Drept

La introducerea sau scoaterea de pe teritoriul vamal al Uniunii Europene a mărfurilor prezentate la birourile vamale, autoritatea vamală a statului comunitar respectiv stabileşte regimul vamal şi procedura vamală atribuite mărfurilor respective. Regimul vamal în Uniunea Europeană cuprinde totalitatea normelor care se aplică în cadrul procedurii de vămuire, în funcţie de scopul operaţiunii comerciale sau destinaţia mărfii. Regimurile vamale sunt de două tipuri: suspensive şi definitive.

„Uniunea vamală europeană este o condiţie esenţială a integrării economice a tuturor statelor care compun Uniunea Europeană, constituie cadrul în care este posibil să se creeze, să se dezvolte sau să se gestioneze o piaţă comună unică, în care mărfurile să
circule liber şi în care regulile comune sunt aplicate în interiorul frontierelor exterioare,
dispoziţiile art. XXIV al GATT definind uniunea vamală ca fiind înlocuirea printr-un
singur teritoriu vamal a mai multor teritorii vamale”.

Uniunea vamală europeană reprezintă cadrul legal pentru stabilirea şi acordarea
regimului vamal pentru mărfurile supuse derulării operaţiunilor de comerţ exterior înspre
şi dinspre spaţiul comunitar, precum şi în interiorul acestuia.

Tratatul de la Roma asupra Comunităţii Economice Europene stipulează prin art. 23 că uniunea vamală acoperă întregul comerţ cu mărfuri din statele membre şi că faţă de
statele terţe se va aplica un Tarif Vamal Comun. Regimurile şi practicile vamale adoptate prin regulamente şi directive ale UE şi reglementate prin normele legislative în vigoare au la bază Codul vamal al Uniunii Europene.

„Codul vamal al UE cuprinde regulile generale şi normele referitoare la toate
regimurile vamale aplicabile bunurilor care fac obiectul schimburilor comerciale, fiind o
sinteză a tuturor actelor legislative promulgate între 1968 şi 1990 şi pe care le-a înlocuit
în momentul intrării lui în vigoare. Primul Codul a fost adoptat în 1992 prin
Reglementarea CEE (Comunităţii Economice Europene) nr. 2913 din 12 octombrie 1992 şi a fost modificat prin Regulamentul nr. 450/2008 privind stabilirea noului Cod Vamal Comunitar publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 4 iunie 2008. Prevederile acestuia se aplică, în relaţiile comerciale ale UE cu ţările terţe, bunurilor care fac obiectul Tratatalui CECO, al tratatului privind crearea EURATOM”.

Codul vamal al UE stabileşte şi tratamentul vamal aplicabil mărfurilor aflate pe
teritoriul vamal al UE, până când acestea primesc liberul de vamă. Astfel, se aprobă
intrarea bunurilor pe teritoriul vamal comunitar, depunerea declaraţiei sumare şi descărcarea bunurilor în vederea depozitării temporare sau sub regimul vamal al tranzitului temporar. El reglementează tratamentul bunurilor în funcţie de destinaţie, stabilind încadrarea tarifară şi obţinerea unui regim vamal definitiv (export sau import) sau  suspensiv (tranzitul vamal, depozitul vamal, admiterea temporară - la import şi export, regimul de perfecţionare activă şi pasivă, transformarea sub control vamal) şi aprobarea bunurilor în vederea liberei circulaţii în spaţiul comunitar după acordarea „liberului  de vamă”. Codul vamal al UE abordează regimurile vamale definitive şi suspensive, precum şi exceptările de la plata taxelor vamale, acordate în cadrul diferitelor regimuri prevăzute pentru mărfuri.

Exportul şi importul în şi din statele UE, sunt regimuri vamale cu caracter definitiv. Alte regimuri, numite economice, corespund unor situaţii cu grad mai mare de complexitate, care necesită antrepozitarea temporară a mărfii sau transformarea ei prin prelucrare. Aceste regimuri ţin cont de particularităţile circuitului economic al mărfii şi se adaptează la acesta, evitând plata taxelor vamale de către firmele importatoare.

