1  NOŢIUNE, DEFINIŢIE ŞI CARACTERE JURIDICE

Încă din antichitate cei care realizau activităţi comerciale au înţeles limitele pe care le impune folosirea exclusivă a numerarului în derularea operaţiunilor comerciale. Acest lucru a dus la crearea unor instrumente care să faciliteze efectuarea tranzacţiilor, instrumente materializate prin intermediul titlurilor de credit.

Practic, titlurile de credit sunt documente care pot circula mult mai uşor decât banii, fiind totodată negociabile. Ele permit titularilor să-şi exercite, la scadenţă, drepturile literale şi autonome menţionate în cuprinsul lor; existenţa acestor drepturi este strâns legată de existenţa materială a documentului.

Trebuie să ne ferim de eventuale confuzii care ar putea să apară între aceste documente şi titlurile de credit din dreptul civil. Astfel, noţiunea de titlu din dreptul civil desemnează un înscris care consemnează un drept al unei persoane, iar cea de titlu de credit se referă la acel înscris care consemnează existenţa unui drept de creanţă a cărui realizare urmează a se face după un timp (la termen), până în momentul respectiv existând doar o creanţă neexigibilă. Însă, în timp ce titlurile de credit din dreptul comercial presupun o strânsă legătură între drept şi documentul care îl consemnează şi care lasă chiar impresia că ar constitui izvorul dreptului pe care îl consemnează, în dreptul civil simpla tradiţiune a titlului nu echivalează cu transmiterea dreptului pe care acesta îl consemnează. Această operaţiune presupune anumite formalităţi pe care nu le întâlnim în cazul transmiterii titlurilor comerciale de credit.

Putem defini titlul de credit ca fiind acel document în temeiul căruia posesorul său legitim are posibilitatea de a exercita dreptul consemnat în acel înscris, la o dată determinată.

Titlurile de credit se caracterizează prin următoarele trăsături:

• Formalismul. Titlurile de credit se exprimă printr-un înscris sau document.
• Literalitatea. Dreptul menţionat în titlu se realizează numai în condiţiile indicate prin înscris.
• Autonomie. Dreptul din titlul de credit este independent în sensul că fiecare posesor legitim al titlului dobândeşte un drept propriu şi autonom.

Noul drept este determinat numai de relaţia dintre posesor şi titlu.

2   CLASIFICAREA TITLURILOR DE CREDIT

Clasificarea titlurilor comerciale de credit prezintă o deosebită importanţă sub aspectul regimului juridic aplicabil diferitelor categorii de titluri.

Există mai multe criterii de clasificare a acestora, criterii pe care le vom arăta în cele ce urmează.

2.1  După natura prestaţiei sau conţinut

Titlurile de credit sunt de patru feluri:

- titluri propriu-zise;

- titluri reprezentative;

- titluri de participaţie;

- titluri improprii.

Titlurile de credit propriu-zise cuprind o promisiune de prestaţiuni viitoare. Ele dau dreptul titularului la o sumă determinată de bani sau la o anumită cantitate de mărfuri fungibile. În această categorie se includ: cambia, biletul la ordin, cecul, obligaţiile emise de societăţile comerciale, poliţele de asigurare.

Titlurile de credit reprezentative încorporează un drept real asupra unei cantităţi de mărfuri determinate, care este depozitată sau predată pentru a fi transportată.

Titularul documentului are posesia mărfurilor prin reprezentantul său, precum şi un drept de dispoziţie asupra lor. Titlurile reprezentative se subrogă şi circulă în locul mărfurilor pe care le reprezintă. Dintre acestea fac parte conosamentul, recipisa de depozit şi warantul.

Titlurile de credit de participaţie sau de drepturi corporative, certifică un drept complex ce decurge din calitatea de component al unei colectivităţi. Astfel, acţionarul unei societăţi comerciale are atât drepturi patrimoniale cât şi drepturi personale nepatrimoniale.

În titlurile de credit de participaţie sunt cuprinse acţiunile.

Titlurile de credit improprii sunt documente de probaţiune şi legitimare. Ele constituie titluri de credit numai prin structura lor exterioară. La rândul lor, acestea se împart în documente de legitimare şi titluri aparente.

Titlurile aparente se utilizează ca mijloc de dovadă a unor raporturi juridice. Dintre acestea mai importantă este factura.

Titlurile de credit improprii nu incorporează dreptul în document; în principiu ele nu circulă şi nu conferă un drept autonom.

2.2  După modul de circulaţie, de desemnare a posesorului sau formă

• titluri nominative;
• titluri la ordin;
• titluri la purtător;

Titlurile de credit nominative conţin în text numele unei persoane determinate, titular al dreptului de creanţă ce rezultă din cuprinsul documentului. Acestea se transmit prin cesiune şi prin transfer. Cesiunea se realizează prin inserarea unei menţiuni pe înscris şi remiterea documentului, iar transferul se efectuează prin înscrierea transmiterii în registrul societăţii emitente şi indicarea ei în titlu.

Titlurile de credit la ordin cuprind numele beneficiarului, precum şi o clauză prin care posesorul este îndrituit să dispună de document. Aceste titluri se transmit prin gir. Formalitatea girului implică manifestarea de voinţă a posesorului şi predarea titlului.

Titlurile de credit la purtător nu precizează în cuprinsul lor numele titularului. Beneficiar este persoana care se află în posesia documentului.

Ele se transmit prin tradiţiunea (predarea) documentului.

• În raport de cauza lor

Titlurile de credit se împart astfel:

• titluri cauzale;
• titluri abstracte.

Titlurile cauzale cuprind menţiunea expresă a cauzei pentru care se datorează prestaţiunea. Fiind un element intern ai obligaţiei, indicarea cauzei este esenţială pentru valoarea juridică a titlului.

Titluri de credit abstracte nu prevăd cauza juridică a obligaţiei. Valabilitatea titlului este independentă de exprimarea cauzei care constituie un element extern al obligaţiei.

