1  NOŢIUNI GENERALE

Reputaţia pe piaţă a unei societăţi comerciale depinde, printre altele, şi de creditul pe care-1 are. Acesta constă din încrederea care i se acordă de cei cu care colaborează în afaceri, graţie certitudinii că aceasta îşi va respecta angajamentele luate.

Încrederea în partenerul de afaceri constituie o practică uzuală, o mulţime de înţelegeri, angajamente şi plăţi imediate efectuându-se pe încrederea pură şi simplă.

Totuşi, când este vorba de angajamente importante sau pe termene medii şi lungi, pentru mai multă siguranţă trebuie să se recurgă şi la sistemul de garanţii co­merciale, în centrul cărora se situează ansamblul bunurilor debitorului care consti­tuie „gajul general al obligaţiilor" sale.

Aceasta înseamnă că dacă debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia, creditorul va putea sesiza (sechestra) unele din bunurile acestuia pentru a putea obţine plata. Acest drept de gaj general este dublat de două acţiuni accesorii: acţiunea pauliană şi acţiunea oblică.

Acţiunea pauliană permite creditorilor să desfiinţeze din punct de vedere juridic actele prin care debitorii lor au devenit în mod conştient insolvabili. Datorită acestei acţiuni sunt readuse în patrimoniul sechestrabil al debitorilor bunurile pe care aceştia le scoseseră.

Acţiunea oblică permite creditorilor să exercite drepturile pecuniare pe care debitorul său le-a neglijat cu riscul de a le pierde. Aceasta pentru a-şi salva gajul lor general.

Dreptul de gaj general al creditorului dă o garanţie destul de fragilă chiar şi pentru creanţele pe termen scurt. Debitorul înglodat în datorii poate să părăsească tara, poate să-şi vândă bunurile fără să se ştie unde au fost plasaţi banii proveniţi din preţ. De aceea, mulţi creditori contractează „asigurări-credit" acoperindu-şi astfel riscul pentru eventuala insolvabilitate a debitorilor, neprevizibilă în mod normal (dar aceste lucruri aparţin domeniului asigurărilor).

Este preferabil, atunci când acest lucru este posibil, să se asigure plata prin „garanţii directe". De altfel, atunci când termenele angajamentului se prelungesc nici un asigurător nu va mai vrea să acopere insolvabilitatea posibilă a debitorului. Ca atare, pentru a putea obţine credit, însuşi debitorul va fi ţinut să garanteze sol­vabilitatea sa.

Creditul este esenţial în afaceri. O întreprindere fără credit este la discreţia oricărei situaţii neprevăzute, fără să se poată face faţă acesteia. Astfel, nu va putea, eventual, să beneficieze de afacerile care pot apărea, care ar necesita investiţii mai mari decât cele pe care le permite trezoreria sa curentă, întreprinderea va fi la dis­creţia situaţiilor imprevizibile care o va epuiza financiarmente.

Dar, creditorii trebuie să fie asiguraţi că-şi vor putea obţine înapoi, la scadenţă, banii împrumutaţi.

Obţinerea creditelor în condiţii avantajoase, adică cu dobânzi reduse, intere­sează întreprinderea şi din punct de vedere al preţurilor de cost asupra cărora apasă dobânda pe care ea o plăteşte pentru banii pe care-i împrumută (care va fi cu atât mai mică cu cât întreprinderea asigură creditorilor garanţii mai solide).

Garanţia este un drept accesoriu pe care debitorul îl acordă creditorului său pentru a asigura plata datoriei sale.

Garanţiile aparţin tradiţional domeniului dreptului civil. Dar, a trebuit să se adapteze garanţiile civile şi la nevoile şi ritmul afacerilor. De aceea, în dreptul co­mercial s-au impus soluţii de corectare a dreptului civil.

Garanţiile pot fi clasate în două categorii: „garanţii reale" şi „garanţii perso­nale"

Garanţiile reale constau în a da creditorului drepturi asupra unor bunuri determinate, care să-i permită acestuia să le poată da o afectare specială de natură să asigure plata creanţei sale, autorizându-1 să le vândă forţat pentru a putea să se îndestuleze din preţul obţinut, de dorit, cu prioritate asupra oricărei alte creanţe.

Garanţiile personale constau în a aduce creditorului alţi debitori care se vor angaja, ei înşişi, să plătească datoria, în caz de neplată din partea debitorului.

