Drept

Statutul funcţionarului public comunitar, al personalului vamal şi răspunderea acestuia

În cadrul organismelor Comunităţii Europene, îşi desfăşoară activitatea agenţi supuşi unor norme speciale, de natură statutară. Acest lucru înseamnă faptul că actualul statut al funcţionarilor publici europeni a înlocuit statutul funcţionarilor şi regimul aplicabil altor agenţi ai Comunităţii Economice Europene şi ai Comunităţii Economice a Energiei Atomice, edictat de Consiliu în baza art. 212 C.E.E. şi art. 186 C.E.E.A care conţinea prevederi derogatorii faţă de Statutul personalului C.E.C.A. (1956).

Înaintea Tratatului de fuziune, personalul instituţiilor Comunitare a fost supus, pe de o parte, unor protocoale cu privire la privilegiile şi imunităţile care li se aplicau, pe de altă parte, unui regim mai întâi convenţional, apoi statutar, propriu fiecărei Comunităţi.

Faptul că cele trei Comunităţi nu au fost instituite în acelaşi timp a determinat astfel, într-o primă fază, o juxtapunere a trei corpuri de agenţi supuşi unor regimuri diferite.

Prin art. 24 din Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965 a fost impusă „stabilirea unui regulament al personalului unic şi comun tuturor instituţiilor comunitare”.

Această unificare s-a realizat prin Regulamentul C.E.E., C.E.C.A., C.E.E.A nr. 259/68 din 29 februarie 1968. Acest regulament supus mai multor modificări, împreună cu alte texte, este reunit într-un document intern al Comunităţilor intitulat „Statut", care are ca subtitlu Regulamente şi reglementări aplicabile funcţionarilor şi altor agenţi ai Comunităţilor Europene”.

Intervenţia unei reglementări cu valoare de statut nu a rămas fără consecinţe în ceea ce priveşte regimul funcţiei publice europene. Ea a avut ca efect faptul că „a plasat funcţia publică comunitară în categoria funcţiilor publice aşa-zis închise”.

Definirea noţiunii de „funcţionar comunitar” o regăsim în art. 1 din Statut potrivit căruia „este funcţionar al Comunităţilor, în sensul prezentului statut, orice persoană care a fost numită în condiţiile prevăzute de acest statut, într-o funcţie permanentă dintr-una din instituţiile Comunităţii, printr-un act emis de o autoritate învestită cu putere de numire de această instituţie”.

 Prin această definiţie, se realizează distincţia dintre funcţionarii comunitari, pe de o parte, şi alte categorii de agenţi, pe de altă parte, eventual angajaţi în regim contractual.

Din definiţia precizată, desprindem concluzia că dobândirea statutului de funcţionar comunitar este determinată de existenţa unui act de numire emis de autoritatea

competentă. Se constată astfel că „funcţionarii sunt recrutaţi printr-un act unilateral al autorităţii competente şi se supun dreptului comunitar în exclusivitate”.

Reglementarea situaţiei juridice a funcţionarilor printr-un statut determină concluzia că ei sunt supuşi unei situaţii legale şi reglementare, ceea ce înseamnă că sunt supuşi în mod integral dreptului comunitar cuprins în statut.

Categorii de funcţionari publici comunitari

Prin art. 5 din Statut, se instituie norma de principiu potrivit căreia „funcţiile care
relevă prezentul statut sunt clasate, din punct de vedere al naturii şi al nivelului funcţiilor
cărora le corespund, în patru categorii desemnate în ordine ierarhică descrescătoare de la
literele A, B, C şi D”.

Reiese astfel faptul că funcţionarii europeni sunt împărţiţi în patru categorii:

• Categoria A, care comportă opt grade, grupate, la rândul lor, în profesiuni în general desfăşurate pe două grade şi unde sunt cuprinse funcţiile de direcţie, de concepţie şi de studiu.

Pentru ocuparea acestor funcţii se cer cunoştinţe de nivel universitar şi/sau o experienţă profesională de nivel echivalent. Funcţionarii din această categorie au ca misiune elaborarea politicilor, pregătirea proiectelor actelor juridice şi al raporturilor şi aplicarea legislaţiei comunitare.