3   CAMBIA

Noţiune şi trăsături

Unul dintre titlurile de credit cele mai utilizate în relaţiile comerciale internaţionale este cambia. Elemente caracteristice acestui instrument de plată găsim chiar şi în antichitate; nesiguranţa căilor de transport, precum şi dificultăţile pe care le implica transportul unei sume mari de bani, care ar fi reprezentat o greutate importantă, au făcut să se dezvolte această modalitate de plată. Astfel, atunci când o persoană trebuia să facă o plată într-un loc mai îndepărtat depunea la un bancher ce avea debitori în zona respectivă suma de bani pe care altfel ar fi trebuit să o transporte singur; în schimbul acestor bani, bancherul îi elibera o scrisoare prin care dădea delegaţie debitorului său să plătească celui de la care primise banii, sau la ordinul acestei persoane, suma respectivă.

Evul Mediu este însă perioada în care cambia a început să reprezinte ceva apropiat de ceea ce înţelegem în prezent prin această noţiune.

Cambia este un titlu de credit prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin altei persoane, numite tras, să plătească unei a treia persoane, numită beneficiar, o sumă de bani determinată, la o anumită dată şi într-un anumit loc.

Aceasta îndeplineşte trei funcţii:

• constituie un procedeu de schimb în materie monetară;
• serveşte ca instrument de plată;
• constituie un instrument de credit.

Ca procedeu de schimb în materie monetară, cambia constată de exemplu un contract de schimb a cărui realizare ar putea fi schematizată după cum urmează: cel ce are nevoie de o sumă de bani într-o anumită monedă în altă localitate, pe o altă piaţă sau într-o altă ţară, obţine de la o altă persoană o scrisoare către corespondentul acestuia aflat în localitatea respectivă, prin care semnatarul scrisorii îi cere să pună la dispoziţia aducătorului ei suma de bani prevăzută în scrisoare.

Cambia serveşte şi ca instrument de plată. Posesorul uneia sau a mai multor cambii, plătibile într-o anumită localitate, poate face plăţi dând cambiile în loc de numerar, corespunzător sumelor prevăzute în cuprinsul lor.

Caracterul cambiei de instrument de credit rezultă din faptul că aceasta nu este plătită imediat, ci la un anumit termen. Asta nu înseamnă că beneficiarul cambiei nu-şi poate valorifica, cel puţin în parte, dreptul său anterior ajungerii la termen. Astfel, el se poate prezenta cu cambia la o banca pentru a efectua o operaţiune de scont; banca îi va plăti suma prevăzută în titlul de credit, mai puţin o sumă egală cu valoarea dobânzii până la scadenţă. Mai există şi posibilitatea ca beneficiarul cambiei să o transmită, prin gir, unui alt comerciant în contul unei obligaţii faţă de acesta sau contra unei sume de bani.

Obligaţia înscrisă în cambie nu poate avea ca obiect decât plata unei anumite sume de bani, orice altă prestaţie fiind exclusă. Drepturile şi obligaţiile consemnate în cambie nu depind nici într-o măsură de actul juridic ce le-a generat şi în baza căruia cambia a fost emisă; viciile care îl afectează nu se răsfrâng în nici o situaţie asupra raportului juridic consemnat în cambie atâta timp cât aceasta a fost emisă cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond cerute de lege. Existenţa cambiei este total independentă de evoluţia actului juridic respectiv, ceea ce denotă caracterul abstract al acestui titlu de credit.

Obligaţiile cambiale nu pot fi afectate de condiţii, orice stipulaţie contrară atrăgând nulitatea cambiei. Această măsură a fost luată pentru a se evita subminarea siguranţei cambiei.

Utilizarea cambiei prezintă următoarele avantaje:

• se transmite simplu şi rapid prin gir;
• conferă certitudine beneficiarului, de vreme ce a fost acceptată de tras;
• faţă de beneficiar sunt inopozabile excepţiile pe care trasul le-ar fi putut opune trăgătorului;
• este garantată solidar de giranţi.

Toate acestea fac din cambie un instrument de plată frecvent utilizat în relaţiile comerciale internaţionale, în ciuda faptului că s-au dezvoltat şi alte mijloace de plată compatibile cu acest tip de operaţiuni.

Condiţii formă şi de fond

Emiterea cambiei şi circulaţia acesteia creează anumite efecte juridice, în baza voinţei persoanelor implicate. Această voinţă trebuie să se manifeste în condiţiile legii, atât în privinţa fondului, cât şi a formei titlului de credit la care ne referim. Aceste condiţii sunt impuse prin intermediul Legii nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin; în cazul în care anumite aspecte nu sunt reglementate prin dispoziţii speciale, devin incidente dispoziţiile dreptului comun în materie.

Pe plan internaţional operează dispoziţiile Convenţiei de la Geneva (1930) privind reglementarea uniformă a cambiei şi biletului la ordin. Deşi România nu a aderat formal la această Convenţie, Legea nr. 58/1934 cuprinde dispoziţii foarte apropiate de cele ale reglementării uniforme; există totuşi numeroase probleme, legate în primul rând de traducerea defectuoasă a textului Convenţiei; nu sunt puţine nici problemele legate de conflictele de legi care se ivesc în reglementarea anumitor aspecte.

Condiţii de formă

Titlul cambial este un act riguros formal. Semnificaţia formalismului nu rezultă numai din cerinţa imperativă a unui înscris care să cuprindă obligaţiile părţilor, ci şi din faptul că sensul obligaţiilor asumate este determinat de locul unde sunt înscrise menţiunile (pe faţa sau pe spatele titlului).

Formalismul cambiei se exprimă de asemenea şi prin cerinţa ca înscrisul să cuprindă anumite menţiuni obligatorii, alături de menţiunile facultative.

Conţinutul unei cambii este garantat de două reguli a suficienţei şi a certitudinii.

Regula suficienţei cere ca din menţiunile ce le cuprinde o cambie să rezulte toate informaţiile necesare concretizării obligaţiilor cambiale.

Regula certitudinii presupune ca, din punct de vedere literal, textul să fie astfel formulat încât să nu fie susceptibil de interpretări diferite.