Garanţiile personale pot fi importante în afaceri deoarece, pe de o parte, investiţiile statului, în favoarea întreprinderilor pe care are motive să le sprijine, pot consta în cauţiuni personale faţă de bănci, iar, pe de altă parte, există anumite soli­darităţi între întreprinderi care le împinge să se sprijine unele de altele, atunci când căderea uneia dintre ele ar avea consecinţe negative (prejudiciabile) şi pentru altele.

În mod deosebit, întreaga reţea de participări între societăţi, întreaga genealo­gie a societăţilor mame şi societăţilor filiale, duce la garantarea reciprocă a creditelor pe care le obţin, obligându-se astfel „cu titlu de garanţie", pentru datoriile altor so­cietăţi ale grupului.

Interdependenţele comerciale facilitează creditul prin înseşi instituţiile lor. So­cietăţile care obţin cel mai uşor creditele sunt „societăţile în nume colectiv", unde fiecare dintre asociaţi reprezintă o cauţiune solidară pentru toate datoriile societăţii.

Tot aşa, atunci când un împrumut este făcut mai multor împrumutători aceş­tia sunt, de drept, debitori solidari. Obiceiurile comerciale sunt de asemenea natură încât se generalizează această solidaritate a debitorilor în toate cazurile când mai mulţi comercianţi se angajează împreună, cum ar fi, de exemplu, în cazul preluării în comun a unor pieţe.

Garanţiile pot fi legale sau convenţionale.

Pentru unii creditori, legea însăşi prevede, de plin drept, garanţii. Aşa, de exemplu, vânzătorul, atâta vreme cât nu a fost plătit, are un privilegiu asupra lucru­lui vândut, ceea ce-i permite, atunci când lucrul este repus în vânzare (la nevoie, ca urmare a propriei sale urmăriri), de a fi primul îndestulat din preţul încasat.

Tot aşa, locatorul de imobile are asupra bunurilor mobile plasate în locurile închiriate, un privilegiu care-i permite atunci când va face aceste mobile să fie vân­dute, să fie îndestulat din preţ înaintea altor creditori ai locatarului.

Şi statul îşi asigură privilegii pentru a-şi asigura plata impozitelor, având pre­cădere faţă de alţi creditori ai contribuabilului.

Alte principii importante garantează (asupra tuturor bunurilor patronului) pe salariaţi şi securitatea socială.

Dar, în mod curent, atunci când se împrumută bani unei persoane nu există garanţie legală, în astfel de cazuri se instituie garanţii convenţionale (atât reale, cât şi personale).

Din motive de ordin practic ne vom ocupa mai întâi şi în mod special de garanţiile convenţionale şi numai după aceea de garanţiile legale, care, adesea, se dovedesc insuficiente.

2  GARANŢIILE REALE

Garanţiile reale reprezintă modalitatea uzuala clasică de asigurare a plăţii. Cel care încheie un contract sinalagmatic poate reţine bunul care trebuie să-1 livreze (în virtutea acestui contract), până când cealaltă parte contractantă face plata preţului. Aşa, de exemplu, întreprinderea care repară o maşină are dreptul să o reţină atâta vreme cât n-a fost plătit preţul reparaţiei. Ceilalţi creditori ai debitorului nu vor putea sechestra util această maşină decât plătind mai întâi întreprinderea care a reţinut maşina.

Acest gen de garanţie este incomplet, deoarece creditorul, în lipsa unei ga­ranţii mai largi, dacă va elibera maşina (deşi putea s-o reţină) îşi pierde garanţia.

Garanţiile reale se caracterizează prin „dreptul de preferinţă", adică dacă bu­nul este vândut, titularul acestuia trebuie în primul rând să îndestuleze din preţ pe creditorul garantat. Şi, de asemenea, creditorul garantat poate cere vânzarea pentru a trece înaintea altor creditori ai debitorului.

Cel mai adesea, în cazul garanţiei reale, la dreptul de preferinţă se mai adaugă un „drept de urmărire", în virtutea căruia, atunci când bunul a fost înstrăinat înainte de stingerea datoriei, şi creditorul nu a cunoscut acest fapt, acesta poate cere ca bu­nul să fie vândut la licitaţie pentru a putea fi îndestulat din preţ. El poate deci urmări chiar la terţii dobânditori, bunul afectat de garanţia reală.

Garanţia reală poate consta fie dintr-un amanet, fie dintr-o ipotecă.

