Nici Legea nr. 31/1990 republicată şi nici Codul comercial nu cuprinde o definiţie a societăţii comerciale. Într-o asemenea situaţie trebuie să apelăm la dispoziţiile Codului civil, care reglementează contractul de societate, adică societatea civilă. Aceste dispoziţii legale, întregite cu unele elemente cuprinse în Legea nr. 31/1990 republicată, permit definirea societăţii comerciale.

1  Definiţia societăţii comerciale

Elementele definiţiei. Din cele arătate rezultă elementele care definesc societatea comercială. Unele dintre aceste elemente sunt comune oricărei societăţi, iar altele sunt specifice societăţii comerciale. Însă, numai împreună aceste elemente pot contura definiţia societăţii comerciale.

            Astfel, trebuie avut în vedere că o societate comercială se constituie în temeiul unui contract de societate, care este actul ei constitutiv[1]. Prin contractul pe care îl încheie, asociaţii realizează o triplă înţelegere:

-să pună în comun anumite bunuri,

-să realizeze împreună o activitate economică ,

-să împartă între ei beneficiile rezultate.

Apoi, în societatea comercială, activitatea economică pe care o desfăşoară asociaţii constă în săvârşirea unor operaţiuni considerate de lege ca fapte de comerţ.

În sfârşit, se impune a se reţine că, prin îndeplinirea condiţiilor şi formalităţilor prevăzute de lege, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică, care îi conferă calitatea de subiect de drept de sine-

stătător.

Elementele menţionate atestă faptul că societatea comercială este un contract şi, totodată, o persoană juridică. Această dublă esenţă a societăţii comerciale este, aşa cum se va arăta, bogată în consecinţe juridice.

Definiţie: Pe baza elementelor menţionate, societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.

2  Elementele specifice ale contractului de societate care stă la baza societăţii comerciale

 

2.1  Noţiuni generale

Din definiţia dată societăţii comerciale rezultă că, prin încheierea contractului de societate, asociaţii realizează o triplă înţelegere.

În primul rând, asociaţii convin să pună ceva în comun, adică fiecare asociat să aducă anumite bunuri în societate. Această contribuţie a asociaţilor poartă denumirea de aport sau miză.

În al doilea rând, asociaţii pun laolaltă anumite bunuri cu intenţia de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale.

În al treilea rând, activitatea comercială se realizează în vedere obţinerii şi împărţirii beneficiilor rezultate.

Deci, trei sunt elementele specifice contractului de societate care stă la baza societăţii comerciale:

-aporturile asociaţilor;

-intenţia de a exercita în comun o activitate comercială;

-împărţirea beneficiilor.

Prin aceste elemente, contractul de societate se deosebeşte de alte contracte, cum sunt contractul de vânzare-cumpărare, locaţiune, împrumut etc.

            Aceste elemente sunt indispensabile pentru existenţa contractului de societate; în absenţa unuia dintre ele, contractul nu va fi nul, dar el nu va fi un contract de societate.

2.2  Aporturile asociaţilor

1. Regimul juridic al aporturilor

Noţiunea aportului. Această noţiune are un sens juridic şi unul etimologic. Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. În limita aportului, asociatul devine debitor al societăţii, cu toate consecinţele care decurg din această calitate.

Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul adus în societate de către asociat.

Deşi sensul juridic este sensul propriu al noţiunii de aport, totuşi, noţiunea este folosită şi în sensul ei etimologic.

            Obiectul aportului. Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică al asociatului, care prezintă interes pentru activitatea societăţii. Potrivit art. 1492 C. civ., fiecare asociat trebuie să pună în comun “sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa”. Deci, aportul poate fi în numerar, în natură sau în industrie.

1. a) Aportul în numerar. Acest aport are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită societăţii. Întrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii activităţii comerciale, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea societăţii comerciale, indiferent de forma ei (art. 16 din Legea nr. 31/1990 republicată). Aportul asociatului la capitalul social nu este purtător de dobânzi (art. 68 din Legea nr. 31/1990 republicată).
2. b) Aportul în natură. Acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi bunuri imobile (clădiri, instalaţii etc.) şi bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri etc.) sau incorporale (creanţe, fond de comerţ etc.)[2].

Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială. Aceste aporturi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a bunurilor către societate (art. 16 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată). Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea stabili valoarea părţilor de interes (părţilor sociale) sau acţiunilor cuvenite asociatului în schimbul aportului.

Aportul în natură poate avea ca obiect bunuri mobile incorporale, cum sunt creanţele, brevetele de invenţie, mărcile etc.

           

Aportul în creanţe se consideră liberat numai după ce societatea a obţinut plata sumei de bani care face obiectul creanţei[3].

1. c) Aportul în industrie. În terminologia legii, aportul în industrie constă în munca sau activitatea pe care asociatul promite să o efectueze în societate, având în vedere competenţa şi calificarea sa[4].

            Aportul în prestaţii în muncă este permis numai asociaţilor din societatea în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită (art. 16 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată)[5].

Un atare aport nu este cuprins în capitalul social, deoarece el nu poate constitui un element al gajului general al creditorilor societăţii. Totuşi, în schimbul aportului în prestaţii în muncă, asociatul are dreptul să participe la împărţirea beneficiilor şi a activului social şi, totodată, are obligaţia să participe la pierderi. În acest scop, aportul în prestaţii în muncă trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.

1. Obligaţia de a constitui aportul şi executarea ei. Pentru constituirea societăţii, fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea patrimoniului societăţii. De aceea, în actul constitutiv trebuie să se arate aportul fiecărui asociat.

III.  Capitalul social şi patrimoniul societăţii

Aporturile asociaţiilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi în totalitatea acestora. Într-adevăr, aceste aporturi reunite formează capitalul social al societăţii şi totodată, ele constituie elemente ale patrimoniului societăţii.             Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns legate între ele, dar nu trebuie confundate.

Capitalul social. Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor care participă la constituirea societăţii. Capitalul social mai este denumit şi capital nominal.

Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridica.

Capitalul social are o semnificaţie contabilă; el nu are o existenţă reala, concreta, ci reprezintă o cifră convenită de asociaţi.

Capitalul social are însă şi o semnificaţie juridică; el constituie gajul general al creditorilor societăţii.

Datorită rolului său de gaj general al creditorilor societăţii, capitalul social este fix pe toată durata societăţii. El poate fi modificat, în sensul măririi sau micşorării sale, numai în condiţiile prevăzute de lege, prin modificarea actului constitutiv.

            În scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, pentru anumite forme de societate, legea stabileşte un plafon minim al capitalului social:

-2500 lei, în cazul societăţii pe acţiuni sau comandită pe acţiuni;

-200 lei, în cazul societăţii cu răspundere limitată.

Întrucât capitalul social este fix pe întreaga durată a societăţii, în cazul în care el se diminuează sub o anumită limita, datorită folosirii sale în desfăşurarea activităţii, legea prevede obligaţia reîntregirii sau reducerii

capitalului social, mai înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de beneficii (art. 69 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi capitalul vărsat.

Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat să contribuie la constituirea societăţii. Capitalul subscris coincide cu capitalul social.

Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în patrimoniul societăţii. În anumite cazuri, legea stabileşte condiţii privind vărsarea capitalului; în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, la constituirea societătii, capitalul vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel. Restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii (art. 8 lit. d din Legea nr. 31/1990 republicată).

Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după forma juridică a societăţii:

-părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă;

-părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată;

-acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni.

Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni corespunzător valorii aportului fiecăruia (art. 7 lit. d şi art. 8 lit. e din Legea nr. 31/1990 republicată).

Patrimoniul societăţii. Noţiunea de patrimoniu al societăţii sau de patrimoniu social este distinctă de cea de capital social. În lumina principiilor dreptului civil, patrimoniul societăţii îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii.

Patrimoniul social cuprinde activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în bilanţul societăţii cu respectarea dispoziţiilor legale contabile.

            Activul social (denumit şi fond social) cuprinde bunurile aduse ca aport în societate şi cele dobândite în cursul activităţii societăţii[6].

