Pin It

Multă vreme, relaţiile diplomatice s-au bazat pe uzanţe şi cutume internaţio­nale, ele păstrând încă un rol important în acest domeniu.

Începând cu sec. al XIX-lea, apar primele codificări în domeniul relaţiilor diplo­matice, codificări care, dezvoltându-se, au dus la apariţia unei instituţii distincte a dreptului internaţional public - dreptul diplomatic.

Primele încercări de codificare s-au concretizat în Actul Final al Congresului de la Viena, din anul 1815, care, în Anexa XVII, stabilea câteva reguli de clasificare şi de precădere a agenţilor diplomatici, reguli cunoscute în istoria dreptului diplomatic sub denumirea de Regulamentul de la Viena, care a fost modificat în anul 1919, pentru eliminarea conflictelor de precădere (Protoco­lul de la Aachen).

După primul război mondial, Societatea Naţiunilor a întreprins o tentativă de codificare a dreptului internaţional public, dar fără rezultate prac­tice. În anul 1928, Conferinţa internaţională americană de la Havana a adoptat Convenţia privind funcţionarii diplomatici, la care a aderat un număr considerabil de state latino-americane.

O activitate mult mai intensă de codificare are loc după cel de-al doilea război mondial.

În 1946, în cadrul O.N.U. a fost adoptată Convenţia cu privire la imunităţile şi privilegiile O.N.U.

În anul 1961, la Viena, a fost convocată o Conferinţă internaţio­nală sub egida O.N.U., soldată cu adoptarea Convenţiei privind relaţiile diplomatice. În prezent majoritatea statelor fiind părţi la acest tratat.

În anul 1969, la Viena, a fost adoptată Convenţia privind misiunile speciale, vizând diplomaţia ad-hoc.

 În anul 1975, la Viena, a fost adoptată Convenţia privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile cu caracter universal, ce vi­zează diplomaţia multilaterală.

Preocupări de codificare a regulilor de drept diplomatic au existat şi în plan regional. De exemplu, Acordul general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei, adoptat la Paris, în 1949.

Deşi procesul de codificare nu s-a încheiat, dreptul diplomatic se înfăţişează astăzi ca o instituţie distinctă a dreptului internaţional public.

Dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internaţional public alcătuită din totalitatea normelor juridice care au ca obiect de reglementare relaţiile diplomati­ce dintre state, dintre acestea şi organizaţiile internaţionale.

Deşi dreptul diplomatic este o ramură a dreptului internaţional pu­blic, întâlnim numeroase reguli care aparţin dreptului intern al statelor, acestea având competenţa de a stabili normele referitoare la multe aspecte ale diplomaţiei, cum ar fi numirea agenţilor diplomatici, a misiunilor diplomatice, structura acestora, unele chestiuni particulare ale statutului lor juridic, precum şi organizarea, funcţionarea şi statutul organelor de stat interne pentru relaţiile internaţionale.