Există amanet când bunul este sustras posesiei debitorului (care astfel nu-1 va putea deturna, distruge sau deteriora) şi trece în mâinile creditorului sau ale unui terţ (însărcinat să-1 reţină în interesul creditorului).

În cazul ipotecii, bunul este păstrat de debitor sau dacă acesta îl înstrăinează, creditorul care şi-a înscris ipoteca sa, îl va putea lua din mâinile dobânditorului, pen­tru a putea fi îndestulat din preţ.

Orice garanţie reală este în acelaşi timp şi un bun incorporai, căci dreptul ti­tularului său are un obiect abstract (deşi se exercită asupra unui lucru).

Deci, garanţia reală este un bun incorporai care are un caracter accesoriu dintr-un îndoit punct de vedere: în ceea ce priveşte creanţa, el nu există decât pen­tru a garanta creanţa şi dispare o dată cu ea, iar, în ceea ce priveşte bunul care este afectat de garanţie, garanţia dispare o dată cu dispariţia bunului, dar creditorul poate să-1 urmărească la un dobânditor.

O întreagă tehnică juridică asigură circulaţia bunului în acelaşi timp cu circu­laţia creanţei garantate.

Garanţiile convenţionale în afaceri pot fi de diferite feluri:

• Ipoteca imobiliară

Imobilele se pretează mai bine decât mobilele corpo­rale la ipotecă.

Ipoteca însă este o garanţie greoaie şi supusă unor reguli de drept minuţioase, costisitoare şi complexe, privind publicitatea sa.

Ipoteca care necesită un act notariat, antrenează drepturi fiscale şi cheltuieli de publicitate oneroase. De aceea, ea nu este folosită în afaceri decât pentru a se garanta creanţe pe termen lung, când aceste cheltuieli se pot amortiza pe o durată suficient de mare.

Ipoteca imobiliară este un drept real care dezmembrează proprietatea.

Primul creditor care-şi va înscrie ipoteca în registrul de publicitate va fi prefe­rat celor înscrişi după el şi va putea opune ipoteca dobânditorilor al căror titlu va fi publicat ulterior în registru.

• Gajul comercial

Această garanţie este adesea folosită în afaceri. Ca şi creditorul ipotecar, creditorul gajist posedă asupra lucrului un drept real, desprins din dreptul de proprietate.

Gajul priveşte întotdeauna bunuri mobile şi este, de fapt, un amanet, care pre­supune deci deposedarea debitorului. Acest lucru este jenant, dar nu întotdeauna.

Există momente când marfa sau alte valori sunt fără mişcare şi chiar stânje­nesc. Dacă ele stagnează, sunt depuse la un terţ pentru garantarea creditorului. Acesta este rolul magazinelor generale. Comerciantul care-şi încredinţează mărfurile magazinelor generale, primeşte două „titluri la ordin" pe care el le poate pune în cir­culaţie: recipisa (al cărei purtător va fi proprietar al mărfurilor, în locul depozantului originar) şi warrantul (prin andosarea căruia depunătorul originar va da aceste măr­furi în gaj).

Magazinele generale vor păstra mărfurile în contul celui căruia îi vor aparţine.

În mod similar, băncile, atunci când debitorii posedă valori mobiliare, pot să le primească în depozit, în acelaşi timp, se poate stipula de la bancă un avans în bani, cu garanţia acestor valori mobiliare. Deci, se constituie un gaj.

Pentru un gaj civil, validitatea acestuia necesită, în afara deposedării debi­torului, un înscris, prin care să se indice data constituirii gajului. Dar, în materie co­mercială se dispensează de această obligaţie (vezi Codul comercial).

Când este vorba de titluri la ordin sau nominale se recurge în mod curent (pentru a fi gajate) la aceleaşi forme de transmitere a proprietăţii lor: dacă este vorba de un titlu la ordin, acesta este andosat, iar dacă este vorba de un titlu nominal, se transferă pur şi simplu gajul (în registre).

Pot fi date în gaj şi mobilele incorporale, o creanţă, un brevet de invenţie. Dar, în astfel de cazuri, trebuie îndeplinite aceleaşi formalităţi ca în cazul transferului de proprietate.

Gajul comercial este mult mai uşor de realizat decât ipoteca imobiliară. Cum în astfel de cazuri debitorul este deja deposedat, creditorul nu mai are nevoie să pro­cedeze la sechestrare. Dacă nu este plătit la termen, el poate vinde bunurile gajate şi să-şi obţină, pe această cale, preţul.

