• Concepţia Codului comercial

Delimitarea materiei comerciale pune şi problema de a şti dacă operaţiunile agricole şi, implicit, actele

juridice ale agricultorilor privind valorificarea muncii lor, sunt sau nu fapte de comerţ.

Urmând concepţia tradiţională, Codul comercial român consideră că agricultura, în sensul de cultură a solului sub diferitele sale forme, nu intră sub incidenţa legii comerciale, în acest sens, art. 5 C. com. prevede: „Nu se poate considera ca fapt de comerţ... vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său, sau cel cultivat de dânsul.”

Soluţia legii se explică prin preocuparea legiuitorului de a proteja pe agricultori, de a-i feri de obligaţiile şi răspunderile pe care le implică activitatea comercială (înmatricularea în registrul comerţului, ţinerea registrelor comerciale, aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului etc).

În temeiul dispoziţiilor art. 5 C. com., vânzarea produselor agricole în starea lor naturală, obţinute de cultivator, este socotită un act civil, iar nu comercial. Se consideră că o atare operaţiune este inerentă valorificării produselor pământului. Vânzarea acestor produse este un act civil fără a distinge după cum vânzătorul este ori nu proprietarul pământului, deoarece legea se referă la vânzarea de către cultivator. Soluţia nu se schimbă dacă vânzarea se face direct de la cultivator către consumator ori se face cu ridicata către un comerciant. De asemenea, este fără relevanţă locul unde are loc vânzarea (la cultivator, în pieţe, târguri etc).

• Doctrina

Se consideră că vânzarea are tot caracter civil şi în cazul când obiectul ei îl formează derivatele produselor agricole, rezultate din transformarea acestora; de exemplu: făina, mălaiul, brânza, untul, vinul, oţetul etc. Această prelucrare este privită ca un mijloc accesoriu destinat să înlesnească valorificarea produselor agricole.

Întrucât noţiunea de agricultură are o accepţiune largă, ea cuprinde şi floricultura, horticultura, silvicultura şi creşterea vitelor şi deci, dispoziţiile art. 5 C. com. sunt aplicabile şi acestor domenii de activitate.

            În privinţa creşterii animalelor, s-a decis că au caracter civil, iar nu comercial, toate operaţiunile care au drept scop creşterea şi vânzarea animalelor de către agricultori. Soluţia este aceeaşi şi în cazul cumpărării

de animale tinere pentru îngrăşat şi al cumpărării de furaje de la alte persoane. Aceste operaţiuni de cumpărare a animalelor tinere sau a furajelor sunt considerate ca accesorii.

 Întreprinderea agrară

O problemă mult discutată în doctrină este aceea de a şti dacă întreprinderea agrară are sau nu caracter comercial.

Potrivit unei opinii, în dreptul comercial român nu pot fi recunoscute ca fapte de comerţ alte întreprinderi decât cele enumerate expres de art. 3 C. com. Nefiind menţionată în lege, întreprinderea agrară nu este faptă de comerţ şi, deci, nu intră sub incidenţa Codului comercial.

După o altă opinie, întreprinderea agrară are caracter comercial deoarece ea presupune organizarea sistematică a factorilor specifici. Folosirea maşinilor şi specularea muncii altor persoane duc la pierderea caracterului accesoriu al operaţiunilor de transformare a produselor agricole. Această activitate de transformare dobândeşte caracter principal, iar produsele agricole în forma lor naturală rămân un accesoriu. Cât priveşte nemenţionarea în Codul comercial a întreprinderii agrare, se arată că această întreprindere este în realitate o întreprindere de manufactură, în sensul art. 3 pct. 9 C. com.

În doctrina noastră a prevalat ideea, îmbrăţişată şi de jurisprudenţa din perioada interbelică, potrivit căreia întreprinderea agrară, în ciuda folosirii cuceririlor tehnice şi a unui grad înalt de organizare a muncii,

păstrează caracter civil. În consecinţă, toate actele juridice încheiate în cadrul acestei activităţi sunt civile, iar nu comerciale.

• Societatea comercială agrară

Prin Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură se stabileşte că proprietarii de terenuri agricole care beneficiază de prevederile Legii fondului funciar, nr. 18/1991, precum şi alţi proprietari de terenuri agricole pot să-şi exploateze pământul sub forme de asociere cum sunt: asociaţia

simplă, contractul de societate reglementat de Codul civil, societatea comercială constituită în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi societatea agricolă.

Asociaţia simplă şi contractul de societate reglementat de Codul civil, evident, nu au caracter comercial. Nici societatea agricolă nu are un asemenea caracter, soluţie expres consacrată de art. 5 alin. 2 din Legea nr. 36/1991.

O problemă deosebită se pune în legătură cu societatea comercială constituită în condiţiile Legii nr. 31/1990. O societate comercială are, prin definiţie, un obiect comercial, adică săvârşirea unor fapte de comerţ. Or, potrivit art. 5 C. com., actele juridice şi operaţiunile cultivatorului pământului sunt acte civile. Prin reglementarea posibilităţii constituirii unei societăţi comerciale pentru exploatarea terenurilor agricole, înseamnă că Legea nr. 36/1991 a consacrat o soluţie diferită de cea a art. 5 C. com., în sensul că recunoaşte caracter comercial actelor şi operaţiunilor de exploatare a terenurilor agricole de către o societate comercială organizată în condiţiile Legii nr. 31/1990. Deci, exploatarea terenurilor agricole de către o colectivitate de persoane poate avea caracter necomercial sau comercial, în funcţie de forma juridică a societăţii (societate agricolă ori societate comercială) în condiţiile Legii nr. 36/1991. Se poate spune că, în realitate, Legea nr. 36/1991 consacră o derogare de la regula generală, potrivit căreia caracterul comercial al societăţii este dat de obiectul ei, în sensul recunoaşterii că societatea poate fi comercială datorită formei sale comerciale, chiar dacă obiectul ei este civil.

În încheiere, trebuie arătat că formele de asociere din agricultură organizate ca persoane juridice au regimul exploataţiilor agricole, dacă îndeplinesc condiţiile legii.