Cambia trebuie să cuprindă în structura sa un număr de 8 elemente după cum urmează:

• denumirea de cambie;
• ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani;
• numele aceluia care trebuie să plătească (tras);
• scadenţa;
• locul unde plata trebuie făcută;
• numele celui căruia, sau la ordinul căruia, plata trebuie făcută;
• data şi locul emiterii;
• semnătura trăgătorului.

În afară de menţiunile obligatorii arătate mai sus, cambia mai poate să cuprindă şi o serie de clauze accesorii şi care pot fi:

- clauze susceptibile să influenţeze obligaţiile cambiale cum ar fi “nu la ordin” ori “netransmisibil prin gir”. În prezenţa acestor clauze, beneficiarul nu poate transmite cambia prin gir;

- clauze care nu afectează obligaţiile cambiale: clauza "după aviz" cu semnificaţia că trasul nu acceptă titlul respectiv şi nici nu-1 plăteşte decât după ce va primi o înştiinţare de la trăgător; clauza “valoarea primită în mărfuri” sau “în alimente” ori “în numerar” care indică cauza emiterii sau proviziunea.

Condiţii de fond

Având în vedere că norma specială, Legea nr. 58/1934, nu conţine nici o referire la condiţiile de fond ale cambiei, devin incidente în acest sens dispoziţiile dreptului comun în materia condiţiilor de fond cerute pentru validitatea unui act juridic, mai exact ale Codului civil. Aceste dispoziţii privesc următoarele elemente:

• capacitatea;
• consimţământul;
• obiectul;
• cauza.

În ceea ce priveşte capacitatea, Convenţia de la Geneva din 1930 lasă în seama fiecărui stat stabilirea condiţiilor privind capacitatea unei persoane de a-şi asuma obligaţii cambiale. Această problemă este reglementată la noi de Decretul 31/1958; potrivit art. 3 C. com., cambia reprezintă faptă de comerţ, ceea ce face necesar ca cel care o eliberează să  beneficieze de capacitate deplină de exerciţiu, aşa cum se cere oricărei persoane fizice pentru a fi comerciant.

În principiu, capacitatea trebuie să existe în momentul semnării cambiei; dacă persoana respectivă este incapabilă în momentul semnării dar beneficiază de capacitate deplină în momentul punerii în circulaţie a titlului ne vom afla în prezenţa unui caz de ratificare.

Lipsa capacităţii atrage nulitatea relativă, mai puţin în cazul în care incapabilul a folosit manopere dolosive pentru a induce celeilalte părţi convingerea că este capabil. Sancţiunea nulităţii nu se aplică în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi semnatari, obligaţiile acestora rămânând valabile.

Potrivit Convenţiei, dacă o persoană incapabilă potrivit legislaţiei sale naţionale semnează cambia pe teritoriul unei ţări după a cărei legislaţie beneficiază de capacitatea necesară obligării valabile, atunci titlul cambial este considerat valabil.

În materia cambiei, consimţământul şi cauza prezintă o anumită particularitate, în sensul că nu are nici o relevanţă cauza care a dat naştere obligaţiei cambiale, existenţa acesteia fiind independentă.

Obiectul obligaţiei cambiale nu poate consta decât în plata unei sume de bani, orice altă prestaţie fiind exclusă.

Transmiterea cambiei

De regulă cambia se transmite prin gir, atâta timp cât nu cuprinde vreo prevedere contrară. Această modalitate de transmitere constă în înscrierea unei anumite formule, de regulă pe spatele titlului (de unde şi denumirea de andosament), prin care se dă curs voinţei posesorului actual de a efectua transmiterea şi remiterea titlului unui nou posesor.

Putem deci să definim girul ca fiind acel act juridic prin care posesorul cambiei (girant) transmite toate drepturile sale izvorâte din aceasta unei alte persoane (giratar), printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu, urmată de tradiţiunea acestuia.

Girul trebuie să cuprindă ordinul de plată, adresat trasului, cu privire la obligaţia de a plăti noului beneficiar suma de bani înscrisă în cambie precum şi semnătura girantului. Dacă nu este arătat numele noului beneficiar, girul este în alb şi posesorul unei astfel de cambii are la dispoziţie următoarele posibilităţi:

• să completeze girul cu propriul său nume, sau cu numele altei persoane;
• să gireze cambia din nou în alb sau în ordinul unei anume persoane;
• să predea cambia unui terţ fără să completeze girul şi fără s-o gireze.

Girul îndeplineşte următoarele funcţii:

1. Este un mijloc de transmitere a drepturilor înserate în cambie;
2. Oferă garanţie pentru acceptarea şi plata cambiei;
3. Este un mijloc de legitimare a posesorului titlului cambial.

Prin efectul girului, giratorul devine titular al cambiei şi al tuturor drepturilor izvorâte din ea. Pe baza girului el îşi legitimează posesia titlului.

Avalul este operaţiunea prin care o persoană, numită avalist, garantează altei persoane, numită avalizat, plata unei cambii. Formula utilizată este de regulă “pentru aval” sau “pentru garanţie” şi se înscrie pe cambie, pe adaosul acesteia, ori pe un duplicat. El trebuie să indice şi persoana pentru care a fost dat, iar dacă lipseşte o asemenea indicaţie se prezumă că a fost dat pentru trăgător. De asemenea, obligatorie este şi semnătura avalistului.

Avalistul este un debitor de regres. Dacă el a plătit cambia, dobândeşte împotriva avalizatului toate drepturile decurgând din cambie. Se poate îndrepta împotriva tuturor celor obligaţi faţă de el sau numai împotriva unuia dintre ei, la propria sa alegere.

O cambie poate fi trasă:

• la vedere;
• la un anumit timp de la vedere;
• la un anumit timp de la data emisiunii;
• la o dată fixă.

Până la scadenţă, în funcţie de modul cum aceasta este fixată, cambia trebuie prezentată trasului pentru acceptare, de regulă la domiciliul ori sediul său.