Se impune însă creditorului ca vânzarea să fie făcută la licitaţie, care se va face prin intermediul unui curtier (dacă este vorba de mărfuri), unui agent de schimb (dacă este vorba de valori cotate în bursă) sau unui comis-evaluator de obiecte scoase la licitaţie, ori un notar (dacă este vorba de obiecte mobiliare).

Înainte de a-şi realiza pe această cale dreptul său, creditorul gajist are un drept de retenţie, graţie căruia el va fi, de regulă, plătit înaintea creditorilor care au un privilegiu general asupra bunurilor debitorului, cum este fiscul sau salariaţii de­bitorului, căci aceştia nu vor putea să preia bunul decât după ce au plătit creditoru­lui gajist.

• Ipoteca mobiliară

Dreptul francez interzice, în principiu, debitorului să constituie o ipotecă asupra bunurilor sale mobile, căci o eventuală deturnare a lor ar face iluzorie garanţia. La fel şi în dreptu! românesc (art. 1751 C. civ).

Dar, tehnicile moderne au făcut să apară multe cazuri când bunurile mobile pot şi trebuie să fie înscrise în registre care permit să fie regăsite, în aceste condiţii, este suficient să fie înscrise ipotecile care lovesc aceste bunuri pentru a fi asigurată securitatea atât a dobânditorilor, cât şi a creditorilor. Şi aceasta, întrucât dobânditorul avertizat nu va plăti niciodată preţul acestor bunuri mai înainte de a se fi asigurat, ve­rificând aceste registre, că sunt libere de ipotecă. Şi, de asemenea, el va putea să-şi înscrie dobândirea bunului înaintea oricărui act prin care s-ar dispune de acesta.

Tot aşa, împrumutătorul de bani nu va elibera suma respectivă mai înainte de a verifica în aceleaşi registre dacă ipoteca sa precede orice act de înstrăinare.

Este suficient deci, pentru ca toată lumea să fie garantată, de a se decide (ceea ce, în general, se face prin lege), că primul dobânditor sau primul creditor ale cărui drepturi au fost înscrise va fi preferat celorlalţi (ale căror drepturi nu-1 vor putea vătăma).

În felul acesta s-a constituit un anumit număr de garanţii analoage ipotecilor imobiliare. Iată care sunt acestea:

Ipoteca asupra instrumentelor de lucru

Primele instrumente de muncă care au fost înscrise în registre prin care se constată drepturi în legătură cu ele au fost navele. Ipoteca maritimă şi ipoteca flu­vială asupra vaselor de pe râuri sunt stabilite prin lege, încredinţându-se această sarcină funcţionarilor care ţin registrele de înmatriculare.

Prin alte legi s-a permis ceea ce se numeşte punerea în gaj a automobilelor (care este o gajare fictivă, întrucât nu comportă o deposedare), care ulterior a fost extinsă asupra tractoarelor şi remorcilor. O atare punere în gaj nu este posibilă decât în profitul celor care împrumută banii necesari cumpărării de automobile şi celor care vând automobile pe credit, în Franţa s-a profitat de cerinţa ca pentru punerea în circulaţie a automobilelor să se obţină „carte gri", pentru eliberarea căreia se ţine un registru numerotat al proprietarilor de automobile. Pe aceste registre se fac şi înscrierile de punere în gaj a automobilelor.

În mod fictiv, creditorul gajist este presupus ca fiind proprietarul automobilu­lui, exact ca şi în cazul amanetului efectiv. Ca atare, el poate vinde automobilul la li­citaţie pentru a putea să-şi obţină banii din preţul vânzării. Din acest moment, drep­tul său de retenţie asupra lucrului împiedică pe creditorii privilegiaţi şi chiar fiscul, de a-şi exercita drepturile lor asupra automobilului.

Este permisă şi amanetarea utilajului şi echipamentelor din cadrul întreprin­derilor. Este o garanţie având un obiect bine determinat, deci mai precisă şi mai sta­bilă decât în cazul amanetării fondurilor de comerţ, luate în ansamblul lor.

Pentru a se individualiza piesele materialului sau utilajului, creditorul poate să aplice pe ele o marcă vizibilă, paralizând astfel posibilitatea de deturnare.

Această garanţie nu poate fi acordată decât vânzătorului de material şi de uti­laje care sunt gajate, ca şi împrumutătorului de fonduri care sunt folosite pentru achiziţionarea lor.

