Multă vreme, relaţiile diplomatice s-au bazat pe uzanţe şi cutume internaţionale, ele păstrând încă un rol important în acest domeniu.
Începând cu sec. al XIX-lea, apar primele codificări în domeniul relaţiilor diplomatice, codificări care, dezvoltându-se, au dus la apariţia unei instituţii distincte a dreptului internaţional public - dreptul diplomatic.
Primele încercări de codificare s-au concretizat în Actul Final al Congresului de la Viena, din anul 1815, care, în Anexa XVII, stabilea câteva reguli de clasificare şi de precădere a agenţilor diplomatici, reguli cunoscute în istoria dreptului diplomatic sub denumirea de Regulamentul de la Viena, care a fost modificat în anul 1919, pentru eliminarea conflictelor de precădere (Protocolul de la Aachen).
După primul război mondial, Societatea Naţiunilor a întreprins o tentativă de codificare a dreptului internaţional public, dar fără rezultate practice. În anul 1928, Conferinţa internaţională americană de la Havana a adoptat Convenţia privind funcţionarii diplomatici, la care a aderat un număr considerabil de state latino-americane.
O activitate mult mai intensă de codificare are loc după cel de-al doilea război mondial.
În 1946, în cadrul O.N.U. a fost adoptată Convenţia cu privire la imunităţile şi privilegiile O.N.U.
În anul 1961, la Viena, a fost convocată o Conferinţă internaţională sub egida O.N.U., soldată cu adoptarea Convenţiei privind relaţiile diplomatice. În prezent majoritatea statelor fiind părţi la acest tratat.
În anul 1969, la Viena, a fost adoptată Convenţia privind misiunile speciale, vizând diplomaţia ad-hoc.
În anul 1975, la Viena, a fost adoptată Convenţia privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile cu caracter universal, ce vizează diplomaţia multilaterală.
Preocupări de codificare a regulilor de drept diplomatic au existat şi în plan regional. De exemplu, Acordul general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei, adoptat la Paris, în 1949.
Deşi procesul de codificare nu s-a încheiat, dreptul diplomatic se înfăţişează astăzi ca o instituţie distinctă a dreptului internaţional public.
Dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internaţional public alcătuită din totalitatea normelor juridice care au ca obiect de reglementare relaţiile diplomatice dintre state, dintre acestea şi organizaţiile internaţionale.
Deşi dreptul diplomatic este o ramură a dreptului internaţional public, întâlnim numeroase reguli care aparţin dreptului intern al statelor, acestea având competenţa de a stabili normele referitoare la multe aspecte ale diplomaţiei, cum ar fi numirea agenţilor diplomatici, a misiunilor diplomatice, structura acestora, unele chestiuni particulare ale statutului lor juridic, precum şi organizarea, funcţionarea şi statutul organelor de stat interne pentru relaţiile internaţionale.