Funcţiile de direcţie sunt asigurate în categoria A prin următoarele funcţii:

• directori generali (Al);
• directori (A2);
• şefi de divizie (A3).

• Categoria B presupune, la rândul ei, cinci grade, care, ca şi la categoria anterioară, sunt regrupate în profesiuni desfăşurate pe două grade şi corespund funcţiilor de aplicare şi încadrare care necesită cunoştinţe de nivel de învăţământ secundar sau experienţă profesională de nivel echivalent.

Categoria B cuprinde pe cei care primesc şi analizează informaţiile necesare fie
pentru elaborarea politicilor Uniunii, fie pentru a supraveghea şi a face să fie respectată
legislaţia (aproximativ 2892 agenţi).

• Categoria C cuprinde tot cinci grade, regrupate şi ele în profesiuni desfăşurate la
  rândul lor pe două grade. Acestei categorii îi corespund funcţiile de execuţie care necesită cunoştinţe de învăţământ de nivel mediu sau o experienţă profesională de nivel echivalent.

În categoria C se regăsesc cei care îndeplinesc misiuni de secretariat, arhivă
(aproximativ 4800).

• Categoria D presupune doar patru grade, regrupate în cariere desfăşurate, în general, pe două grade, şi ei îi corespund funcţiile manuale sau de serviciu care necesită cunoştinţe de nivel de învăţământ primar, eventual completate de cunoştinţe tehnice.

În această ultimă categorie este inclus personalul de serviciu (aproximativ 850 de
angajaţi). Fac parte din această categorie interpreţii şi traducătorii.  

Statutul consacră norma de principiu potrivit căreia „funcţionarii aparţinând aceleiaşi categorii (...) sunt supuşi condiţiilor identice de recrutare şi de derulare a carierei”. Regăsim astfel patru categorii care corespund unui nivel de instrucţie determinat.

La rândul ei, fiecare categorie are propria sa structură internă, prin care sunt
ierarhizaţi funcţionarii care aparţin categoriei respective.

Fiecare grad este divizat în trepte.

Din punct de vedere al efectivelor funcţionarilor publici comunitari, ele sunt relativ importante dacă le comparăm cu efectivele de personal din organizaţiile internaţionale tradiţionale.

 Autoritatea care este învestită cu puterea de numire are misiunea de a atribui posturile, pe cale de numire sau de mutare în interesul serviciului a funcţionarilor, în funcţie de categoria corespunzătoare gradului fiecăruia.

Este recunoscut, prin statut, dreptul funcţionarilor de a cere să fie mutaţi într-un alt post din interiorul instituţiei de care aparţin.

Răspunderea personalului vamal

Personalul vamal are calitatea de funcţionar public cu statut special, potrivit O.U.G. nr. 10/2004 privind Statutul personalului vamal, aprobată şi modificată prin Legea nr. 243/2004 şi cuprinde persoanele numite în funcţii publice generale şi specifice de conducere şi de execuţie din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor.

Potrivit alin. (1) al art. 25, personalul vamal este răspunzător, potrivit legii, pentru măsurile, acţiunile şi deciziile luate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, precum şi pentru săvârşirea actelor şi faptelor incompatibile cu reglementările stabilite prin Legea nr. 188/1999, republicată.

Potrivit alin. (2) al art. 25, pentru pagubele cauzate în activitatea de control ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor de control, în măsura în care nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii penale, personalul vamal cu funcţii de
conducere sau de execuţie răspunde potrivit art. 998 C.civ. Răspunderea delictuală poate
fi antrenată numai în baza hotărârii instanţei de judecată sesizate şi de Autoritatea
Naţională a Vămilor. Răspunderea stabilită în condiţiile alin. (2), dispune alin. (3) al
aceluiaşi articol, nu restrânge dreptul persoanei vătămate prin actele de control de a se
adresa instanţelor de judecată pentru repararea pagubelor ce i-au fost cauzate.

Art. 64 din Legea privind Statutul funcţionarilor publici nr. 188/1999, republicată, stipulează că „încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz”. Comparativ cu acest articol 64, textul art. 25 este criticabil şi pentru faptul că din cuprinsul lui nu rezultă în ce calitate Autoritatea Naţională a Vămilor sesizează instanţa de judecată, adică au calitatea de reclamante, pentru că din text nu rezultă cui s-au cauzat pagubele – unui particular, persoană fizică sau juridică, ori uneia din cele două reclamante.