Deşi poartă asupra unor mobile corporale şi întăreşte privilegiul vânzătorului, această garanţie este considerată de legiuitor ca un diminutiv al amanetului fon­durilor de comerţ şi face obiectul publicităţii în registrele tribunalului de comerţ. Dar, în acelaşi timp, această garanţie depăşeşte amanetul deoarece se referă la obiecte care (cum este cazul materialelor şi utilajelor ce aparţin întreprinderilor) sunt imo­bile prin destinaţie, deci supuse ipotecii imobiliare, înlăturându-se astfel amanetarea fondurilor. Creditorul înarmat cu un amanet al utilajului este preferat, în ceea ce priveşte preţul de vânzare a acestui gaj, creditorilor ipotecari înscrişi cu privire la uzină, ca fiind creditori amanetări asupra fondurilor de comerţ.

Ipoteca asupra mărfurilor şi a altor bunuri mobiliare

Caracterul mobil al mărfurilor constituie o piedică în calea amanetării unui fond de comerţ. Mijlocul normal de a se putea obţine credit pe baza lor constă în depunerea lor în magazine generale pentru ca apoi să poată fi warrantate. Numai că mărfurile rămân aici blocate, atâta vreme cât depunătorul nu a acoperit warantul. Comerciantul, deci, nu le va putea utiliza decât plătindu-1 pe gajist. Posesia mărfurilor este pierdută pentru el.

Dar, există întreprinderi care doresc să facă din aceste mărfuri a căror posesie o au, un instrument de garanţie reală. Pentru aceasta, prin legi speciale, sunt organi­zate garanţii asupra acestor mărfuri, garanţii care în realitate sunt ipoteci mobiliare. In felul acesta s-au creat o serie de ipoteci mobiliare care sunt prezentate sub nu­mele fals de warrant (warrantul agricol, alte warrante).

1. a) Warrantul agricol. Agricultorii constituie garanţii reale asupra unor mobile cum sunt: alimentele, animalele şi instrumentele agricole pe care le posedă (war-rantele agricole).

Dar, cel care împrumută pe o asemenea bază este un creditor care îşi asumă riscuri, bancherii o ştiu şi de aceea nu au încredere; căci, de regulă, prin legea civilă se prevede că dobânditorul de bună credinţă al unui bun mobil devine proprietarul acestuia din momentul intrării în posesiunea lui. Este deci suficient ca animalele warrante să fie ridicate de un cumpărător, pentru ca gajul purtătorului warrantului să se evapore instantaneu. Este adevărat că legea prevede condamnarea corecţională a debitorului, dar aceasta nu-l face pe creditor să-şi recapete banii împrumutaţi.

De aceea, warantele agricole nu prezintă interes decât în cazul când o ga­ranţie indirectă poate fi dată creditorului printr-o reglementare conexă, de obicei, fis­cală. Căci, statul instituie un control special asupra unor produse agricole: vin, tutun şi într-o anumită măsură, grâu. Aceste produse nu pot circula şi nu pot fi negociate decât pe baza unor titluri eliberate de administraţie.

Dacă, deci, administraţia este prevenită de existenţa unui warrant cu privire la aceste produse şi dacă ea nu autorizează circulaţia şi plata lor decât după plata cre­ditorului purtător al warrantului, creditorul va avea astfel o garanţie efectivă.

Alte warrante. Hotelierii, petroliştii şi în general industriaşii, pot recurge la warrante.

1. b) Warrantele hoteliere nu poartă asupra mărfurilor ci asupra materialelor şi mobilierului hotelurilor. Hotelierul poate constitui asupra acestor bunuri o garanţie pentru a putea obţine împrumuturi. Dar, această siguranţă este fragilă. Mai întâi, creditorul nu are nici un drept de urmărire contra cumpărătorului de bună credinţă a mobilierului, în cazul unei înstrăinări făcute de debitor.

De asemenea, warrantul hotelier poate fi concurat de amanetarea fondului de comerţ, din care face parte şi mobilierul, ca şi de ipoteca stabilită asupra imobilului care aparţine hotelierului, ipotecă care grevează, în acelaşi timp, imobilul, ca şi accesoriile sale care constituie imobile prin destinaţie. Dacă imobilul nu aparţine hotelierului ci a fost închiriat, purtătorul warrantului este în concurenţă cu privilegiul locatorului.

Precauţiile luate prin lege împotriva acestor riscuri sunt insuficiente.

