Datorită caracterului eterogen al faptelor de comerţ reglementate de lege nu este posibil a fi folosite criterii unitare de clasificare.

În doctrina clasică, faptele de comerţ au fost clasificate în două mari categorii:

- fapte de comerţ obiective;

- fapte de comerţ subiective.

Faptele obiective sunt determinate şi produc efecte în temeiul legii, independent de calitatea persoanei (comerciant sau necomerciant) care le săvârşeşte, iar cele subiective sunt acele fapte care dobândesc caracter comercial datorită săvârşirii lor de către o persoană care are calitatea de comerciant. Ele sunt enumerate în principal în art. 3 Cod comercial.

În literatura noastră juridică faptele de comerţ se clasifică astfel:

- obiective;

- subiective;

- unilaterale sau mixte.

1 Faptele de comerţ obiective

Aceste fapte, în majoritatea lor sunt operaţii economice, adică activităţi economice şi mai puţin acte juridice, ele nu pot fi clasificate decât pe baza unor criterii economice, care au la bază obiectul şi funcţia economică a operaţiunilor respective, fiind deci fapte de comerţ obiective.

Ţinându-se seama de aceste criterii (economice) faptele de comerţ obiective pot fi împărţite în trei subgrupe:

1. a) operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie;
2. b) operaţiunile care privesc organizarea şi desfăşurarea activităţii de producţie (adică activitatea întreprinderilor;)
3. c) operaţiunile conexe ori accesorii (adică faptele care datorită legăturii lor cu operaţiile pe care Codul comercial le consideră fapte de comerţ sunt şi ele considerate fapte de comerţ).

1.1  Operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie

Aceste operaţiuni corespund noţiunii economice de comerţ, în sensul de activitate de vânzare-cumpărare a mărfurilor, pentru a ajunge de la producător la consumator. Din această categorie fac parte:

- cumpărarea şi vânzarea comercială;

- operaţiunile de bancă şi schimb.

            Cumpărarea şi vânzarea comercială. Cumpărarea şi vânzarea comercială este asemănătoare sub aspectul structurii sale cu vânzarea-cumpărarea din domeniul dreptului civil (art. 1295 Cod civil). Într-adevăr este vorba de un contract în temeiul căruia o parte (vânzătorul) se obligă să transmită celeilalte părţi (cumpărătorul) proprietatea unui lucru în schimbul unui preţ. Ceea ce deosebeşte vânzarea-cumpărarea comercială de cea civilă este funcţia economică a contractului şi anume interpunerea în schimbul bunurilor. Când contractul îndeplineşte această funcţie, vânzarea-cumpărarea este o faptă de comerţ şi deci supusă legilor comerciale.

Având în vedere această deosebire, Codul comercial instituie anumite condiţii speciale referitoare la obiectul şi finalitatea vânzării-cumpărării comerciale. În temeiul dispoziţiilor citate, cumpărarea şi vânzarea comercială pot avea ca obiect numai bunurile mobile: producte, mărfuri, obligaţiuni ale statului şi alte titluri de credit.

Productele sunt produsele naturale ale pământului, care se obţin prin cultură sau exploatare directă (de exemplu, cerealele, legumele) sau produsele animalelor (de exemplu: laptele, lâna).

Mărfurile sunt produse ale muncii destinate schimbului prin vânzare-cumpărare.

Titlurile de credit sunt înscrisuri în baza cărora titularii lor au calitatea să exercite drepturile specificate în cuprinsul lor. Întrucât aceste documente încorporează drepturi, titlurile de credit pot fi obiectul dreptului de proprietate, precum şi a unor operaţii juridice, între care şi vânzarea-cumpărarea.

Pentru a constitui o trăsătură distinctivă a vânzării-cumpărării comerciale, intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească trei condiţii:

