetul poate deveni o sursă de informaţii politice „alternative” la informaţia funrizată de mass media tradţionale.
3. Internetul şi dezvoltarea democraţiei locale. Potenţialul interactive al Internetului şi manifestă şi în capacitatea acestui canal de a furniza mult mai multă „informaţie identitară” decât mass media tradiţionale, fapt care, la prima vedere, poate intensifica interacţiunile dintre instituţiile locale şi cetăţeni.
4. Internetul – o sursă de comunicare a discursului politic. Din acest punct de vedere, Internetul ar putea ameliora circulaţia publică a discursului politic, în măsura în care liderii politici şi partidele integrează Internetul printer practicile de comunicare politică.

3. Etici de comunicare: jurnalism, publicitate şi consultanţă politică.

Din perspective profesiei, jurnalismul include o serie de aspecte apparent contradictorii:

• jurnalismul este o acţiune publică reglemtată după o serie de valori neuter specifice raţionalităţii publice, dar şi acţiune individuală asumată de către journalist şi redacţie;
• cunoaştere publică şi, în acelaşi timp, produs commercial;
• opinie publică şi în acelaşi timp, elită.

Dacă admitem că funcţia socială a mass media şi, implicit, a comunităţii politice constă în formarea unui publc informat care are capacitatea de a allege şi de a decide în mod raţional, atunci publicitatea politică ar putea fi considerată mai mult un mijloc de distorsionare a realităţii politice. Există o serie de practice publicitare care, scăpate de sub control, pot genera o criză etică a comunităţii:

1. utilizarea limbajului şi a imaginilor emoţionale în publicitate pentru a genera panică şi angoasă socială
2. utilizarea nereglementară a contribuţiilor financiare private destinate campaniei electorale şi, implicit, publicităţii politice a apratidelor şi a acandidaţilor.
3. Publicitatea negativă de tipul ,,atac ad hominem”
4. Exploatarea strategică a tehnologiilor

Asocierea dintre etică şi consultanţă politică poate părea paradoxală în condiţiile în care consultanţa este prin excelenţă un domeniu al competiţiei. Profesionalizarea campaniilor electorale este însă pusă în legătură cu dezvoltarea consultanţei politice. Aceasta înseamnă că trebuie să tratăm consultanţa politică drept o profesie bazată pe un cod etic.