Acceptarea se scrie pe cambie, folosindu-se cuvântul “acceptat” sau o altă expresie echivalentă, urmată de semnătura trasului. Chiar şi simpla semnătură a trasului poate fi socotită drept acceptare. Acceptarea trebuie să fie necondiţionată. Trasul poate să accepte numai o parte din sumă. Prin acceptare, trasul se obligă să plătească cambia la scadenţă.

 

4   BILETUL LA ORDIN

Biletul la ordin este cel mai simplu titlu de credit. El implică două persoane şi nu trei, ca în cazul cambiei sau al cecului.

Semnatarul se angajează la ordinul beneficiarului să plătească suma indicată în biletul de ordin.

Elementele de conţinut ale biletului la ordin sunt următoarele:

• denumirea de “bilet la ordin” trecută în însuşi textul titlului şi exprimată în limba întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu;
• promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată;
• arătarea scadenţei;
• arătarea locului unde plata trebuie făcută;
• numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută;
• arătarea date şi locului emiterii;
• semnătura emitentului.

Din cele arătate rezultă că emitentul unui bilet la ordin se obligă să plătească beneficiarului suma de bani determinată şi înscrisă în titlu. Prin aceasta, biletul la ordin se deosebeşte de cambie, care comportă un raport juridic complex ce se derulează cu participarea a trei persoane: trăgătorul, trasul şi posesorul titlului.

Neimplicând existenţa unui tras, biletul la ordin nu necesită o acceptare. Atunci când el este însă cu scadenţă la vedere, trebuie prezentat spre viză emitentului în termenul stabilit de lege sau în termenul fixat de emitent ori de giranţi. Refuzul emitentului de a da viza se constată printr-un protest, de la data căruia va curge termenul de la vedere. Referitor la aval, legea prevede că, dacă nu s-a menţionat pentru cine acesta a fost prestat, el se consideră că este dat pentru emitent.

5   CECUL

Cecul este un mandat scris, dat unui bancher, de a plăti „la ordinul purtă­torului" o sumă determinată. Bancherul este „trasul", iar mandantul este „trăgătorul". Sunt asimilaţi ban­cherilor şi agenţii de schimb.

Cecul este transmisibil prin andosare. Există şi o reglementare specială a cecurilor poştale.

Asupra acestor agenţi financiari se poate trage un cec, nu şi asupra altora (pentru că cecul reprezintă bani şi, ca atare, el nu poate fi tras decât asupra unor agenţi financiari profesionişti).

Bancherul este trezorierul prin excelenţă pentru că la el se depun banii şi, trăgându-se un cec, se vor utiliza aceşti bani astfel depuşi.

Cecul, ca instrument de plată nu poate fi tras asupra unui bancher decât dacă la acesta există o acoperire (un fond depus - provizion).

În mod curent se spune că se poate trage un cec atunci când bancherul are o datorie faţă de trăgător, acesta din urmă având o creanţă faţă de bancher (ca urmare a depunerii unei sume de bani) şi că această creanţă va profita purtătorului cecului, într-adevăr, oamenii au la bancher bani puşi în depozit sau în cont creditor. Dar, sunt şi cazuri când alţi trăgători de cecuri nu sunt iniţial creditori ai ban­cherului, ba chiar sunt debitorii acestuia şi totuşi ei pot trage asupra lui cecuri vala­bile. Este cazul celor cărora bancherul le-a deschis un credit prealabil şi precis (linie de credit). Această deschidere de credit reprezintă o creanţă a clientului şi are va­loarea unei datorii (previziuni).

Deci, datoria (previziunea) poate avea două surse, corespunzătoare celor două roluri ale bancherului care, fie furnizează banii săi clienţilor, fie primeşte banii altora, în ambele cazuri el poate să-şi autorizeze clienţii să tragă asupra lui cecuri.

Previziunea trebuie să existe din ziua în care se emite cecul, căci acesta este un instrument de plată imediată. Deci, previziunea nu poate fi la termen, dar este, necesarmente, la vedere. Beneficiarul cecului trebuie să fie creditat cu suma ce i se cuvine, imediat ce se prezintă bancherului.

Aceasta este marea diferenţă între cec şi scrisoarea de schimb, în mod cu­rent, în afaceri, este preferată, de debitorii comerciali, scrisoarea de schimb. Aceas­ta, datorită dorinţei şi nevoii de credit pe care o au comercianţii. Pentru a nu fi nevoiţi să aibă la ei în permanenţă bani inerţi preferă să conteze pe bani la termen. Cecul, dimpotrivă, presupune bani imediat disponibili la bancher. Faptul de a emite un cec fără acoperire (provizion) constituie fapt penal. Con­stituie, de asemenea, infracţiune, faptul de retragere a fondului (previziunii) după ce s-a emis un cec sau să se tragă un cec fără acoperire suficientă.

Securitatea cecului este astfel asigurată şi prin măsuri penale.

Dacă totuşi cecul este regularizat, într-un termen legal de 10 zile, prin consti­tuirea, la bancher, a unei acoperiri (provizion) suficiente, deficienţa din momentul emisiunii nu mai antrenează decât o amendă forfetară.

O listă neagră de trăgători de cecuri fără acoperire este păstrată la Banca Naţională şi înscrierea pe această listă poate atrage interdicţia de emitere de cecuri. Băncile vor fi şi ele prevenite să refuze eliberarea de carnete de cecuri culpabililor.

Cecurile sunt trase asupra bancherului trăgătorului şi, în general, primite la bancherul purtătorului.

Băncile în ansamblul lor, vor compensa cecurile purtate la ordinul lor, cu cele trase asupra lor, pentru aceasta fiind suficientă o simplă şedinţă de compensare.

În practică se întâmplă să fie trase cecuri fără acoperire, atunci când lipsa pre­viziunii este temporară şi acoperirea necesară urmează a se face în scurt timp, în ast­fel de cazuri trăgătorii îşi fac următoarea socoteală: câteva zile se pierd cu trimiterea cecului prin poştă, beneficiarul mai pierde şi el câteva zile până să prezinte cecul băncii sale şi banca la rândul ei va întârzia şi ea înainte de a o încasa de la bancherul tras prin compensarea bancară. Aceasta înseamnă 7, 8, 10 zile înainte ca cecul să fie confruntat cu acoperirea (provizion). Până atunci acoperirea poate fi asigurată, chiar dacă ea n-a existat în momentul emiterii.