Elementele comune pentru regimurile vamale din Uniunea Europeană sunt:

• orice marfă face obiectul unei declaraţii vamale ce corespunde regimului vamal
  respectiv. Reprezentantul său, titularul operaţiunii, completează Documentul Administrativ Unic (DAU) pe un formular tipizat pe care îl semnează şi îl depune împreună cu alte documente la biroul vamal pentru acceptarea regimului vamal solicitat. Data înscrisă pe DAU acceptat este cea care determină aplicarea regimului vamal;
• controlul documentelor însoţitoare de către autoritatea vamală;
• controlul fizic total sau parţial, precum şi prelevarea de probe.

                Transportul mărfurilor până la locul de efectuare a controlului vamal se realizează pe riscul şi cheltuiala declarantului vamal, care are dreptul de a asista la controlul fizic şi
prelevarea de probe.

Regimurile vamale definitive în Uniunea Europeană

Din punct de vedere al regimului vamal şi al procedurii vamale conexe corespunzătoare UE, operaţiunile efectuate de agenţii economici care intră în categoria regimurilor vamale definitive sunt operaţiunile de import şi export în şi din UE. Ambele tipuri de operaţiuni constituie cele două regimuri vamale de bază ale relaţiilor comerciale
internaţionale.

De la 1 ianuarie 1993, aceste regimuri se aplică numai schimburilor comerciale din Uniunea Europeană şi ţările terţe, spaţiul european fiind un teritoriu vamal unic, ca
urmare a creării Uniunii vamale.

Regimul vamal la exportul în Uniunea Europeană

Normele Uniunii Europene consideră drept regim vamal de export definitiv din UE totalitatea mărfurilor expediate în străinătate pe baze contractuale şi destinate să rămână permanent în afară teritoriului vamal comunitar, cu excepţia:

• mărfurilor trimise temporar în străinătate;
• mărfurilor care fac obiectul unei activităţi de perfecţionare pasivă.

Pot fi exportate toate mărfurile care sunt produse în Uniunea Europeană, precum şi cele importate anterior, cu excepţia celor care sunt interzise la exportul din Uniunea Europeană, şi anume:

• mărfurile prohibite;
• mărfurile restricţionate in cadrul politicii comerciale comune.

În Uniunea Europeană, exportul mărfurilor poate fi efectuat de către persoane juridice cu sediul într-un stat comunitar, în al căror obiect de activitate sunt prevăzute aceste operaţiuni.

La exportul de mărfuri din Uniunea Europeană nu se percep taxe vamale, singura
condiţie pentru acordarea liberului de vamă fiind ca mărfurile să părăsească teritoriul
vamal al UE în aceeaşi stare în care acestea se aflau în momentul înregistrării declaraţiei
vamale, care se completează astfel doar în scop statistic. Eliminarea taxelor vamale se
datorează intereselor comunităţii europene de a stimula exportul de mărfuri. La exportul
de mărfuri din Uniunea Europeană nu se aplică taxa pe valoarea adăugată (TVA).

Exportatorul este obligat să depună un DAU de export la biroul vamal în raza căruia se află sediul acestuia sau la locul unde mărfurile sunt ambalate sau încărcate pentru a fi exportate. Însă, această declaraţie vamală poate fi depusă şi la un birou vamal de frontieră din cadrul UE.

Mărfurile destinate exportului, controlate şi vămuite în interiorul ţării, se supun controlului vamal la frontieră, unde se verifică numai numărul, seria şi integritatea sigiliilor aplicate, pe baza documentului vamal de export.

Sunt supuse controlului vamal de frontieră, la exportul din Uniunea Europeană:

• mijloace de transport şi colete destinate exportului, vămuite în interiorul spaţiului
  comunitar, sosite la frontiera acestuia fără sigilii, violate, neaplicate corect sau cu sigilii care nu corespund celor menţionate în documente;
• mijloacele de transport şi coletele care nu îndeplinesc condiţiile de sigilare;
• mijloacele de transport în cazul cărora exista prezumţia că se află şi alte bunuri
  decât cele prevăzute în documente.