1. c) Warrantul petrolier dă o mare garanţie, pt aceleaşi raţiuni ca şi în cazul warrantelor agricole.

Industriaşii din domeniul petrolului sunt constrânşi de stat să păstreze unele stocuri de securitate. Tocmai aceste stocuri ei le dau în garanţie purtătorului de war­rant petrolier. Ori, statul veghează ca aceste stocuri să fie păstrate şi, ca atare, el nu va lăsa să iasă şi să circule petrolul decât pe baza unor titluri de mişcare, în felul acesta, purtătorii de warranturi vor găsi echivalentul gajului lor la debitor.

1. d) Warrantele industriale au drept obiect mărfurile de anumite categorii şi anu­mite tipuri determinate (lăsate în mâinile împrumuiătorilor).

Legiuitorul a voit ca, permiţând să fie date în gaj, să faciliteze creditul pentru cel care le-a fabricat, într-o economie dirijată această garanţie este subordonată unor scrisori de autorizaţie eliberată de ministerele economice. Graţie acestora, in­dustriaşul va putea obţine, pe baza mărfurilor pe care le are în stoc, creditele nece­sare pentru a fabrica altele. Dar există pericole. Dacă produsele sunt vândute şi livrate, gajul dispare; şi dacă nu au fost fabricate altele, creditorul îşi pierde garanţia. De aceea, se permite creditorului să verifice, din timp în timp, stocurile. Warrantul este mai ales valorizat printr-un aval.

Warrantul industrial, ca şi warrantul petrolier, în loc să aibă drept obiect cor­puri certe, individualizate prin contract, se referă la bunuri de gen, care se reînnoiesc şi se înlocuiesc.

3  GARANŢIILE PERSONALE

Noţiunea de „garanţii personale" înseamnă că debitorul oferă, cu titlu de ga­ranţie, nu lucruri, ci persoane care se angajează ele însele să garanteze datoria sa. Iar, ceea ce interesează pe creditor este averea acestor persoane.

Garanţia cea mai sigură o constituie „solidaritatea" între mai mulţi debitori, fiecare dintre ei obligându-se pentru întreaga datorie.

Adesea, creditorul stipulează ca toţi să se angajeze nu numai „solidar", ci şi „indivizibil" ceea ce înseamnă că dacă creditorul o pretinde, fiecare va trebui să plătească datoria întreagă şi că acest lucru este valabil şi pentru moştenitorii lor.

în aceste ipoteze, nu există, din punct de vedere al creditorului, debitor prin­cipal şi debitor accesoriu.

1 Cauţiunea

Atunci când debitorul principal furnizează cauţiuni, aceasta înseamnă că „cauţiunea" este debitorul accesoriu care nu se angajează decât în caz de insolvabilitate a debitorului principal. Cu cât creditorul are mai multe cauţiuni şi cu cât fiecare dintre ele este mai solvabilă cu atât garanţia sa este mai bună.

Dreptul civil dă unele protecţii cauţiunilor care însă jenează pe creditori. Una din ele este „beneficiul de discuţiune" care permite cauţiunii ca creditorul să urmărească pe debitorul principal înainte de a-1 urmări pe el însuşi.

O alta este „beneficiul de diviziune" în virtutea căreia fiecare cauţiune poate să pretindă ca şi celelalte cauţiuni să fie urmărite în acelaşi timp cu el pentru ca dato­ria să fie divizată între ei.

Dar, creditorilor le place să se debaraseze de asemenea reguli de protecţie graţie „cauţiunii solidare". Oricare cauţiune comercială este solidară. Chiar şi credi­torii civili, dacă sunt prudenţi, stipulează în general solidaritatea atunci când accep­tă cauţiunea plurală.

Spre deosebire de cauţiunea ordinară, cauţiunea solidară nu are nici benefi­ciul de discuţiune nici beneficiul de diviziune. Dacă creditorul cere plata totală de la unul dintre ei, el va trebui să plătească putând apoi să ceară de la debitorul princi­pal rambursarea integrală.

Tot aşa, când un purtător al unei scrisori de schimb face ca aceasta să fie pre­luată de la un debitor accesoriu, avalul este o cauţiune solidară.

Câteodată, în loc să se angajeze cu toate bunurile pentru altul, un terţ se mulţumeşte să se angajeze faţă de creditor numai cu unul sau mai multe bunuri determinate ale patrimoniului său. în acest fel devine o „cauţiune reală,, şi dacă creditorul preia bunul angajat, cauţiunea reală se va putea rambursa de la debitorul principal.