Statutul personalului vamal nu reglementează răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici din cadrul acestei Autorităţi. Astfel, nu sunt prevăzute abaterile disciplinare, sancţiunile disciplinare, procedura disciplinară - constituirea comisiilor de disciplină, cercetarea abaterii disciplinare, propunerea de sancţiune disciplinară - cine aplică sancţiunile şi căile de atac împotriva sancţiunii disciplinare aplicate.

Încălcarea de către funcţionarii publici cu vinovăţie a îndatoririlor de serviciu, dispune art. 64, atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz.

Noţiunea de „vinovăţie” presupune intenţia funcţionarului public ca prin actele sau faptele sale administrative să săvârşească o abatere disciplinară, o abatere administrativă, un delict sau o infracţiune. Funcţionarul public trebuie să suporte consecinţele actelor şi faptelor sale ilegale - de exemplu, nu a elaborat un act administrativ, un certificat sau orice alt înscris, în termenul prevăzut de lege, din culpă sau din neglijenţă.  

Articolul 64 foloseşte noţiunea de „răspundere contravenţională” în loc de „răspundere administrativă”, care sancţionează faptele ilegale săvârşite cu vinovăţie, din culpă sau din neglijenţă.

Contravenţia este, ca şi infracţiunea, o faptă ilegală care atrage răspunderea
administrativă pentru cel care a săvârşit o contravenţie sau răspunderea penală pentru cel
care a săvârşit o infracţiune.

Având în vedere aceste noţiuni, se poate spune că încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală.

Răspunderea administrativă

Potrivit alin. (1) al art. 71, răspunderea contravenţională - sau mai bine spus administrativă - a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o
contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu. Contravenţia trebuie prevăzută într-o lege, o hotărâre a Guvernului sau o hotărâre a consiliilor locale sau judeţene. Astfel, de exemplu, conform  O.U.G. nr. 64/2007 privind Datoria publică, constituie contravenţie: nerespectarea - de către funcţionarul public al Autorităţii statului competente să contracteze împrumuturi de stat - documentelor prin care s-au contractat împrumuturi generatoare de datorie publică în termenele stabilite de Ministerul Finanţelor Publice. De asemenea, constituie contravenţie prevăzută de art. 62 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă (în vigoare cu modificările ulterioare), neverificarea de către ofiţerul de stare civilă a realităţii conţinutului declaraţiilor şi a neconcordanţei acestora cu actele de identitate, certificatele de stare civilă şi celelalte înscrisuri prezentate.

Actele normative care reglementează contravenţiile săvârşite de funcţionarii publici în timpul serviciului sau în legătură cu serviciul trebuie să prevadă cine constată săvârşirea contravenţiei şi cine aplică sancţiunea contravenţională.

Contravenţiile săvârşite de funcţionarii publici în afara serviciului şi fără legătură cu sarcinile de serviciu nu sunt supuse regimului juridic al răspunderii administrative a
funcţionarilor publici, deoarece pentru săvârşirea celorlalte contravenţii funcţionarii
publici răspund ca orice persoană fizică, potrivit dreptului comun în materie, astfel cum
acesta este reglementat de O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (în vigoare cu modificări).

Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, dispune alin. (1) al art. 71, funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei rază de competenţă îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat.

În legătură cu textul citat, se observă faptul că acesta nu prevede termenul în care se poate formula plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii contravenţionale şi nici faptul că dispoziţiilor referitoare la
răspunderea administrativă le sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul
juridic al contravenţiilor.  În ceea ce priveşte instanţa judecătorească competentă să soluţioneze plângerile,  art. 32 din O.G. nr. 2/2001, stipulează că această competenţă revine judecătoriei în a cărei circumscripţie s-a săvârşit contravenţia, şi nu judecătoriei în a cărei circumscripţie, aşa cum prevede alin. (2) al art. 71, îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat.

Răspunderea civilă

Conform art. 72, răspunderea civilă a funcţionarilor publici se angajează:

1. pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei
   publice în care funcţionează;
2. pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
3. e) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent,
   unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti şi irevocabile;

Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 72 lit. a) şi b), prevede alin. (1) al art. 73, se dispune prin emiterea de către
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau dispoziţie de imputare, în
termen de 30 zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii
judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare, dispune alin. (2) al aceluiaşi articol, funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ.

Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la producerea pagubei.

Răspunderea penală

Răspunderea funcţionarilor publici pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă, dispune alin. (1) al art. 74, se angajează potrivit legii penale, iar alin. (2) prevede ca, în cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 50 lit. h), conducătorul Autorităţii sau instituţiei publice va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine.

Conform alin. (3) al art. 74, dacă se dispune scoaterea de sub urmărire penală, precum şi în cazul în care instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţie încetează, iar funcţionarul public respectiv va fi reintegrat în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.

Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, în situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile
pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta funcţionarului public poate fi considerată
abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de disciplină competentă.

În contextul dat, trebuie analizată această răspundere cu luarea în considerare a
dispoziţiilor Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (în vigoare cu modificările şi completările ulterioare cum ar fi Legea nr. 521/2004 şi Legea nr. 69/2007), astfel cum a fost modificată şi completată şi prin Legea nr. 161/2003, care, în art. 5, modificat, dispune că sunt infracţiuni de corupţie infracţiunile prevăzute la art. 254-257 C.pen., la art. 6 şi 8 din Legea nr. 78/2000, precum şi infracţiunile prevăzute în legi speciale ca modalităţi specifice ale infracţiunilor prevăzute la art. 254-257 C.pen. - luarea de mită (art. 254), darea de mită (art. 255); primirea de foloase necuvenite (art. 256), traficul de influenţă (art. 257) şi la art. 6 şi 8 din Legea nr. 78/2000.

Articolul 6¹ - introdus prin Legea nr. 161/2003 - dispune la alin. (1): promisiunea,
oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane
care are influenţă sau lasă să se creadă ca are influenţă asupra unui funcţionar public,
pentru a-1 determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 10.

Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie sunt reglementate şi la art. 10-13 din Legea nr. 78/2000, iar în art. 17 din aceeaşi lege sunt reglementate infracţiunile în
legătură cu infracţiunile de corupţie.

Infracţiunile prevăzute la art. 254-257 C.pen. şi cele reglementate la art. 10-13 şi 17 din Legea nr. 78/2000 sunt sancţionate cu pedepsele prevăzute de Codul penal, cu
aplicarea majorărilor de pedeapsă stipulate în Legea nr. 78/2000.

În afară de faptele de corupţie prevăzute şi sancţionate atât de Codul penal, cât şi de Legea nr. 78/2000, funcţionarii publici pot săvârşi şi alte infracţiuni prevăzute şi
sancţionate de Codul penal, cum sunt: delapidarea (art. 215¹); abuz în serviciu contra
intereselor persoanelor (art. 246); abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247);
abuz în serviciu contra intereselor publice (art. 248); neglijenţă în serviciu (art. 249);
purtarea abuzivă (art. 250); neglijenţă în păstrarea secretului de stat (art. 252); omisiunea
sesizării organelor judiciare (art. 263) şi deturnarea de fonduri (art. 302¹).

Răspunderea disciplinară

Abaterile disciplinare

Alin. (1) al art. 42 din Legea nr. 188/1999, republicată, dispune că funcţionarii publici au obligaţia să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudiciu persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici.

Potrivit alin. (1) al art. 65 din aceeaşi lege, încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora. S-a subliniat vinovăţia şi abaterea disciplinară, deoarece abaterile disciplinare pot fi săvârşite şi din culpă sau neglijenţă, ceea ce este demonstrat de lit. b) a alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căruia constituie abatere disciplinară neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor. Conform alin. (1) al art. 65 neglijenţa nu poate fi săvârşită cu vinovăţie.

Constituie abateri disciplinare, prevede alin. (2) al art. 65, următoarele fapte:

1. Întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
2. Neglijenţă repetată în efectuarea lucrărilor;
3. Absenţe nemotivate de la serviciu;
4. Nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
5. Intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;
6. Nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest
   caracter;
7. Manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care
   îşi desfăşoară activitatea;
8. h) Desfăşurarea, în timpul programului de lucru, a unor activităţi cu caracter politic;
9. i) Refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu;
10. j) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte
    de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;
11. k) Stabilirea de către funcţionarii publici de execuţie de relaţii directe cu petenţii în
    vederea soluţionării cererilor acestora.