1. a) Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la data cumpărării. Dacă o atare intenţie nu există la această dată, cumpărarea este un act juridic civil; de exemplu, o persoană cumpără un anumit bun pentru uzul său. Situaţia nu se schimbă, dacă ulterior cumpărării, dobânditorul vinde bunul, deoarece, în momentul cumpărării, nu a existat intenţia de revânzare. În schimb, dacă în momentul cumpărării a existat intenţia de revânzare dar ulterior cumpărării, dobânditorul nu mai vinde bunul, actul cumpărării rămâne comercial;
2. b) Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să fie exprimată de cumpărător adică să fie cunoscută cocontractantului. Dacă această intenţie rămâne necunoscută pentru cocontractant, actul nu poate fi comercial. Intenţia de a revinde sau închiria poate să rezulte din declaraţia expresă a cumpărătorului sau din cuprinsul actului. Ea poate fi însă şi implicită, adică să rezulte din anumite împrejurări; de exemplu, cantitatea mare de mărfuri care face obiectul contractului. În toate cazurile, cel care pretinde că actul este comercial trebuie să facă dovada; în caz de îndoială, actul este considerat civil, deoarece dispoziţiile art. 3 pct. 1 şi 2 C. com. au un caracter derogator de la dispoziţiile Codului civil privitoare la contractul de vânzare-cumpărare.
3. c) Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să privească, în principal, bunul cumpărat. Condiţia nu este îndeplinită în cazul când, de exemplu, un agricultor cumpăra un număr de saci pentru vânzarea cartofilor recoltaţi, întrucât sacii au fost cumpăraţi nu pentru a fi revânduţi, ci cu caracter accesoriu, pentru a facilita vinderea cartofilor, care reprezintă obiectul principal al vânzării.

Aşa cum rezultă din lege, pentru a fi în prezenţa unei vânzări-cumpărări comerciale nu se cere ca bunul cumpărat să fi fost revândut în forma în care a fost cumpărat; bunul poate fi revândut şi după ce a suferit unele transformări. Într-adevăr, potrivit art. 3 pct. 1 C. com, productele sau mărfurile cumpărate pot fi revândute, “fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru”.

            Operaţiunile de bancă şi de schimb. Potrivit art. 3 pct. 11 C. com. sunt considerate fapte de comerţ “operaţiunile de bancă şi schimb”. Deci, în afară de producte şi mărfuri, banii şi creditul pot face obiectul circulaţiei, al unor acte juridice. Şi în acest caz, comercialitatea operaţiunilor este dată de elementul intenţional al interpunerii în schimb sau circulaţie. În consecinţă, operaţiunile asupra banilor şi creditului sunt guvernate de aceleaşi principii ca şi cele privitoare la circulaţia productelor şi mărfurilor.

Operaţiunile de bancă sunt operaţiunile asupra sumelor de bani în numerar, creditelor şi titlurilor negociabile. Ele sunt operaţiuni de depozit, de efectuare de plăţi, de acordare de credite, operaţiuni asupra titlurilor de credit etc.

Operaţiunile de schimb sunt operaţiunile de schimb de monedă sau bilete de bancă naţionale sau străine, precum şi operaţiunile referitoare la transmiterea de fonduri, prin evitarea transferului de numerar.

1.2  Operaţiunile care privesc organizarea şi desfăşurarea activităţii de producţie (activitatea întreprinderilor)

            Codul comercial, în art. 3 pct. 5 şi următoarele enumeră activităţile din întreprinderi care constituie acte de comerţ (furnituri, spectacole publice, comisioane, agenţii şi oficii de afaceri, construcţii, fabrici şi manufactură, imprimerie, editură, librărie şi obiecte de artă, întreprinderile de transport sau lucruri, pe apă sau pe uscat, întreprinderile de asigurări şi întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozit), fără însă să dea o definiţie întreprinderii în dreptul comercial, lacună ce a căutat să fie complinită de literatura juridică.

1. Întreprinderile de construcţii. Potrivit art. 3 pct. 8 C. com. sunt considerate fapte de comerţ întreprinderile de construcţii. În cazul unei întreprinderi de construcţii trebuie să existe o organizare autonomă a factorilor de producţie (materiale, capital, muncă) pentru construirea unor edificii.

Obiectul întreprinderii poate fi construirea de edificii noi, dar şi lucrările de transformare, adăugire, amenajare etc. În toate cazurile,construirea, transformarea, adăugirea, se referă la bunurile imobile: locuinţe, construcţii industriale, canale, desecări, amenajări, irigaţii etc.

Totodată, întreprinderea de construcţii poate avea ca obiect şi lucrările de reparaţii ale edificiilor.