Pasivul social cuprinde obligaţiile societătii, indiferent de natura lor.

2.3  Realizarea şi împărţirea beneficiilor

Scopul societăţii este acela de a realiza beneficii din activitatea comercială desfăşurată şi de a le împărţi între asociaţi. Cota-parte din beneficii ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de dividend (art. 67 din Legea nr. 31/1990 republicată)[7].

            Noţiunea de beneficii. În general, prin beneficii se înţelege un câştig evaluabil în bani.

Condiţiile de repartizare a beneficiilor. Realizarea ori nerealizarea de beneficii poate fi stabilită numai la sfârşitul exerciţiului financiar, prin întocmirea situaţiilor financiare anuale şi a contului de profit şi pierderi. Pentru a putea fi repartizate, beneficiile trebuie să fie reale (art. 67 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată). Aceasta înseamnă că trebuie să se fi înregistrat un excedent, adică o sumă care să fie mai mare decât capitalul social, deoarece nu pot fi distribuite beneficii din capitalul social.

Totodată, beneficiile trebuie să fie utile, adică să reprezinte beneficiile rămase după întregirea capitalului social, când acesta s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar. Într-adevăr, potrivit art. 69 din Legea nr. 31/1990 republicată, dacă se constată o micşorare a capitalului social, acesta va trebui reîntregit sau redus, mai înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de beneficii.

Criterii de împărţire a beneficiilor. În privinţa împărţirii beneficiilor între asociaţi, legea consacră libertatea asociaţilor de a decide. Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, în actul constitutiv trebuie să se prevadă “partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi” (art. 7) sau “modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor” (art. 8). Principiul care guvernează înţelegerea asociaţilor decurge din însăşi finalitatea societăţii; toţi asociaţii trebuie să primească beneficii şi să participe la suportarea pierderilor.

            Aceasta nu înseamnă că participarea la beneficii şi pierderi trebuie să fie neapărat egală (egalitatea nu este sufletul contractului de societate). Cum este şi firesc, criteriul care este avut în vedere este contribuţia

asociaţilor la formarea capitalului social al societăţii. Acestui criteriu i se pot aduce anumite corective potrivit înţelegerii asociaţilor, în funcţie de anumite elemente relevante. Legea interzice însă aşa-numitele clauze leonine, adică acele înţelegeri care favorizează unii asociaţi (partea leului, din fabulă) în detrimentul celorlalţi. Art. 1513 C. civ. prevede că este nul contractul de societate prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor. De asemenea, este nul şi contractul prin care s-a convenit ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi să participe la pierderi.

 

[1] Contractul de societate mai este denumit şi pact social.

[2] În situaţiile în care investiţiile străine în România se realizează sub forma unor societăţi comerciale în asociere cu persoane fizice sau juridice române, asociaţii români pot constitui, cu titlu de aport la capitalul social, dreptul de proprietate sau alte drepturi reale asupra terenului ori a altor imobile necesare, pe toată durata societăţii comerciale.

[3] Conform art. 84 din Legea nr. 31/1990 republicată, asociatul care a depus ca aport una sau mai multe creanţe nu este liberat cât timp societatea nu a obţinut plata sumei pentru care au fost aduse. Dacă plata nu s-a putut obţine prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, în afară de daune, răspunde de suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenţei creanţelor. Prin art. 16 alin. 3 din

lege se instituie interdicţia aporturilor în creanţe la societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică şi la societăţile în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată.

[4] Un aport în muncă îl poate constituie şi know-how-ul. A se vedea Lamy, Sociétés commerciales, Paris, 1995, nr. 243. În societăţile cu participare străină, aportul poate consta în servicii, cunoştinţe şi management din partea investitorului străin.

[5] Prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social – art. 16 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată.

[6]  În unele reglementări legale, activul social este denumit patrimoniu activ sau patrimoniu real.

[7] Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/1995 privind impozitul pe dividende, dividendul include orice distribuire în bani sau în natură, în favoarea asociaţilor, din profitul stabilit pe baza bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierderi (M. Of. nr. 201/1995).