Uneori, băncile cauţionează pe unii din clienţii lor faţă de alte bănci, care vor acorda acestora împrumuturile pe care ei le solicită. Este o modalitate mai puţin costisitoare de a se angaja în acest fel decât să furnizeze ele însele sumele respec­tive care rămân la dispoziţia lor pentru alte operaţiuni profitabile. Statul poate şi el să cauţioneze întreprinderile pe care doreşte să le sprijină pentru a obţine credite.

2 Sechestrul

Drepturile unui creditor cu privire la bunurile debitorului său, care constituie gajul său general, sau garanţie, nu devin eficiente decât atunci când el poate să ia aceste bunuri, să le vândă şi să se poată îndestula asupra preţului. Această operaţie este „sechestrul".

Sechestrul dă satisfacţie creditorului care are asupra bunului o garanţie sufi­cientă. Totuşi, în cazul creanţelor chirografare pot să se producă surprize. Astfel, s-ar putea ca atunci când creditorul s-ar decide să sechestreze bunul să constate că acesta a dispărut din patrimoniul debitorului.

Apoi, chiar după ce bunul a fost sechestrat, pot interveni alţi creditori în con­curs cu el, unii trecând şi înaintea lui dacă beneficiază de garanţii reale. Deci, simplii creditori vor putea rămâne neîndestulaţi.

De aceea, prin lege s-au prevăzut unele posibilităţi de natură să protejeze interesele creditorilor, permiţându-le acestora să ia de urgenţă măsuri când simt că debitorul începe să aibe dificultăţi şi sunt pe punctul de a deveni insolvabili. Aceste măsuri sunt:

- Somaţia de a plăti. Creditorul care se loveşte de reaua credinţă a debitoru­lui şi se teme că acesta poate să-1 înşele înstrăinându-şi bunurile mai înainte ca el să poată obţine condamnarea sa (care este condiţia normală a sechestrului) se adre­sează, după caz, preşedintelui tribunalului de comerţ sau unui judecător al instanţei civile ordinare, pentru a obţine, contra debitorului, a cărui datorie este certă şi li­chidă, o somaţie de a plăti. Dacă debitorul nu contestă această procedură sau dacă contestaţia sa este respinsă, somaţia de a plăti, investită cu formulă executorie, per­mite creditorului să procedeze la sechestrarea imediată.

- Sechestrarea conservatorie. Chiar înainte de condamnarea definitivă, se­chestrarea conservatorie va împiedica înstrăinarea bunului de către debitor. Ea se cere preşedintelui tribunalului comercial sau judecătorului instanţei civile ordinare. Această procedură permite creditorului nu numai să blocheze bunurile afectate de sechestrul conservatoriu, ci să înscrie, dacă judecătorul permite aceasta, fie un amanet asupra fondurilor de comerţ ale debitorului, fie o ipotecă asupra imobilelor debitorului, în felul acesta, creditorul va fi mai liniştit.

3 Diverse sechestre propriu-zise

Sechestrele sunt de mai multe feluri: sechestrul imobiliar; sechestrul-executare; sechestrul-blocare; sechestrul-gaj.

-  sechestrul imobiliar constă în sechestrarea imobilului debitorului, dar aceasta este o procedură lungă şi costisitoare, ea prezintă interes mai ales pentru creditorii ipotecari;

- sechestrul-executare constă în sechestrarea mobilelor pentru a le vinde;

• sechestrul-gaj este cel la care recurge locatorul care poate vinde mobilele locatarului sau fermierului, procedura fiind mult simplificată;

- sechestrarea-blocare are drept obiect creanţe pe care debitorul însuşi le are împotriva altor persoane, în acest caz, creditorul sechestrează creanţa pe care debitorul său o are împotriva unui terţ. Procedura începe printr-o somaţie făcută terţului poprit, ce se face de portărel şi care este notificată de asemenea debitorului poprit.

Din acel moment creanţa sechestrată este blocată. Debitorul poprit (adică de­bitorul creditorului, nu terţul poprit) nu o va putea ceda nici s-o încaseze. Terţul poprit nu poate nici el să-şi achite creanţa debitorului poprit.

Creanţa poprită va constitui gajul creditorilor debitorului poprit. Toţi aceştia se pot alătura la sechestrul înfiinţat cu acelaşi titlu ca şi popritorul. Terţul poprit va plăti el, direct.