În asemenea condiţii, este de înţeles că vor fi totuşi şi cazuri când cecurile ajung fără acoperire la bancherul tras.

Se mai întâmplă şi să fie emise, de bună credinţă, cecuri fără acoperire, deoa­rece se ignoră sau se uită, în momentul emiteri, că pentru o cauză oarecare, emiten­tul a devenit debitor al bancherului, creditul său fiind epuizat, deci şi acoperirea, într-un astfel de caz obligaţia semnatarului rămâne, dar acesta nu este pedepsit, căci emiterea unui cec fără acoperire nu constituie infracţiune decât dacă trăgătorul a avut intenţia să vatăme drepturile altcuiva.

Ca atare, băncile, din prudenţă, nu reglează piaţa cecurilor prezentate de per­soane necunoscute decât „la încasare", şi nici nu înscriu cecuri în creditul clientului, andosându-le în numele lor, decât „la încasare".

Purtătorii cecului vor fi în ignoranţă pe tot timpul circuitului acestuia pre­cedând întoarcerea cecului la bancherul tras se va constata existenţa acestei mo­nede scripturale false, adică în momentul în care bancherul tras va trebui să debi­teze contul trăgătorului, cu suma înscrisă în cec.

Bancherul tras, constatând lipsa acoperirii unui cec, refuză să-1 plătească, la prezentare. El înregistrează acest incident şi face o somaţie trăgătorului prin scrisoa­re recomandată nu confirmare de primire, de a regulariza situaţia, plătind el însuşi pe purtătorul cecului, sau constituind o acoperire corespunzătoare.

Somaţia de regularizare se întinde, expres, la toate celelalte cecuri emise şi care ar putea să se găsească în aceeaşi situaţie din lipsă de acoperire.

Trăgătorul este invitat, în acelaşi timp, să restituie toate carnetele de cec pe le posedă căci incidentul îl privează pe acesta de dreptul de a emite un nou cec, afară de cazul de retragere a fondurilor sale, sau când trebuie să certifice un cec admis de bancher.

Interdicţia poate fi ridicată dacă, într-un termen ce se va fixa, emiţătorul şi-a regularizat în întregime situaţia. Dar, tribunalul căruia îi va fi supus delictul (dacă so­coteşte măsura utilă pentru securitatea publică) va putea el însuşi să pronunţe con­tra condamnatului interdicţia de a emite cecuri.

În acelaşi timp cu somaţia făcută trăgătorului, bancherul previne pe purtătorul cecului şi semnalizează incidentul Băncii Naţionale, pentru ca aceasta să înscrie trăgătorul fără acoperire pe o listă neagră pe care o ţine la dispoziţia tuturor banche­rilor.

Băncile sunt invitate astfel să asigure ele însele propria lor poliţie. Prima dato­rie a bancherului va fi aceea de a refuza eliberarea de carnete de cecuri clienţilor lor care nu prezintă încredere şi, în special, celor înscrişi pe lista neagră.

Trăgătorul fără acoperire va trebui să repare orice pagubă cauzată fie băncilor care s-ar putea să fi şi onorat cecurile, fie purtătorilor cărora le-a fost refuzată plata. Băncile care au onorat cecurile se vor subroga în drepturile purtătorilor con­tra trăgătorului şi în garanţiile care ar putea asigura aceste drepturi.

Toţi cei păgubiţi pot protesta creanţa lor contra emitentului şi să sechestreze bunurile mobile ale acestuia.

Marele risc este însă insolvabiliatea emitentului fără acoperire, în acest caz, purtătorul cecului va suporta nulitatea cecului, neputând să acţioneze băncile pen tru această pierdere decât în cazul de culpă din partea acestora, mai ales în cazul de imprudenţă în deschiderea unui cont şi eliberării de carnete de cecuri.

Emiterea conştientă a unui cec fără acoperire sau cu acoperire insuficienţă este asimilată cu o excrocherie şi constituie infracţiune. Lipsurile şi abaterile ban cherului de la prevederile legale sunt, de asemenea, pedepsite.

Un procedeu care urmăreşte securitatea constă în vizarea sau certificarea cecului de către bancher, care recunoaşte în felul acesta existenţa acoperirii (provizion).

Viza este, cu toate acestea, mai puţin sigură decât certificarea, căci aceasta din urmă nu numai că atestă existenţa acoperirii, dar (în situaţia în care aceasta dis pare) şi că bancherul va plăti totuşi cecul. Dar, practic acoperirea nu va dispare pen tru că bancherul o va bloca pentru a-şi asigura astfel o garanţie. Acest procedeu face ca cecul să fie utilizabil, pentru destinatarul său, în momentul recepţiei (cecului).

Între altele, orice persoană care se deplasează într-o ţară unde presupune că va avea nevoie de bani, poate cere de la banca sa „cecuri de voiaj". Acestea sunt certificate de bancă şi dacă este vorba de o bancă mare vor fi acceptate oriunde drept plată, fără verificare a resurselor plătitorului. Cecurile pot chiar să fie şi cumpă rate şi, în acest caz, încetează să mai fie nişte veritabile cecuri reprezentând mai curând un fel de valoare monedă străină. Este adevărat că practica a pus în evidenţă un pericol: falsificarea cecurilor de voiaj de excroci foarte abili. De aceea, băncile se asigură contra acestor riscuri prin plata unei prime de asigurare care grevează preţul cecului.

Securitatea cecului contra furtului şi deturnării poate rezulta şi din „barare" Actualmente cea mai mare parte a cecurilor circulă barate, de frica unei falsificări a identităţii purtătorului.