                Sancţiunile disciplinare

Potrivit alin. (3) al art. 65 din Legea nr. 188/1999, republicată, sancţiunile disciplinare sunt:

1. Mustrare scrisă;
2. Diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de pană la 3 luni;
3. Suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de
   promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;
4. Trecerea într-o funcţie publică inferioară pe o perioadă de până la un an, cu
   diminuarea corespunzătoare a salariului;

Se observă faptul că s-a renunţat la o sancţiune, şi anume aceea a avertismentului,
prevăzută la art. 70 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 188/1999. Astfel, sancţiunea de la
lit. b), care prevede diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la
trei luni, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că se poate sancţiona funcţionarul public cu
această sancţiune şi pe o perioadă de 15, 20 zile, iar, pe de altă parte, nu se poate aplica
această sancţiune pentru o perioadă de 3 luni pentru că legiuitorul a prevăzut aplicarea
acestei sancţiuni pe o perioadă de până la trei luni, adică pe 1 sau 2 luni.  

Comisia de disciplină

Potrivit alin. (1) al art. 67 din Legea nr. 188/1999, republicată, in cadrul Autorităţilor sau instituţiilor publice se constituie comisii de disciplină.

Comisiile de disciplină se constituie, aşa cum prevede alin. (1) al art. 3 din H.G.
nr. 1210/2003 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină şi a comisiilor paritare din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, prin act administrativ al
conducătorilor autorităţii sau instituţiilor publice şi au ca scop cercetarea faptelor sesizate
ca abateri disciplinare şi propunerea sancţiunilor aplicabile funcţionarilor publici care
le-au săvârşit.

Reglementând componenţa comisiilor de disciplină, alin. (2) al art. 67 din Legea
nr. 188/1999, republicată, prevede că în alcătuirea comisiei de disciplină intră un număr
egal de reprezentanţi desemnaţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi de
sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici.

Conform art. 67 din Legea nr. 188/1999, republicată, comisiile de disciplină sunt
competente să cerceteze faptele sesizate ca abateri disciplinare şi să propună sancţiunea
aplicabilă funcţionarilor publici din autorităţile sau instituţiile publice respective.

Potrivit art. 20 din H.G. nr. 1210/2003, comisia de disciplină are următoarele atribuţii principale:

1. cercetează abaterea disciplinară pentru care a fost sesizată;
2. propune aplicarea uneia dintre sancţiunile disciplinare prevăzute la 70 alin. (3)
   Legea nr. 188/1999 - respectiv art. 65 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, republicată;
3. propune menţinerea, modificarea sau anularea sancţiunilor disciplinare aplicate în condiţiile prevăzute la 71 alin. (1) din Legea nr. 188/1999;
4. d) întocmeşte rapoarte cu privire la fiecare cauză pentru care a fost sesizată, pe care le înaintează conducătorului autorităţii sau instituţiei publice.

Comisia de disciplină poate fi sesizată, potrivit alin. (1) al art. 24 din H.G. nr. 1210/2003, de:

• conducătorul autorităţii sau instituţiei publice;
• conducătorul compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public a cărui fapta este sesizată;
• orice persoană care se consideră vătămată prin fapta unui funcţionar public.

Sesizarea, potrivit alin. (3) al art. 24 din H.G. nr. 1210/2003, se face în scris şi este însoţită de înscrisurile care o susţin. Aceasta se depune, dispune alin. (4) al art. 24, în termen de cel mult 15 zile lucrătoare de la data luării la cunoştinţă de către persoanele
prevăzute la alin. (1), dar nu mai târziu de două luni de la data săvârşirii faptei care
constituie abatere disciplinară.

Procedura în faţa comisiei de disciplină începe, după cum dispune alin. (1) al art. 25 din H.G. nr. 1210/2003, cu fixarea termenului de prezentare a funcţionarului public
împotriva căruia s-a formulat sesizarea şi cu citarea acestuia, care se poate face - alin. (2)
al aceluiaşi articol - prin scrisoare recomandată sau prin înştiinţare scrisă de luare la
cunoştinţă prin semnătură (se indică locul, data, ora şi obiectul sesizării).