După aceste succinte consideraţii cu privire la garanţiile convenţionale, este cazul să facem o trecere în revistă şi a garanţiilor legale.

Printre garanţiile legale trebuie menţionată, mai întâi „ipoteca judiciară,, (asupra imobilelor debitorului) care aparţine oricărui creditor care a obţinut con­damnarea debitorului. Există deci interesul creditorului chirografar al unui proprietar de imobile de a obţine condamnarea acestuia, şi apoi să înscrie ipoteca judiciară asupra imobilului.

Mai există şi „privilegiile speciale", care sunt garanţii legale care afectează preţul unui bun care trebuie plătit, prin preferinţa acordată unui creditor favorizat de lege, datorită naturii creanţei sale. Unele dintre ele permit creditorului să urmă­rească bunul la dobânditori. Cea mai mare parte nu dau decât un drept de preferinţă asupra preţului bunului luat din mâinile debitorului creanţei privilegiate şi care în caz de înstrăinare, dispare.

Dar, cele mai importante dintre privilegii sunt „privilegiile generale", care, în loc să greveze unul sau mai multe bunuri determinate, grevează toate bunurile de­bitorului, aşa încât creditorul, atunci când un bun oarecare al debitorului a fost vân­dut, poate să fie plătit preferenţial din preţul încasat.

În realitate, printre privilegii sunt unele care stimulează afacerile, iar altele care sporesc garanţia dar grevează (stânjenesc) afacerile.

Privilegiile favorabile afacerilor. Există, mai înainte, privilegiul vânzătorului bunului. Dacă vânzătorul a făcut credit cumpărătorului, el trebuie să fie plătit asupra preţului bunului, preferenţial asupra altor creditori ai cumpărătorului (iar dacă nu se face plata, se procedează la sechestrarea bunului).

Această garanţie este fragilă când este vorba de bunuri mobile. Dar, în privinţa imobilelor, privilegiul devine o ipotecă pe care vânzătorul, încă neplătit, o înscrie util.

În afara privilegiului vânzătorului este şi cel al locatorului de imobile. Mobilele cu care locatarul sau fermierul garniseşte locurile închiriate sunt considerate ca un gaj privilegiat care garantează chiria şi fermajul. Vânzându-le, locatorul îşi va încasa drepturile, înaintea tuturor creditorilor locatarului. Şi, există un anumit drept de urmărire asupra celor pe care locatarul le-ar muta.

Un alt privilegiu există în favoarea „conservatorului lucrului", adică a profe­sionistului care a salvat valoarea lucrului făcând reparaţii şi lucrări. El este privilegiat asupra bunului astfel conservat.

Arhitecţii şi antreprenorii au un privilegiu asupra edificiului la care ei au mun­cit, în măsura în care au făcut să crească valoarea acestuia. Dar, acest privilegiu este subordonat inscripţiei funciare a celor două procese-verbale comparative, înainte şi după lucrări.

Privilegii care grevează afacerile. Aceste privilegii sunt, în general, privilegi­ile generale, acordate creditorilor datorită protecţiei speciale pe care le-o acordă legiuitorul. Ele grevează toate bunurile debitorului, astfel încât dacă unul din aceste bunuri este sechestrat, este suficient pentru creditorii privilegiaţi beneficiari de pri­vilegii generale să-şi exercite dreptul lor pentru ca orice valoare a bunului să dispară adesea în mâinile lor. Asemenea privilegii generale riscă să absoarbă averea unui falit fără să lase nimic creditorilor chirografari.

Astfel sunt privilegiile fiscului care-şi atribuie un privilegiu general asupra tuturor bunurilor debitorului, pe care, de altfel, îl cumulează cu câteva privilegii spe­ciale şi ipoteci legale.

Pe de altă parte, salariile datorate personalului sunt garantate de asemenea de un privilegiu general care totuşi merge mai puţin departe, deoarece întârzieri mari în această materie sunt rare.

Un superprivilegiat se adaugă la cel de mai sus, cu atât mai grav cu cât se întinde pe câţiva ani şi se sporeşte şi cu penalităţi. Este vorba de privilegiile care garantează cotizaţiile datorate caselor de securitate socială şi alocaţii familiale, întârzierile sunt adesea de asemenea proporţii încât bunurile debitorului pot să nu ajungă pentru alţi debitori.

Alte privilegii generale: cele datorate furnizorilor de subzistenţă, celor care au efectuat cheltuielile funerare etc. Ele sunt aproape neglijabile în aface