2. Întreprinderile de fabrici şi manufactură. Art. 3 pct. 9 C. com. prevede că sunt fapte de comerţ şi întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie. În concepţia Codului comercial, întreprinderile de fabrici şi întreprinderile de manufactură privesc activităţile prelucrătoare (industriale). Ele au ca obiect transformarea materiilor prime, materialelor în produse noi. Deci, elementul caracteristic al acestor întreprinderi îl constituie organizarea factorilor producţiei în scopul transformării materiilor prime şi materialelor în produse noi, ca natură şi utilitate.
3. Întreprinderile de furnituri. Aşa cum prevede art. 3 pct. 5 C. com., sunt considerate fapte de comerţ şi întreprinderile de furnituri. În dreptul comercial, întreprinderea de furnituri constă într-o activitate sistematic organizată prin care întreprinzătorul, în schimbul unui preţ stabilit anticipat, asigură prestarea unor servicii sau predarea unor produse la anumite termene succesive.

Din definiţia dată rezultă că, pentru a fi considerată faptă de comerţ, întreprinderea de furnituri trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. a) să existe o organizare a factorilor de producţie, în scopul asigurării unor prestări de servicii sau predării unor produse;
2. b) obiectul activităţii constă în prestarea unor servicii sau transmiterea dreptului de proprietate asupra unor produse; de exemplu, furnizarea de electricitate, ridicarea gunoiului menajer etc.
3. c) prestarea serviciilor sau predarea produselor să se facă la mai multe termene succesive. În cazul în care predarea se face la un singur termen, ne aflăm în faţa unei vânzări, iar nu a unei furnituri;
4. d) preţul serviciilor sau produselor să fie stabilit anticipat.
5. Întreprinderea de spectacole publice. Art. 3 pct. 6 C. com. califică drept fapte de comerţ şi întreprinderile de spectacole publice. Întreprinderea de spectacole publice presupune organizarea unor factori specifici, în scopul punerii la dispoziţia publicului a unei producţii culturale sau sportive, în vederea obţinerii unui profit.

Obiectul unei asemenea întreprinderi poate fi orice spectacol: de teatru, circ, concert, film, întrecere sportivă etc. Spectacolele publice se pot organiza şi desfăşura şi în condiţiile Legii nr. 300/2004.

5. Întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri. Potrivit art. 3 pct. 7 C. com. sunt considerate fapte de comerţ întreprinderile de comision, agenţiile şi oficiile de afaceri.

Codul comercial are în vedere organizarea unei activităţi al cărei scop este facilitatea încheierii tranzacţiilor comerciale printr-un intermediar, care poate fi un comisionar sau o agenţie, ori oficiu de afaceri. Deci, în concepţia legii, sunt fapte de comerţ numai operaţiunile de intermediere realizate în cadrul unei întreprinderi.

Întreprinderile de comision au ca obiect operaţiunile de intermediere care se realizează pe baza contractului de comision. În temeiul contractului de comision, ca urmare a împuternicirii date de comitent, comisionarul încheie acte de comerţ în nume propriu, dar pe seama comitentului (art. 405 C. com). Acest contract de comision este folosit pentru realizarea unor operaţiuni de vânzare, cumpărare, transport.

Agenţiile sau oficiile de afaceri sunt şi ele întreprinderi care realizează operaţiuni de intermediere între comercianţi şi clientelă.

6. Întreprinderile de editură, de imprimerie, de librărie şi obiecte de artă. Art. 3 C. com. consideră fapte de comerţ şi întreprinderile de editură, imprimerie, de librărie, precum şi cele de vânzare a obiectelor de

artă (pct. 9 şi 10). Întreprinderile menţionate au ca obiect operaţiunile prin care se valorifică drepturile de autor izvorâte din crearea unor opere ştiinţifice, literare şi artistice.

Asemenea operaţiuni se pot organiza şi desfăşura şi în condiţiile Legii nr. 300/2004 în care se prevede că întreprinzătorii pot organiza şi desfăşura activităţi de “dactilografiere, multiplicare, tipografie şi editare”.

Întreprinderea de editură presupune organizarea factorilor specifici în vederea reproducerii şi difuzării operei. Această activitate se întemeiază pe contractul de editare, prin care autorul unei opere ştiinţifice, literare sau artistice cedează întreprinzătorului (editorul), în schimbul unei remuneraţii, folosinţa exclusivă şi temporară a dreptului de a reproduce opera, precum şi dreptul de a răspândi în public această operă (Legea nr. 8/1996).