Activitatea de cercetare a abaterii disciplinare (de către comisia de disciplină),
prevede alin. (2) al art. 28, impune:

1. audierea persoanei care a făcut sesizarea; cu alte cuvinte, comisia de cercetare îl va
   audia pe conducătorul autorităţii instituţiei publice care, prin act administrativ, a numit
   comisia ori pe conducătorul compartimentului în care funcţionarul public îşi desfăşoară
   activitatea şi unde a săvârşit abaterea disciplinară pentru care acesta este chemat în faţa
   comisiei de disciplină;
2. audierea funcţionarului public a cărui faptă constituie obiectul sesizării;
3. audierea oricăror alte persoane ale căror declaraţii pot înlesni soluţionarea cazului.
   Din text nu rezultă cine desemnează aceste alte persoane şi nici dacă au fost sau nu citate;
4. culegerea informaţiilor considerate necesare pentru rezolvarea cazului, prin
   mijloacele prevăzute de lege;
5. administrarea probelor, precum şi verificarea documentelor şi a declaraţiilor

Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile imputate se consemnează într-un proces-verbal - alin. (4) al art. 66 din Legea nr. 188/1999, republicată. în astfel de cazuri sancţiunea poate fi aplicată.

În urma administrării probelor - alin. (1) al art. 30 din H.G. nr. 1210/2003 - se
întocmeşte un referat care se aducă la cunoştinţă funcţionarului public împotriva căruia
s-a formulat sesizarea, precum şi persoanei care a sesizat comisia de disciplină, în vederea formulării de obiecţii în termen de maxim 5 zile de la data luării la cunoştinţă. În cazul în care se formulează obiecţii, prevede alin. (3) al aceluiaşi articol, acestea vor fi analizate de către comisie în termen de cel mult cinci zile de la data înregistrării lor.

Raportul, întocmit de comisia de disciplină potrivit alin. (1) al art. 32, se înaintează persoanei competente să aplice sancţiunea, în termen de trei zile de la data ultimei şedinţe.

În cazul în care comisia de disciplină are indicii că fapta săvârşită de funcţionarul
public poate fi considerată infracţiune, dispune art. 34, propune conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public
sesizarea organelor de cercetare penală. Conducătorul respectiv va sesiza de îndată
organele de cercetare penală.

Actul administrativ de aplicare a sancţiunilor disciplinare este emis de persoana
competentă, pe baza propunerilor cuprinse în raportul comisiei de disciplină, sancţiunile
fiind aplicate de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, dispune alin. (2) al art. 35 din H.G. nr. 1210/2003, în actul administrativ prevăzut la alin. (1) se cuprind în mod obligatoriu:

1. descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
2. precizarea prevederilor din procesul-verbal al comisiei de disciplină;
3. motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de funcţionarul public / personal vamal în timpul cercetării disciplinare prealabile;
4. temeiul legal în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;
5. termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată;
6. instanţa competentă la care actul administrativ prin care s-a dispus sancţiunea
   disciplinară poate fi contestat.

Conform alin. (5) al art. 35 din H.G. nr. 1210/2003, actul administrativ de sancţionare se emite în termen de 5 zile lucrătoare de la data primirii raportului comisiei de disciplină şi se comunică în termen de 15 zile lucrătoare de la data emiterii.

Sancţiunea disciplinară, prevede alin. (5) al art. 65 din Legea nr. 188/1999,
republicată, se aplică în termen de cel mult 6 luni de la săvârşirea abaterilor disciplinare,
iar potrivit art. 68 din aceeaşi lege funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată
se poate adresa instanţei de contencios administrativ.

Potrivit alin.(l) al art. 70, sancţiunile disciplinare se radiază de drept după cum urmează:

1. a) în termen de 6 luni de la aplicarea sancţiunii disciplinare prevăzute la 65 alin. (3) lit a);
2. b) în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate sancţiunile disciplinare prevăzute la 65 alin. (3) lit. b)-d);
3. c) în termen de 7 ani de la aplicare, sancţiunea prevăzută la 65 alin. (3) lit.

                Radierea sancţiunilor disciplinare prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), dispune alin. (2) al aceluiaşi articol, se constată prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice.