Drept

În sens larg, prin obligaţie se înţelege raportul juridic în conţinutul căruia intră „dreptul de creanţă", (latura activă), ce aparţine creditorului şi corelativului acestu­ia, „datoria", (latura pasivă), ce incumbă debitorului.

Deci, în sens larg, obligaţia este un raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ-creditorul, de a cere subiectului pasiv - debitorul, de a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea con­strângerii (în caz de neexecutare).

În sens restrâns, accentul definiţiei este pus numai pe latura pasivă a raportu­lui juridic, aşa încât obligaţia se consideră a fi acel raport juridic în virtutea căruia debitorul este ţinut faţă de creditor la o prestaţie pozitivă (a da sau a face), fie la o absenţiune (a nu face).

Raportul de obligaţie comportă ca elemente de structură: subiectele, conţi­nutul şi obiectul.

Subiectele raportului juridic obligaţional pot fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice, în mod excepţional putând participa în mod direct şi statul care poate apărea ca subiect într-un raport de obligaţie.

Natura şi complexitatea unor obligaţii pot determina ca acelaşi subiect să întrunească, în persoana sa, dubla calitate: de creditor al unei prestaţii şi de debitor al altei prestaţii (aşa, de exemplu, într-un raport juridic de vânzare-cumpărare, vânzătorul nu este numai creditor al preţului, ci, în mod corelativ, şi debitor al obli­gaţiei de transferare a proprietăţii şi de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditor în ceea ce priveşte dreptul de a primi bunul, dar şi debitor al preţului cuvenit pentru lucrul cumpărat). De aceea, subiectele acestor obligaţii vor fi desem­nate prin denumiri perechi: vânzător-cumpărător, locator-locatar, mandant-mandatar, împrumutător-împrumutat etc.

Conţinutul raportului juridic de obligaţie este format din dreptul de creanţă care aparţine creditorului şi datoria corelativă dreptului de creanţă care incumbă debitorului.

Obiectul raportului de obligaţie - conceput ca acţiune sau abstenţiune con­cretă la care este îndatorat subiectul pasiv şi îndreptăţit subiectul activ -, poate con­sta fie într-o prestaţie pozitivă (a da sau a face ceva), fie într-o abstenţiune (de a nu face ceva) la care, în lipsa obligaţiei asumate, subiectul pasiv ar fi îndreptăţit.

A da înseamnă obligaţia de a constitui sau transmite un drept real oarecare (de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de pro­prietate asupra lucrului vândut este o obligaţie „de a da", care nu se confundă cu obligaţia de a preda materialmente lucrul vândut, care este o obligaţie „de a face").

Obligaţia „de a face" este îndatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua o lucrare şi, în general, orice prestaţie pozitivă (astfel, de .exemplu, obligaţia vânză­torului de a preda lucrul vândut sau obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, ori obligaţia unei persoane de a presta anumite servicii).

Obligaţia „de a nu face" constă într-o abţinere, la care este îndatorat subiectul pasiv, de la ceva ce ar fi putut face în lipsa obligaţiei asumate (de exemplu, proprie­tarul unui teren se obligă faţă de vecinul său să nu facă o construcţie pe propriul său teren, pentru a nu-i acoperi vederea; această obligaţie este „de a nu face", pro­prietarul terenului abdicând de la o prerogativă pe care o avea în virtutea dreptului său de proprietate).

5.2  IZVOARELE OBLIGAŢIILOR COMERCIALE

Deşi obligaţiile comerciale pot lua naştere din toate sursele consacrate de dreptul civil, totuşi cel mai important izvor rămâne contractul. Dar, practica comer­cială a scos în evidenţă, pe lângă contracte, două noi izvoare care, deşi au ca fun­dament tot voinţa părţilor, totuşi nu pot fi confundate cu contractele, prezentând par­ticularităţi proprii. Este vorba de actul juridic complex şi actul juridic unilateral (declaraţia unilaterală de voinţă sau angajamentul unilateral).

Actul juridic complex se distinge de contractele obişnuite cu pluralitate de părţi participante prin aceea că este absentă contranetatea intereselor.

Într-adevăr, în contractele obişnuite, voinţele care concură la formarea con­tractului sunt emanaţia unor persoane cu interese opuse (care caută satisfacerea acestora printr-o conciliere). Dimpotrivă, în actele complexe, părţile au interese con­cordante în vederea realizării unui ţel comun, ele nu se luptă, ci colaborează. De exemplu, în materie de vânzare-cumpărare, vânzătorul se luptă să obţină cel mai avantajos preţ pe lucrul său, sau pentru serviciul prestat, pe când cumpărătorul tinde să Ie dobândească cu minimum de sacrificii băneşti, în opoziţie cu contractul de vânzare-cumpărare, în deciziile de constituire a societăţilor comerciale (act juridic complex) părţile urmăresc, cel puţin teoretic, un scop comun şi anume exercitarea comerţului în vederea obţinerii de profituri ce urmează a fi împărţite asociaţilor pe baza principiului proporţionalităţii aporturilor.

Faţă de paralelismul intereselor, apare logic şi aplicarea principiului majoritar, potrivit căruia legiuitorul prezumă că un anumit număr din părţile participante la elaborarea actului juridic complex reprezintă voinţa unanimă (voinţă producătoare de efecte juridice). Cu alte cuvinte, este sacrificată voinţa minorităţii pe baza pre­zumţiei că un anumit număr de asociaţi reprezintă voinţa unanimităţii (fără ideea paralelismului scopurilor nu ar fi fost posibilă sacrificarea voinţei unora dintre con­tractanţi). Este evident că fără aplicarea principiului majoritar formarea societăţilor n-ar fi posibilă.

Actul juridic unilateral, care are drept fundament declaraţia unilaterală de voinţă ca izvor independent de obligaţii, s-a născut ca necesitate a explicării funda­mentului cambiei, ca şi al titlurilor de credit.

S-a argumentat că, în măsura în care se acordă voinţei efect creator în materie contractuală, în mod logic nu poate fi negat acelaşi efect voinţei manifestată izolat, în afara oricărui raport, dacă ea are drept scop să creeze, în sarcina autorului său, o datorie.

Codul civil a consacrat o seamă de instituţii care au la bază puterea de le­gământ a declaraţiei unilaterale de voinţă. Este vorba de: purga imobiliară (potrivit căreia dobânditorul unui imobil grevat de sarcini ipotecare, care vrea să le radieze prin purga, va fi legat de oferta făcută creditorilor că va plăti creanţele garantate cu ipotecă, până la concurenţa preţului); voinţa testatorului care este eficace, fără ne­cesitatea participării eredelui la act sau acceptarea posterioară a acestuia; renun­ţarea la un drept, cum este remiterea de datorie etc.

În materie comercială, declaraţia unilaterală de voinţă ca izvor de obligaţii a luat naştere ca fundament al obligaţiei emitentului unei cambii, căpătând în prezent numeroase alte aplicaţii şi anume: subscrierea unui titlu de credit la ordin sau la purtător, prin care emitentul titlului se obligă faţă de posesorul legitim al acestuia; promisiunea emitentului unei oferte, care îşi asumă astfel obligaţia de a nu o revoca mai înainte de expirarea termenului necesar pentru răspuns etc.

Ordinea publică intervine uneori energic în obligaţiile comerciale, astfel încât unele obligaţii decurg direct din lege, aşa cum este, de exemplu, obligaţia de a cere înmatricularea în Registrul comerţului (art. l din Legea nr. 26/1990).