Întreprinderea de imprimerie presupune organizarea factorilor specifici în vederea efectuării operaţiunilor de multiplicare, pe cale mecanică sau manuală, a operelor ştiinţifice, literare sau artistice. Noţiunea de imprimerie are o accepţiune largă; ea cuprinde orice formă de multiplicare, indiferent de tehnica folosită.

Întreprinderea de librărie are ca obiect operaţiunile realizate cu factorii specifici, prin care se asigură difuzarea în public a operei. Aceste operaţiuni au la bază vânzarea către public a cărţilor, albumelor etc. primite în depozit sau comision.

Întreprinderea de vânzare a operelor de artă, reglementată distinct de art. 3 pct. 10 C. com., implică organizarea factorilor specifici, pentru vânzarea obiectelor de artă, cum sunt tablourile, sculpturile, gravurile etc. În cazul unor acte izolate, vânzarea este faptă de comerţ numai dacă sunt îndeplinite condiţii, art. 3 pct. 1 şi 2 C. com. Legea cere ca întreprinzătorul să fie o altă persoană decât autorul operei, deoarece numai în acest caz, existând o interpunere între autor şi cumpărător, operaţiunea poate fi considerată comercială. Aceasta înseamnă că vânzarea operei de artă direct de către autorul ei nu este considerată un fapt de comerţ.

7. Întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri. Art. 3 pct. 13 C. com. califică drept fapte de comerţ şi întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri, pe apă sau pe uscat.

Transportul este o operaţiune de deplasare materială a unei persoane sau a unui lucru de la un loc la altul, care se realizează în condiţii şi cu mijloace diferite. În concepţia Codului comercial, are caracter comercial, atât transportul de persoane, cât şi transportul de lucruri (de mărfuri).

8. Întreprinderile de asigurare. Potrivit art. 3 C. com., sunt fapte de comerţ asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii (pct. 17), precum şi asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei (pct. 18). Deci, Codul comercial socoteşte că sunt comerciale, atât asigurările terestre, cât şi asigurările maritime.

Asigurările au rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse, precum şi de a plăti anumite sume de bani în cazul producerii unor evenimente privind viaţa şi integritatea persoanelor. În prezent, activitatea de asigurare se realizează numai de către societăţile de asigurare înfiinţate potrivit legii.

9. Depozitele în docuri şi antrepozite. Potrivit art. 3 pct. 20 C. com. sunt socotite fapte de comerţ depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor de depozit (warante) şi asupra înscrisurile de gaj eliberate de ele31. Activitatea de depozitare a mărfurilor în locuri anume destinate, cum sunt docurile, antrepozitele, silozurile etc. constituie faptă de comerţ, indiferent de persoana care face depozitul.

1.3  Operaţiunile conexe ori accesorii

            Cea de a treia subgrupă din categoria faptelor de comerţ obiective sunt operatiunile conexe ori accesorii, care sunt calificate drept fapte de comerţ datorită strânsei lor legături cu anumite acte sau operaţii

considerate de Codul comercial ca fiind fapte de comerţ.

Din această subgrupă fac parte:

-contractele de report asupra obligaţiilor de stat sau a altor titluri de credit care circulă în comerţ;

-cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale;

-contractele de mandat şi comision; contractele de consignaţie;

-operaţiunile de mijlocire în afacerile comerciale;

-cambia sau ordinele în producte sau mărfuri;

-operaţiunile cu privire la navigaţie;

-depozitele pentru cauză de comerţ;

-contul curent şi cecul;

-gajul şi fidejusiunea.

1. Contractul de report asupra obligaţiilor de stat sau a altor titluri de credit care circulă în comerţ (art. 3 pct. 3 C. com.) constă în cumpărarea cu bani a unor titluri de credit care circulă în comerţ şi în revânzarea simultană cu termen şi cu un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie (art. 74 C. com.). Deci, reportul este un act juridic complex care cuprinde o dublă vânzare: prima se execută imediat (atât în privinţa predării titlurilor, cât şi a preţului), iar a doua este o vânzare cu termen, la un preţ determinat. În temeiul acestui contract, o persoană (reportatul) deţinătoare de titluri de credit (acţiuni, obligaţiuni etc.), care nu voieşte să le înstrăineze definitiv, dă în report (adică vinde temporar) aceste titluri unei alte persoane (reportatorul) în schimbul unui preţ ce se plăteşte imediat. Totodată, părţile se înţeleg ca la

un anumit termen reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de aceeaşi specie, primind, pentru aceasta, ceea ce a plătit plus o primă (constituind preţul serviciului prestat de el, adică de reportator).

