La începutul secolului al XlX-lea, nevoile dezvoltării comerţului şi, implicit, ale apărării intereselor comercianţilor, au dus la recunoaşterea şi legiferarea dreptului comercial, ca un drept special faţă de dreptul civil. Deşi s-a recunoscut caracterul particular al dreptului comercial, totuşi, ulterior în doctrină s-a discutat dacă el trebuie să fie un drept autonom sau trebuie să se integreze în dreptul civil, în vederea realizării unui drept privat unitar.

Discuţiile au căpătat o mare amploare în Italia, cu ocazia lucrărilor de elaborare a Codului comercial din 1882, extinzându-se şi în alte ţări. Disputele s-au reaprins în prima jumătate a secolului XX şi există ecouri ale controversei până în zilele noastre.

Fără a intra în analiza aprofundată a controversei, vom înfăţişa, pe scurt, principalele argumente care au fost aduse în favoarea unităţii dreptului privat, precum şi cele invocate în sprijinul autonomiei dreptului comercial.

1   Argumentele în favoarea unităţii dreptului privat

Teza unităţii dreptului privat se bazează pe mai multe argumente:

1. a) Unitatea reglementării asigură protecţia necomercianţilor. Prin recunoaşterea caracterului autonom al dreptului comercial, necomercianţii sunt nedreptăţiţi, deoarece, atunci când contractează cu comercianţii, li se aplică legea comercială, cu toate că aceasta a fost adoptată în interesul unei categorii profesionale - comercianţii;
2. b) Divizarea dreptului privat, în drept civil şi drept comercial, dă naştere la dificultăţi de interpretare, deoarece aceeaşi instituţie juridică (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare) este guvernată de două categorii de norme juridice; unele cuprinse în Codul civil, iar altele în Codul comercial. Totodată, această diviziune a dreptului privat creează dificultăţi şi instanţelor judecătoreşti, care trebuie să se pronunţe asupra caracterului civil sau comercial al litigiului;
3. c) Întrucât enumerarea faptelor de comerţ prevăzută în codurile comerciale nu este limitativă, iar criteriile pentru determinarea comercialităţii actelor juridice nu sunt prea sigure, există primejdia aplicării legii comerciale şi unor activităţi desfăşurate de necomercianţi şi, implicit, de a impune acestora obligaţiile care revin comercianţilor;
4. d) Dreptul comercial nu beneficiază de principii generale proprii, motiv pentru care în calificarea unor instituţii se apelează la explicaţii precum: excepţie de la dreptul comun, contract sui-generis, instituţie anormală etc. Mai mult, în dreptul comercial sunt folosite aceleaşi noţiuni şi categorii, ca şi în dreptul civil; de exemplu, contract, persoană juridică, obligaţie, prescripţie etc;
5. e) Prin recunoaşterea uzurilor (obiceiurilor), ca izvor de drept în materie comercială, se ajunge la o delegare a atribuţiilor legislative comercianţilor, deoarece uzurile se nasc din practica comercianţilor;
6. f) Dacă regulile dreptului comercial s-au dovedit mai bine adaptate la nevoile economice, ele ar trebui aplicate şi necomercianţilor;
7. g) În unele ţări, cum sunt Italia, Elveţia etc, s-a realizat o „comercializare” a dreptului civil, nemaiavând o reglementare autonomă dreptului comercial. În acest fel, au fost simplificate raporturile juridice la care participă persoanele fizice şi persoanele juridice.

2 Argumentele în favoarea autonomiei dreptului comercial

Teza autonomiei dreptului comercial are numeroase argumente în sprijinul ei; unele argumente sunt menite să combată argumentele susţinătorilor unităţii dreptului privat, iar altele relevă specificitatea raporturilor juridice comerciale:

1. a) Aplicarea legii comerciale unor raporturi juridice dintre comercianţi şi necomercianţi este impusă de necesitatea ca raportul juridic să fie reglementat unitar; nu este posibil ca un raport juridic să fie guvernat, în acelaşi timp, de două reglementări, una comercială, pentru comerciant, şi alta civilă, pentru necomerciant. De remarcat că, în cazul analizat, numai raportul juridic se află sub incidenţa legii comerciale, nu şi statutul juridic al necomerciantului;
2. b) Dificultăţile pe care diviziunea dreptului privat le ridică în interpretarea şi calificarea actelor juridice şi litigiilor nu reprezintă un argument hotărâtor. Asemenea dificultăţi există şi în privinţa altor ramuri ale dreptului; de exemplu, dreptul muncii, dreptul maritim etc.;
3. c) Există anumite dificultăţi reale privind determinarea sferei de aplicare a dreptului comercial. Dar, aceste dificultăţi pot fi surmontate printr-o formulare cu caracter limitativ a faptelor de comerţ în Codul comercial;
4. d) În dreptul comercial, în general, şi în sistemul Codului comercial român, uzurile sunt consacrate cu caracter excepţional, având valoarea unor norme cu caracter interpretativ; ele servesc la interpretarea voinţei

părţilor. Deci, în dreptul comercial, uzurile nu constituie un izvor formal de drept;

1. e) Raporturile comerciale şi civile nu au omogenitate de natură şi scop, aşa cum pretind adepţii unităţii dreptului privat. Evoluţia economico-socială nu a realizat o uniformitate a activităţii comercianţilor şi necomercianţilor, astfel încât activităţile lor să fie supuse aceleiaşi reglementări juridice. Şi în prezent anumite soluţii, pe deplin explicabile în activitatea comercianţilor, se dovedesc nepotrivite pentru activitatea necomercianţilor; de exemplu, caracterul oneros al oricărei prestaţii, curgerea de drept a dobânzilor, libertatea deplină a probelor privind actele juridice etc;
2. f) Dreptul comercial este partea cea mai vie a dreptului privat; el este un laborator în care se experimentează soluţiile juridice pentru a fi adaptate la cerinţele vieţii economice. Numai în măsura în care se

dovedesc a fi benefice şi pentru necomercianţi, aceste soluţii pot fi reglementate şi în legea civilă;

1. g) Faptul că unele ţări au o reglementare unitară a dreptului privat, cuprinsă în Codul civil, nu este relevant. O asemenea reglementare cuprinde dispoziţii care se aplică exclusiv comercianţilor; de exemplu, dispoziţiile privind obligaţia de înmatriculare în registrul comerţului, cele privind firma comercială; falimentul etc. Pe de altă parte, absenţa în aceste ţări a unui Cod comercial nu înseamnă inexistenţa unui drept comercial, ca ramură distinctă de dreptul civil. Un drept comercial există, numai că el are o reglementare cuprinsă în Codul civil.