Când nu sunt condiţii corespunzătoare de control la birourile vamale de frontieră ale Uniunii Europene, mijloacele de transport sunt îndrumate către cel mai apropiat birou
vamal unde există condiţii de efectuare a controlului.

Transportul, manipularea, ambalarea şi dezambalarea mărfurilor în vederea exercitării controlului vamal se efectuează de către declarantul vamal, pe cheltuiala acestuia sau, după caz, a reprezentantului acestuia.

Atunci când vămuirea la export se efectuează la birourile vamale din interiorul vreunui stat comunitar (aşadar, nu la frontiera UE), mărfurile se prezintă acestor birouri însoţite de documentele de transport, cu cel mult 24 de ore înaintea expedierii.

În cazul exportului de mărfuri din UE, este remisă exportatorului pagina 3 din DAU vizată de biroul vamal de plecare. Valoarea TVA poate fi dedusă pentru consumul
intermediar indus de activitatea firmei, indiferent de originea produselor.

Regimul vamal la importul din Uniunea Europeană

Principalul regim vamal în Uniunea Europeană este importul definitiv. Acesta constă în intrarea pe teritoriul vamal al UE a mărfurilor străine, în vederea introducerii lor în circuitul economic, după efectuarea formalităţilor vamale la bugetul comunitar.

În Uniunea Europeană, importul de mărfuri este liberalizat. Totuşi, anumite categorii de mărfuri sunt supuse unor restricţii cantitative sau supuse regimului de control, în conformitate cu angajamentele internaţionale asumate. Lista mărfurilor supuse regimului licenţelor se stabileşte periodic, prin hotărâri ale autorităţilor comunitare. Metodele şi formalităţile de vămuire prevăzute de reglementările europene se înscriu în principiile generale definite de GATT (OMC)(Acordul general pt tarife şi comerţ). Aceasta înseamnă că limitele sau liberalismul politicii comerciale comune se regăsesc în principiul reciprocităţii concesiilor comerciale.

Agenţii economici din UE sunt obligaţi să realizeze importul de mărfuri în concordanţă cu obiectul lor de activitate şi să ia măsurile necesare pentru vămuirea mărfurilor în vederea introducerii imediate a acestora în circuitul economic. Astfel, ei sunt obligaţi să declare şi să prezinte mărfurile sosite, depunând totodată documentele de vămuire. Ei răspund de întârzierea vămuirii mărfurilor cauzată de neprezentarea în termenul legal a documentelor.

Autoritatea vamală realizează, în cadrul regimului vamal de import definitiv, trei  activităti:

• vămuirea mărfurilor;
• încasarea taxelor vamale;
• aplicarea măsurilor de politică comercială a UE.

Organele vamale comunitare sunt obligate, la vămuirea mărfurilor la import, să verifice dacă mărfurile corespund cu datele înscrise în documentele de vămuire, din punct de vedere al cantităţii şi naturii lor.

O marfă importată este supusă impozitării prin taxe vamale şi TVA, precum şi altor impozite indirecte. Operaţiunile de import sunt supuse unui număr mai mare de
formalităţi şi constrângeri decât operaţiunile de export. Importanţa şi miza financiară
pentru Vamă şi administraţia fiscală în astfel de operaţiuni trebuie bine definite pentru o
bună orientare a politicii economice şi financiare a UE.          

Taxele vamale de import ale UE sunt, în marea lor majoritate, taxe vamale ad
valorem. Numai pentru 10% din poziţiile tarifare de opt cifre taxele vamale sunt stabilite
pe o altă bază decât ad valorem: taxe vamale specifice, taxe vamale mixte în funcţie de
anumite elemente componente sau sub forma unor plafoane maxime sau minime ale
taxelor. Taxele vamale exprimate în procente se aplică valorii în vamă a mărfurilor (valoarea CIF la frontiera UE), exprimată în Euro şi sunt cele prevăzute la data înregistrării declaraţiei vamale.

Plata taxelor vamale se efectuează în mod normal în momentul vămuirii. În acest
principiu, acesta ar fi trebuit să fie cazul şi pentru UE, dar în ciuda calificativului său de
”piaţă unică”, prezintă în continuare frontiere fiscale, iar ţările membre continuă să-şi
gestioneze de manieră autonomă regimurile de TVA. Această particularitate conduce la
distingerea a două tipuri de regimuri vamale la importul de mărfuri în UE: punerea
mărfurilor în liberă practică şi punerea mărfurilor în consum.

Punerea mărfurilor în liberă practică

Dacă taxele vamale sunt exigibile la intrarea mărfii pe teritoriul vamal comunitar, taxa pe valoarea adăugată se percepe la intrarea mărfii pe piaţa unui stat membru al UE.
Această procedură are o logică fiscală, deoarece taxa pe valoarea adăugată este impozit
naţional pe consum.

Când un import dintr-o ţară terţă este efectuat de către o ţară membră UE, iar acesta nu este supus consumului intern, caz întâlnit destul de frecvent, importatorul poate cere exonerarea de la plata TVA şi nu achită decât taxele vamale la tariful vamal comun.

Expresia „punerea în liberă practică” a mărfii este folosită pentru a evidenţia faptul că aceasta este eliberată de obligaţiile sale tarifare în ceea ce priveşte vama europeană. Începând cu acest moment, aceasta poate continua să circule fără constrângeri în spaţiul compus din cele 25 ţări membre ale UE. Prin analogie, marfa se află în aceeaşi situaţie ca şi cea a mărfurilor comunitare schimbate între firme situate în diferite state membre ale Uniunii.

Punerea mărfurilor în consum reprezintă situaţia în care o marfă importată nu poate fi oferită spre consum sau comercializată decât după plata diverselor taxe interioare, caracteristice fiecărui stat membru, taxe parafiscale şi taxe indirecte. Expresia „punere în consum” se referă tocmai la aceste părţi de taxe vamale europene şi de taxe naţionale.

Un agent economic dintr-o ţară membră a Uniunii Europene poate importa o marfă, cerând exonerarea de la plata TVA, dacă această marfă este destinată unei operaţiuni de reexport către o altă ţară membră a Uniunii.

În cazul persoanelor fizice care achiziţionează mărfuri din străinătate şi le introduc în Uniunea Europeană, se aplică un regim vamal diferit, în funcţie de destinaţia de utilizare şi consum, fiind exceptate de la plata taxelor vamale bunurile procurate din cadrul magazinelor de tip duty-free, cele pentru consum personal şi cele care fac obiectul unor convenţii de impunere vamală în anumite domenii. Se va ţine seama de faptul că respectivele mărfuri nu fac obiectul schimburilor comerciale şi de alte considerente, cum ar fi modalitatea de transport, felul în care sunt introduse în Uniunea Europeană şi, nu în ultimul rând, de statutul persoanei fizice (turist, repatriat, rezident, cetăţean UE etc.).

Regimurile vamale suspensive în Uniunea Europeană

Regimurile vamale suspensive în Uniunea Europeană sunt operaţiuni cu titlu temporar, care au drept efect suspendarea plăţii taxelor vamale către organele comunitare. Ele se acordă numai la solicitarea scrisă a titularului operaţiunii de comerţ exterior pe o perioadă determinată.

Regimurile vamale suspensive în Uniunea Europeană sunt: tranzitul vamal (regim de circulaţie), depozitul vamal, admiterea temporară (la import şi la export), regimul de
perfecţionare (activă şi pasivă) şi transformarea sub control vamal (acestea din urmă fiind
toate regimuri „economice”).

Autoritatea vamală europeană are atribuţii şi după acordarea liberului de vamă,
urmărind în principal respectarea condiţiilor specifice regimului vamal suspensiv acordat,
fixând totodată un termen limită pentru încheierea respectivului regim. Regimul vamal
suspensiv se consideră încheiat atunci când mărfurile primesc alt regim vamal. Prin autorizarea regimurilor suspensive, autoritatea vamală îşi asumă mai multe riscuri, precum cel de substituire a bunurilor, de sustragere sau dispariţie, de transformare şi punere în consum în mod fraudulos. De aceea, acordarea unui regim suspensiv se face numai în condiţiile respectării anumitor reguli.