2. Cumpărările şi vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale sunt fapte de comerţ obiective prin ele însele, fără a fi condiţionate de existenţa intenţiei de revânzare (aşa cum prevede art. 3 pct. 4 din C. com., pentru cumpărările şi vânzările de bunuri mobile). Acest lucru este explicabil deoarece aceste operaţiuni sunt legate indisolubil de fapte de comerţ, cum este contractul de societate. Deci,

cumpărarea şi vânzarea părţilor sociale şi acţiunilor societăţilor comerciale sunt fapte de comerţ conexe sau accesorii.

3. Contractele de mandat şi comision au un caracter comercial, dacă au ca obiect tratarea de afaceri comerciale.

Mandatul este contractul prin care o persoană (mandatarul) se obligă să încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane (mandantul), de la care primeşte împuternicirea. El este considerat faptăde comerţ numai în măsura în care actele juridice pe care le încheie mandatarul sunt fapte de comerţ pentru mandant (art. 374 C. com), de exemplu, împuternicirea mandatarului de a cumpăra o cantitate de marfă pentru a fi revândută de mandant.

Contractul de comision este acel contract prin care o persoană (comisionarul) se obligă, din însărcinarea altei persoane (comitentul) să încheie anumie acte juridice în numele său, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii (comisionul). Ca şi în cazul mandatului, contractul de comision este considerat faptă de comerţ numai în măsura în care actele juridice pe care le încheie comisionarul cu terţul sunt fapte de comerţ pentru comitent (art. 405 C. com).

Contractul de consignaţie este contractul prin care una dintre părţi (consignantul) încredinţează unei alte persoane (consignatar) anumite bunuri mobile spre a le vinde, în nume propriu, dar pe seama consignatarului. Este o varietate a contractului de comision şi, ca atare, este supus aceluiaşi regim juridic, inclusiv prevederilor art. 405 C. com. (referitoare la comision). Fiind în esenţă un contract de comision, contractul de consignaţie este faptă de comerţ şi în cazul în care este folosit în cadrul unei întreprinderi de consignaţie (art. 3 pct. 7 C. com), precum şi în cazul când este utilizat în cadrul comerţului profesional al uneia dintre părţi (art. 4 C. com.)

4. Operaţiunile de mijlocire în afacerile comerciale constă într-o acţiune de intermediere între două persoane (fizice sau juridice), în scopul de a le înlesni încheierea unei act juridic pentru care acestea sunt interesate (art. 3 pct. 12 C. com.). Mijlocitorul nu este un reprezentant al părţilor, el neacţionând în baza

unei împuterniciri.

5. Cambia sau ordinele în producte sau mărfuri sunt fapte comerciale obiective prevăzute de art. 3 pct. 14 din C. com.

Cambia este un titlu de credit prin care o persoană (trăgător) dă dispoziţie altei persoane (tras) să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a treia persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.

Biletul la ordin este un titlu de credit prin care o persoană (emitent) se obligă să plătească o sumă de bani, la scadenţă, altei persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.

În accepţiunea Codului comercial român, noţiunea de cambie desemnează atât cambia propriu-zisă, cât şi biletul la ordin, ambele titluri, aşadar, fiind fapte de comerţ.

Ordinul în producte sau mărfuri este, de fapt, o cambie a cărei particularitate constă în faptul că obligaţia are ca obiect o anumită cantitate de producte sau mărfuri (acest gen de cambie nu a cunoscut o aplicare practică).

6. Operaţiunile cu privire la navigaţie (vas, echipaj, transport, credite etc.) art. 3 pct. 15 C. com. se prezintă ca o gamă foarte variată de fapte de comerţ, cum sunt:

-cumpărarea şi vânzarea sau închirierea vaselor;

-dotarea vaselor;

-aprovizionarea vaselor;

-expediţiile maritime;

-împrumuturile maritime;

-ipoteca maritimă etc.

Aceste operaţiuni au un caracter comercial, indiferent de faptul că sunt realizate în cadrul unei întreprinderi, sunt sau nu făcute într-un scop speculativ. Au un caracter comercial atât operaţiunile privind navigaţia pe mare, cât şi navigaţia pe lacurile sau fluviile interioare.