Regimurile vamale suspensive se acordă la cerere, cu precădere pentru excepţiile de restrângere a teritoriului vamal al Uniunii Europene, cum ar fi, de exemplu, zonele libere, porturile libere, antrepozitele vamale - toate acestea făcând parte din teritoriul geografic al UE - dar şi pentru operaţiuni speciale ca, de exemplu, reexportul, distrugerea sau abandonarea bunurilor noncomunitare. Dacă bunurile aflate sub regim vamal suspensiv sunt introduse definitiv pe teritoriul vamal al UE, li se va acorda un regim vamal definitiv şi vor fi supuse operaţiunilor de vămuire.

La trecerea prin punctul vamal al Uniunii, bunurile care beneficiază de un regim
vamal suspensiv sunt supuse unui control fizic. Lucrătorii vamali solicită, totodată, două tipuri de garanţii vamale:

• Garanţii fizice, pentru identificarea ulterioară a mărfurilor (eşantioane, mostre,
  înregistrarea numărului de serie, sigilarea autovehiculului de transport);
• Garanţii financiare, pentru a acoperi nivelul taxelor vamale şi al altor taxe
  aplicabile sau chiar a penalităţilor aferente încălcării regulilor impuse.

             Odată cu efectuarea celor două operaţiuni, mărfurile sunt considerate a fi sub
supraveghere vamală.

                Regimul vamal suspensiv se solicită în scris de către titularul operaţiunii comerciale, iar autoritatea vamală comunitară aprobă cererea numai în cazul în care poate asigura supravegherea şi controlul regimului vamal suspensiv. Titularul operaţiunii suportă cheltuieli suplimentare ocazionate de acordarea regimului vamal suspensiv.

                În regimurile vamale suspensive pot fi plasate mărfuri indiferent de calitate, origine, provenienţă, destinaţie. Nu se pot plasa în regimuri vamale suspensive acele mărfuri care sunt supuse unor interdicţii sau restricţii din motive de ordine sau morală publică, de protecţie a mediului înconjurător, de ocrotire a valorilor naţionale, artistice, istorice sau arheologice. Mărfurile se plasează într-un regim de antrepozit vamal sau într-unul de admitere temporară, cu condiţia ca ele să rămână în proprietatea persoanelor din
străinătate pe toată durata regimului respectiv.

               Regimul vamal suspensiv se acordă de birourile vamale ale UE, prin emiterea unei autorizaţii prin care se fixează condiţiile de derulare a regimului. Autorizaţia se acordă persoanelor juridice care pot asigura derularea operaţiunilor pe baza declaraţiei vamale şi a documentelor necesare identificării mărfurilor respective, cu condiţia ca autoritatea vamală a Uniunii Europene să fie în măsură să efectueze supravegherea şi controlul regimului vamal.

                Odată cu declaraţia vamală pentru mărfuri supuse unui regim vamal suspensiv, titularul operaţiunii depune, la biroul vamal comunitar, o garanţie vamală, care să asigure
plata taxelor vamale de import şi a altor taxe, dacă acestea se datorează. Cuantumul
garanţiei este stabilit de autoritatea vamală. Constituirea garanţiei reprezintă o obligaţie
pentru titularul operaţiunii.

                Prelungirea termenului pentru care se încheie regimul vamal suspensiv se face la cererea expresă şi justificată a titularului operaţiunii, cu aprobarea autorităţii vamale a UE.

                Regimul vamal suspensiv încetează dacă mărfurile plasate sub acest regim primesc o altă destinaţie vamală sau un alt regim vamal. Dacă regimul vamal nu încetează în condiţiile anterior menţionate, taxele vamale datorate se încasează, din oficiu, de birourile vamale comunitare, în baza unui act constatator, iar operaţiunea se scoate din evidenţa biroului vamal al Uniunii Europene. Taxele vamale se determină pe baza elementelor de taxare în vigoare în UE la data înregistrării declaraţiei vamale pentru acordarea regimului suspensiv.

                Dacă se modifică scopul avut în vedere la acordarea regimului vamal suspensiv, titularul acestui regim este obligat să solicite biroului vamal în evidenţa căruia se află
operaţiunea acordarea unui alt regim vamal sau a altei destinaţii vamale.

                Regimul de tranzit în Uniunea Europeană

                Regimul de tranzit în Uniunea Europeană constă în transportul mărfurilor străine de la un birou vamal al UE la alt birou vamal al UE, fără ca acestea să fie supuse plăţii taxelor sau măsurilor de politică comercială comună.

                Regimul de tranzit vamal se consideră încheiat atunci când mărfurile şi documentele corespunzătoare sunt prezentate la biroul vamal de destinaţie. Titularul regimului de tranzit este obligat să prezinte biroului vamal de destinaţie mărfurile în stare intactă, cu măsurile de marcare şi sigilare aplicate, în termenul stabilit de autoritatea vamală. În cazul în care tranzitul vamal se realizează sub acoperirea Convenţiei Internaţionale TIR (Convenţia TIR) sau a Convenţiei Internaţionale pentru Admiterea Temporară (Convenţia ATA), în locul declaraţiei vamale de tranzit se prezintă la birourile vamale carnetul TIR, respectiv carnetul ATA, care permit realizarea tranzitului, cât şi supravegherea vamală a mijloacelor de transport şi mărfurilor transportate.

                Tipurile de tranzit întâlnite sunt:

• tranzit direct;
• tranzit cu exteriorul – care presupune traversarea a două frontiere naţionale;
• tranzit intern – care presupune traversarea unei singure frontiere naţionale.

Schema de bază a tranzitului se prezintă astfel:

1. intrarea în biroul vamal (A);
2. declaraţia vamală (sumară sau detaliată) şi luarea de garanţii fizice şi financiare;
3. mărfurile circulă sub supraveghere vamală;
4. intrarea în biroul vamal (B);
5. controlul fizic al mărfurilor şi documentelor;
6. alt regim vamal.

                Importanţa controlului fizic al mărfurilor numai după ce acestea ajung în depozitele agenţilor economici se reflectă în aceea că, numai astfel, mărfurile nu trebuie dezambalate decât o singură dată, fiind redus timpul de imobilizare a mărfurilor în porturi, aeroporturi, ceea ce duce la scăderea costurilor.

                În Uniunea Europeană se folosesc două tipuri de tranzit:

T1 – tranzitul comunitar extern (pentru bunurile de origine terţă);

T2 – tranzitul comunitar intern (pentru bunurile produse în comunitate).

                Tranzitul comunitar extern (T1) se referă la transportul mărfurilor provenite dintr-o ţară terţă, între două birouri vamale din UE, fără plata taxelor vamale.

                Tranzitul comunitar intern (T2)  acoperă transportul de mărfuri comunitare între două birouri vamale din Uniunea Europeană. Acest tip de tranzit a fost extins şi ţărilor AELS (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) şi celor din grupul de la Visegrad, sub numele de „tranzit comun”.

            Titularii de tranzit sunt transportatorii de bunuri. Aceştia sunt obligaţi să prezinte
organelor vamale o declaraţie vamală de tranzit, care poate fi însoţită de facturi sau alte
documente, din care să rezulte valoarea bunurilor tranzitate.

                În cazul tranzitului, operaţiunea de vămuire constă în controlul vamal exterior al
mijlocului de transport şi în verificarea concordanţei documentelor de tranzit vamal cu documentele de transport însoţitoare. În caz de suspiciuni, organele vamale au dreptul să
efectueze controlul vamal al bunurilor transportate în tranzit.

                Declaraţia vamală de tranzit constituie un titlu executoriu pentru plata taxelor vamale şi a drepturilor de import, în cazul în care transportatorul nu prezintă mărfurile la biroul vamal de destinaţie.

                Regimul de depozit vamal în Uniunea Europeană

                Depozitul vamal se poate utiliza atunci când există un decalaj de timp între circulaţia mărfurilor şi comercializarea acestora. Acest regim se aplică atât la import, cât şi la export. Principalele caracteristici ale regimului de depozit vamal sunt:

• Depozitul vamal la import:  

-  poate fi utilizat de toate firmele ce realizează operaţiuni de import;
-   avantaje: dispun de stocuri; perceperea taxelor vamale şi aplicarea măsurilor de politică comercială sunt suspendate până în momentul „punerii în consum” a mărfurilor; în cazul reexporturilor nu sunt percepute taxe vamale;

- aplicare: sunt admise toate mărfurile, cu unele excepţii (mărfuri ce atentează asupra sănătăţii fizice sau morale); aplicarea măsurilor fiscale şi comerciale se face în
ziua „punerii în consum” a mărfurilor;

-     formalităţi şi constrângeri: declaraţie de intrare (DAU) şi garanţie în cazul depozitelor private; declaraţie specială în cazul cesionării mărfurilor; transformarea mărfurilor este interzisă; operaţiuni în vederea conservării mărfurilor sunt permise; durata
depozitării este nelimitată (cu excepţia depozitului de tip B);

-    aprobare: „punere în consum”; reexport; atribuirea unui alt regim economic (regim de tranzit).      

• • Depozitul vamal la export;

- poate fi utilizat doar de exportatorii reali;

- avantaje: organizarea livrării mărfurilor; suspendarea taxelor fiscale; depozitarea
mărfurilor în ţara exportatorului cu economii asupra cheltuielilor în străinătate;

-  aplicare: toate mărfurile cu excepţia celor aflate sub incidenţă PAC (un program de finanţare al Comisiei Europene – Agricultură şi dezvoltare rurală);

-  formalităţi şi constrângeri: declaraţie de intrare (DAU); nu este necesară garanţie;

-  aprobare: exportul mărfurilor în termen de maxim doi ani.

În Uniunea Europeană se pot distinge două tipuri de depozite vamale:

• public, în care orice persoană juridică poate depozita marfa ce face obiectul operaţiunii de comerţ exterior;
• privat, în care titularul operaţiunii este singurul care poate depozita marfa, la
  sediul său, dar cu condiţia de a respecta prevederile legale.

Pe perioada în care mărfurile sunt antrepozitate, proprietarul antrepozitului, în
calitatea sa de depozitar şi gestionar, are următoarele drepturi şi obligaţii:

• să conserve mărfurile;
• să supravegheze mărfurile;
• să îndeplinească condiţiile de organizare a depozitului;
• să se supună controlului vamal.

                În Uniunea Europeană antrepozitele sunt identificate după litere. Astfel, antrepozitul public (de tip A, B şi F) este destinat depozitării mărfurilor de către orice persoană (este numit şi „antrepozit real”). Antrepozitul vamal public este o formă de antrepozit rigidă, puţin întâlnită în UE. Antrepozitul vamal public este dublu supravegheat, de autoritatea vamală şi de administrator, care poate fi Camera de Comerţ a statului respectiv sau un port autonom. Antrepozitele publice îşi au locaţia în special în centrele cu trafic comercial intens. Costurile de stocare ale mărfurilor sunt mai ridicate decât costurile de depozitare private, deoarece aceste costuri includ şi serviciul administratorului. Pentru firmele care nu au experienţă în comerţul internaţional, antrepozitul public reprezintă o soluţie unică, deoarece administratorul antrepozitului se ocupă, la solicitarea agentului economic, şi cu o serie de probleme administrative.

                Antrepozitul privat (de tip C, D, E) este destinat depozitării mărfurilor de către cel căruia îi aparţine depozitul. Aceste antrepozite sunt utilizate frecvent de firmele mari, diferenţierile între ele fiind mai mult de natură juridică, în funcţie de procedurile de
aplicare a regimului vamal. Autoritatea vamală comunitară împuterniceşte exploatarea
fiecărui tip de antrepozit, aprobarea acordându-se în funcţie de reputaţia firmelor solicitante, de natura mărfurilor, evitându-se astfel avantajarea produselor a căror
comercializare ulterioară pe piaţa comunitară ar putea favoriza apariţia unor dezechilibre
sectoriale. Restricţiile impuse uneori în cazul antrepozitării s-au atenuat mult în ultimii ani, astfel încât aproape toate tipurile de produse pot fi stocate în antrepozitele private.

                Administratorul sau gestionarul antrepozitului are obligaţia de a se asigura că mărfurile nu sunt sustrase în perioada antrepozitării şi este responsabil de obligaţiile ce decurg din stocare.

                Utilizatorul antrepozitului este responsabil de obligaţiile legate de plasarea mărfurilor sub acest regim.

                Autoritatea vamală poate cere deţinătorului de antrepozit să constituie garanţie care să asigure plata taxelor vamale de import pentru mărfurile nevămuite, aflate în antrepozit.

                Garanţiile care trebuie depuse reprezintă 10% din taxele vamale care trebuie plătite pentru mărfurile de origine terţă şi 5% din valoarea TVA pentru mărfurile comunitare.

                Înscrierea în evidenţa operativă a mărfurilor aflate în antrepozit, ţinută în forma
stabilită de autoritatea vamală, se face imediat ce mărfurile au fost introduse în depozit. În antrepozitele vamale pot fi depozitate şi mărfuri care sunt supuse operaţiunilor specifice regimului de perfecţionare activă sau de transformare sub control vamal, evidenţa operativă fiind ţinută de deţinătorul antrepozitului.

                Operaţiunile admise sunt ambalarea, marcarea şi testarea în vederea pregătirii spre vânzare, care în prealabil trebuie aprobate de autoritatea vamală. Pentru aceste operaţiuni mărfurile pot fi scoase temporar din antrepozit şi pot fi transferate dintr-un antrepozit în altul. Pentru mărfurile scoase din antrepozitul vamal şi vămuite la import se plătesc taxele vamale. La stabilirea valorii în vamă în vederea calculării taxelor vamale nu se iau în considerare cheltuielile cu antrepozitarea, conservarea şi supravegherea mărfii.

                Opţiunea operatorului între un antrepozit public şi un antrepozit privat este rezultatul unei analize comparative între costurile şi restricţiile impuse în cazul fiecărui tip de antrepozit. Avantajele pe care un astfel de regim le oferă se obţin atât în plan financiar (suspendarea plăţii taxelor vamale şi a taxelor corespunzătoare unei perioade de timp), cât şi în plan logistic. Operatorul are o anumită flexibilitate în organizarea activităţii firmei, putând stabili sau modifica destinaţia finală a mărfurilor (piaţa internă, o altă ţară membră a UE, o ţară terţă) în funcţie de evoluţia mediului economic şi de măsurile de politică comercială în vigoare. În funcţie de destinaţie, este posibilă alegerea unui anumit regim vamal.

                Şi în cazul exporturilor din UE, regimul de antrepozitare prezintă anumite avantaje. Din punct de vedere juridic, marfa care urmează a fi exportată şi care este plasată în regim de antrepozitare este considerată a fi „în afara” teritoriului vamal comunitar (teoretic, marfa figurează ca fiind exportată).

                Antrepozitarea vamală la export este solicitată de comercianţii care au propria reţea de distribuţie a produselor, de către agenţii economici care constituie stocuri în vederea unei viitoare vânzări sau de către cei care îşi comercializează produsele în mod eşalonat. Acordarea regimului de antrepozitare la export presupune îndeplinirea unor formalităţi vamale simple, şi anume completarea DAU-lui fără precizarea destinaţiei viitoare a mărfurilor. Exportatorul nu trebuie să depună nici o garanţie, singura restricţie fiind legată de durata antrepozitării, de maximum doi ani. Autoritatea vamală a UE poate permite mărfurile aflate într-un antrepozit să fie transferate într-un alt antrepozit vamal.