7. Depozitele pentru cauză de comerţ, la care se referă art. 3 pct. 19 şi 20 din C. com. sunt acele depozite de mărfuri care se fac în docuri, antrepozite etc. sunt fapte de comerţ numai dacă sunt efectuate în cadrul unei întreprinderi.
8. Contul curent şi cecul (art. 6 C. com.) sunt şi ele fapte de comerţ obiective.

Contul curent este un contract prin care părţile convin ca, în loc să lichideze separat şi imediat creanţele lor reciproce, izvorâte din prestaţiile ce şi le-au făcut una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen (legal sau convenţional), prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.

În concepţia Codului comercial român, contul curent constituie fapte de comerţ în toate cazurile când el este folosit de un comerciant.

Cecul este un titlu negociabil prin care o persoană (trăgător) dă ordin unei bănci la care are un disponibil (tras) să plătească o sumă de bani unei persoane (beneficiar) sau în contul acesteia (Legea nr. 59/1934) asupra cecului).

Atât contul curent, cât şi cecul sunt considerate fapte de comerţ numai în măsura în care au o cauză comercială (de exemplu, cecul este emis pentru plata unor mărfuri cumpărate în scop de revânzare).

9. Gajul şi fidejusiunea având şi ele un caracter conex ori accesoriu al unei fapte de comerţ, au, prin aceasta, caracter de fapte de comerţ.

Contractul de gaj este contractul în temeiul căruia debitorul remite creditorului său un bun mobil pentru garantarea obligaţiei sale (art. 1685 C. civ).

Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoană (fidejusor) se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului, dacă aceasta nu o va executa (art. 1652 C. civ).

Atât contractul de gaj, cât şi contractul de fidejusiune vor fi fapte de comerţ numai în măsura în care obligaţia principală care se garantează este o obligaţie comercială.

2  Faptele de comerţ subiective

Art. 3 din Codul comercial enumeră actele şi operaţiunile considerate, datorită conţinutului lor, fapte de comerţ obiective. În art. 4 al Codului comercial se prevede însă că sunt socotite ca fapte de comerţ şi “celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”. Prin urmare, pe lângă faptele de comerţ obiective (a căror comerciabilitate este independentă de calitatea persoanei care le săvârşeşte), Codul comercial consacră ca fiind fapte de comerţ şi acele acte care dobândesc caracter comercial datorită calităţii de comerciant a persoanei care le săvârşeşte (este vorba de categoria faptelor de comerţ subiective).

Reglementarea faptelor de comerţ subiective derivă din necesitatea cuprinderii în sfera dreptului comercial a tuturor actelor şi operaţiunilor săvârşite de un comerciant, în această calitate.

3  Faptele de comerţ unilaterale sau mixte

            Faptele de comerţ (obiective sau subiective) pot fi bilaterale (când actul sau operaţiunea are caracterul unei fapte de comerţ pentru ambele părţi implicate în raportul juridic) sau unilaterale sau mixte (când actul sau operaţiunea are caracterul unei fapte de comerţ numai pentru una dintre părţi, pentru cealaltă putând fi un act de natură civilă; de exemplu, un contract încheiat între un comerciant şi un agricultor pentru cumpărarea

unei cantităţi de legume).

Datorită împrejurării că faptele de comerţ unilaterale pot fi cuprinse în sfera faptelor de comerţ obiective sau subiective, uneori se consideră că nu constituie o categorie distinctă de fapte de comerţ. Art. 56 din Codul comercial prevede, în această privinţă, că “dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în ce priveşte acest act, legii comerciale”. Soluţia se justifică prin aceea că, întrucât este vorba de un act juridic unic, el nu poate fi supus, simultan, la două reglementări: una comercială şi una civilă.

            Trebuie însă făcută sublinierea că legea comercială reglementează doar raportul juridic fără a avea vreo consecinţă asupra statutului juridic al necomerciantului. Necomerciantul nu este transformat în  comerciant, nefiindu-i, deci, impuse obligaţiile profesionale ale comerciantului (cum ar fi, obligaţia de înmatriculare în registrul comerţului, ţinerea registrelor comerciale sau desfăşurarea activităţii în limitele concurenţei licite).