Bararea constă din două linii paralele şi transversale făcute de trăgător care iniţial, erau destinate să încadreze numele unei alte bănci. Trăgătorul nu o mai desemnează de loc, pentru că simplul fapt al barării, chiar anonime, interzice bancherului tras să plătească altuia decât unui bancher sau unui purtător cunoscut personal de bancherul andosator al cecului şi care are un cont la el. Cecul barat nu va putea deci în mod normal să fie plătit de bancherul unui fals purtător. De altfel, un cec nebarat nu este niciodată plătit decât cu reticenţă de bancherul căruia îi esteprezentat, afară de cazul când acesta îl cunoaşte pe purtător, în felul acesta, există uzanţa de a se face încasarea cecului prin intermediul propriului bancher acesta din urmă el însuşi fiind cunoscut de bancherul tras.

Am arătat mai înainte că circuitul cecului se încheie între bancheri.

Primul purtător este.de regulă, o persoană particulară căreia trăgătorul îi plă­teşte, pe această cale (a emiterii cecului), o datorie. După aceea, cecul poate circu­la prin andosare, dar acest lucru se întâmplă mai rar decât în cazul scrisorii de schimb (aceasta întrucât atunci când cecul este plătibil la vedere şi când banii sunt la vedere, de regulă se procedează la încasarea lor fără să se mai prelungească cir­culaţia cecului, pe când în cazul scrisorii de schimb, aceasta fiind la termen, poate avea timp să circule înainte de scadenţă. Cu toate acestea, dacă cineva nu are cont în bancă şi nu este un client cunoscut al unui bancher şi primeşte un cec barat el îl va putea primi şi apoi să-1 andoseze unui titular de cont în bancă.

într-un cec trebuie să figureze, obligatoriu, unele menţiuni.

în carnetele de cecuri, fiecare cec este ataşat la un talon (aide memoire a emitentului) pe care emitentul înscrie, de obicei, la ordinul cui a emis cecul, suma şi data emiterii. Acest talon poate, după caz, să reprezinte un început de probă a unei plăţi.

Menţiunile obligatorii din cecul detaşat de talon sunt: trăgătorul, trasul (care este bancherul trăgătorului), suma în cifre şi litere, beneficiarul şi locul plăţii, data şi locul emiterii. Cecul se semnează de trăgător.

Locul de plată este banca trasului (a bancherului trăgătorului).

În principiu, cecul trebuie să fie prezentat trasului în termen de 8 zile de la data emiterii sale. Sancţiunea, mai mult teoretică, constă în pierderea recursului contra andosatorilor, dar aşa cum am arătat, de obicei nu există andosatori inter­mediari în cazul cecurilor.

După 6 luni de la expirarea termenului de 8 zile cecul este lovit de prescripţie, dar bancherul tras, dacă are acoperire asigurată, nu poate să refuze plata decât în cazul când cecul datează de mai mult de trei ani.

Există totuşi primejdia că dacă cecul nu este încasat multă vreme să dispară acoperirea (provizion). Trăgătorul are obligaţia să menţină acoperirea timp de 7 zile de la emiterea cecului, după care el este presupus că a uitat că a tras un cec în urmă cu câtva timp.

Când cecul (sau carnetul de cecuri) este pierdut sau furat este prudent să fie înştiinţat trasul, făcându-se contestaţie Ia plată.

Când cecul nu este plătit este normal ca bancherul să se teamă de lipsa aco­peririi. Pe de altă parte, bancherul pretinde purtătorului să prezinte piese de identi­tate cu fotografie căci cecul poate fi falsificat.

Bancherul va fi răspunzător de plata făcută dacă falsificarea era de recunos­cut, sau dacă purtătorul nu-şi probează identitatea, verificarea putând să dureze un timp. în zilele noastre, cecul fără acoperire fiind un lucru rar, bancherii cărora Ii se prezintă un cec, chiar barat, tras asupra altei bănci, nu va plăti prea repede. Ei vor recurge la procedeul plăţii „la încasare".

Plata pe care o face trasul trebuie să fie la vedere; acesta este principiul, atunci când există acoperire. La nevoie, bancherul plătitor va verifica prin telefon existenţa acoperirii.

Neplata cecului atrage recursuri (acţiuni în regres), în special împotriva trăgă­torului care ar fi trebuit să tragă un cec valabil şi cu acoperire. Acest recurs se poate introduce ca urmare a unui protest.

Dar, protestul nu este necesar; şi, dacă nu există acoperire, purtătorul se poate mulţumi cu introducerea unei plângeri cu constituire de parte civilă în faţa judecătorului şi cu citare în faţa acestuia.

Între alte cazuri, dacă există prezentare la bancă în 8 zile şi introdus un pro­test, există un recurs contra tuturor andosatorilor.

Ceea ce tracasează cel mai mult pe bancheri sunt imitaţiile şi falsificările. Poate fi o falsificare de semnătură, fie a trăgătorului, fie a purtătorului. De aceea, bancherul nu eliberează un carnet de cecuri decât persoanelor care i-au dat un specimen de semnătură. El va fi făcut răspunzător de a nu fi decelat o semnătură rău imitată de falsificator.

Există însă şi alte genuri de falsuri, în special la andosări, când purtătorul de cec poate fi tentat să tragă din cec mai mult decât valoarea sa. Andosând un cec de mică valoare, el poate adăuga unul sau două zerouri la suma indicată în cifre şi alterează mai mult sau mai puţin abil suma indicată în litere.

Când falsificarea este de recunoscut, bancherul care a plătit va fi răspunzător, ceea ce-1 expune la plata pentru a doua oară făcând operaţiunea de scădere respec­tivă din contul clientului său trăgător.

în privinţa cecului barat riscul este mai mic. Neplătind decât unui client pe care-1 cunoaşte el va avea, în caz că cecul nu este în regulă, un recurs împotriva acestuia.

De asemenea, bancherul poate să încheie un contract de asigurare contra fal­sificărilor.

6  SCRISOAREA DE SCHIMB

Scrisoarea de schimb este un înscris comercial. Emiterea ei este un act de comerţ, întrucât un trafic de credit are în sine ceva de natură comercială. Deci, nu s-ar putea pretinde unui debitor, care nu este comerciant, să accepte o scrisoare de schimb. Dimpotrivă, un comerciant dacă este debitor, trebuie să accepte scri­soarea de schimb trasă asupra lui de creditorul său.

Scrisoarea de schimb, denumită „trată" este un mijloc de credit, ca şi un instrument de plată la distanţă.

Ca şi în cazul cecului, trata este un mandat dat altuia de a plăti datoria man­datarului, dar, spre diferenţă de cec, el poate fi dat unui comerciant oarecare asupra căruia se trage scrisoarea de schimb. Acesta este trasul, dar în cadrul acestui raport triunghiular mai există trăgătorul şi purtătorul înscrisului, exact ca şi în cazul cecului.

Scrisoarea de schimb fiind un instrument de credit este „la termen". De exem­plu, se trage la sfârşitul lunii curente, la sfârşitul lunii următoare sau pentru două sau trei luni mai târziu, ceea ce nu împiedică dacă există nevoie de bani de a se sconta scrisoarea imediat la bancherul persoanei purtătoare. Câteodată, bancherul care a scontat o va resconta la o altă bancă. Cu trei semnături scrisoarea va fi în cele din urmă bună să fie rescontată la Banca Naţională.

Pentru că cea mai mare parte a comercianţilor traşi sunt ei înşişi clienţi la un bancher, trata pe care purtătorul o face să fie scontată sau încasată prin intermediul propriului său bancher, la ordinul căruia el o trece, se va compensa între bănci, cu sau fără intermedierea Băncii Naţionale.

Scrisoarea de schimb scurtează lanţul plăţilor, deoarece graţie ei, fiecare din­tre purtătorii succesivi cărora ea le-a fost andosată va fi considerat, provizoriu, ca fiind plătit.

Un alt avantaj al scrisorii de schimb este că procură credit trăgătorului, în fond, trata constituie un mijloc de a face să-ţi fie plătită datoria, când nu ai bani, de un altul care nu-ţi datorează încă bani (de exemplu, peste două luni). Se trage trata şi este dusă la un bancher care o va sconta şi astfel se capătă banii.

Scrisoarea de schimb ca şi cecul este şi un instrument de plată în timp dar acest aspect prezintă un interes mai mic. Ceea ce interesează cu deosebire este fap­tul că pe această cale se pot obţine dinainte banii care abia urmează să fie datoraţi. De aceea, scrisoarea de schimb este preferată cecului (în comerţ).

Fără îndoială, plata nu este efectivă decât dacă trasul se dovedeşte, la sca­denţă, a fi debitor şi solvabil; dar securitatea operaţiei poate veni din mers şi de o manieră mai efectivă decât în cazul cecului care nu se andosează niciodată decât la bancherul beneficiarului, în timp ce scrisoarea de schimb poartă adesea mai multe andosări. Fiecare dintre semnatari devine debitor solidar. Dar, cea mai mare parte a tratelor sunt trase direct la ordinul bancherului scontat sau încasator.

Ca şi în cazul cecului, proprietatea provisionului poate fi transmisă prin scri­soare de schimb.

Nu este necesară existenţa acoperirii (provision) în momentul emiterii scri­sorii de schimb. Este suficient să se spere că aceasta va exista la scadenţă. Această speranţă poate fi transmisă şi dacă scrisoarea de schimb este acceptată ea devine angajament.

Într-adevăr, scrisoarea de schimb poate fi acceptată şi efectiv ea este accep­tată destul de adesea, dar cea mai mare parte a scrisorilor de schimb circulă fără acceptare.

Prin acceptare, trasul îşi asumă el angajamentul trăgătorului. Trăgătorul îi dăduse un ordin care nu avea valoare decât în legătură cu o datorie presupusă a tra­sului. Purtătorul are un mijloc de a obţine acordul trasului, făcându-1 pe acesta să accepte scrisoarea de schimb, în acest caz acoperirea (provisionul) devine certă.

Acceptarea este rar cerută pentru tratele de mică importanţă şi în cazul celor care prezintă încredere, afară de cazul când bancherul scontator pentru a avea o semnătură în plus. Dar, dacă există acoperire, trasul, comerciant sau debitor, este obligat să accepte scrisoarea de schimb. Şi dacă refuză el se expune la un protest, act de portărel, prin care se constată refuzul. El poate, de altfel, să accepte o scri­soare de schimb fără să existe încă acoperire, ceea ce-1 plasează într-o situaţie ana­logă celei a bancherului care deschide un credit clientului său. Numai că bancherul este un om a cărui profesiune este de a deschide asemenea credite unor oameni pe care-i verifică minuţios cu privire la solvabilitatea lor.

Între comercianţi fără scrupule se întâmplă să se deschidă credite fictive, fără intenţia fermă de a le onora. Este cunoscut că băncile scontează mai uşor hârtiile cu mai multe semnături. De exemplu, trei comercianţi a căror semnătură a devenit aleatorie, ei ştiind mai bine decât oricine că nu mai au credit, nici mijloace serioase de a şi-1 procura, se înţelege ca unul dintre ei să tragă o scrisoare de schimb asupra unui al doilea comerciant, cel de al treilea comerciant va sconta trata la o bancă, în fond, ei nu sunt creditori între ei, dar ei vor să-şi prelungească viaţa comercială procurându-şi bani imediat, pe baza unor angajamente fictive, în speranţa că lu­crurile vor merge mai bine la scadenţă. Aşadar, cu toate numeroasele semnături de pe trată, bancherul care a plătit s-ar putea să rămână în faţa unui vid.

Exemplul de mai sus este mai simplu. El însă a fost mult perfecţionat. Frauda poate fi dublă sau triplă. Aşa, de exemplu, primul comerciant nu numai că a tras o scrisoare asupra celui de al doilea, plătibilă celui de al treilea, pentru ca acesta din urmă să o poartă sconta pe contul primului, dar şi cel de al doilea comerciant trage o scrisoare pe seama primului, care ar însemna că se compensează cu scrisoarea trasă de acesta pe seama sa, cel de al treilea fiind cel însărcinat, după andosare, cu scontarea pentru el. Şi, de asemenea, se poate imagina că şi cel de al treilea co­merciant va trage şi el o scrisoare pe seama primului şi plătibilă celui de al doilea, precum şi o scrisoare pentru cel de al doilea plătibilă primului, în felul acesta, toate aceste trate faţă de bancheri diferiţi, vor fi creat un întreg complex de situaţii bazate pe nimic. Şi, la scadenţă, se va reîncepe.

Jurisprudenţa se arată jenată de aceste fraude. Ea anulează efectele între fraudatori şi suprimă recursul cambial. Dar, nulitatea este înlăturată la purtătorul de bună credinţă, mai ales în ceea ce priveşte pe bancheri, care au, desigur, calea recursului, care însă adesea se dovedeşte inutilă, contra fraudatorilor. Cel care, prin complezenţă a semnat un atare înscris şi care, prin noroc, are mijloacele de a onora la scadenţă, nu are recurs contra celorlalţi nici contra purtătorului de bună credinţă. înscrisurile de complezenţă pot, de altfel, să constituie o infracţiune.

Formele scrisorilor de schimb sunt cele prevăzute pentru cec, dar cu o menţi­une în plus: scadenţa plăţii. Căci, în timp ce cecul este plătibil imediat, scrisoarea de schimb este plătibilă la o scadenţă ce se va preciza.

Ca şi în cazul cecurilor, comercianţii recurg la carnete de formulare de scrisori de schimb. Nu rămâne decât să fie completate rubricile respective şi să se recurgă, după caz, la clauze şi semnături diverse pe care legea şi uzajul le permite să fie intro­duse în scrisoare.

Prin efectul obişnuinţei, scrisorile de schimb continuă adesea să poarte o menţiune prescrisă la origine de Codul comercial şi anume „valoarea furnizată" (originea datoriei pe acre trăgătorul înţelege să o plătească primului purtător, graţie scrisorii de schimb). Aşa, de exemplu, când este vorba de cumpărarea unei mărfi pe care trăgătorul vrea să o plătească printr-o scrisoare de schimb, trăgând scrisoarea la ordinul vânzătorului va înscrie menţiunea „valoare furnizată în mărfuri". Dar, el va ceda în acelaşi timp vânzătorului creanţa pe care o are sau pe care o va avea la sca­denţă: adică provisionul.

O scrisoare de schimb este emisă, apoi andosată şi în cele din urmă ajunge la scadenţă. Ea va fi prezentată pentru plată fie la tars, fie la banca domiciliatoare (aproape toate tratele sunt domiciliate la un bancher). Este, într-adevăr, mult mai comod purtătorului să se adreseze unui bancher decât trasului care între timp poate dispărea. De altfel, debitorul solvabil preferă şi el să plătească prin intermediul bancherului său. Şi acest lucru se pretează adesea la practica „creditorului confir­mat", bancherul fiind obligat, în limita creditului deschis clientului său, să plătească sau să accepte scrisorile trase asupra lui. în fine, scontatorul tratei fiind el însuşi bancher, acest lucru va permite să fie lichidate, între bănci, tratele, prin simple com­pensaţii.

Deci, bancherii facilitează aceste practici, care le procură clienţi şi bani. Aşa­dar, cea rnai mare parte a tratelor sunt domiciliate la un bancher, însă, bancherii fac un triaj temându-se să domicilieze la ei scrisori indezirabile.

Deci, trata va fi prezentată şi dacă există acoperire ea va fi plătită. Aceasta este regula normală, dar trasul va căuta uneori să câştige timp. Atunci banca domiciliară trimite trata, cu menţiunea „fără aviz" (trasul neindicându-i să facă plata, sau chiar zicându-i să nu facă plata). De aceea, este mai bine ca trata să fie acceptată.

Dacă nu se face plata, acest lucru duce la declanşarea unei serii de recursuri (acţiuni recursorii).

Explicaţii suplimentare sunt necesare în legătură cu semnăturile ce se pun pe scrisoare (andosarea) şi ştergerea excepţiilor.

Andosarea. Andosarea indică că înscrisul comercial (scrisoarea) trece la or­dinul X, indicaţie care este datată şi urmată de semnătura andosatorului. Toate aces­tea figurează pe spatele înscrisului.

Dar, pe multe înscrisuri, fiecare andosare constă doar în semnătură. Sunt „an­dosările în alb", în transmiterile între bănci, semnătura este chiar înlocuită printr-o parafă. Legea o permite, cu excepţia acceptărilor şi avalurilor.

Această simplă semnătură face din înscrisul comercial aproape un titlu la pur­tător, căci ea suprimă, pentru purtătorii care le primesc, anumite garanţii, rezultând din andosările normale.

Dar, în astfel de cazuri, transmiterea devine mai uşoară. Andosarea în alb nedatată lasă necunoscută, în lanţul purtătorilor succesivi, ordinea în care ei s-au succedat. Aceasta nu suprimă însă recursurile între ei, căci, în ceea ce-1 priveşte pe ultimul purtător, ei sunt cu toţii debitori solidari.

Dacă andosarea nu indică nimic special, ea transportă la beneficiarul ei pro­prietatea înscrisului comercial şi a tuturor drepturilor comerciale. Andosatorul de­vine proprietarul provisionului şi garanţiilor sale. Dar în cazul anumitor andosări, semnătura poate fi precedată de menţiuni deosebite, prin care sunt precizate şi limi­tele înscrierilor comerciale.

în cazul particular al andosării cu clauză de răscumpărare nu se transmite scrisoarea de schimb la noul purtător decât titlul de gaj. Deci, acesta nu devine pro­prietar nici al tratei, nici al provisionului; el este un simplu gajist.

Andosatorul, înainte de a semna, face menţiunea că trece înscrisul la ordinul purtătorului „cu titlu de gaj" sau „cu titlu de amanet". Este însă prudent să se precizeze datoria garantată şi voinţa de a reduce efectul andosării doar la valoarea unui gaj.

Este un gaj comod care se realizează fără formalităţi. Scrisoarea de schimb va fi automat prezentată (la scadenţă) trasului, dar de gajist, care va fi plătit în limitele creditului său. Numai că, până la scadenţă, andosatorul, plătindu-1 pe gajist, poate să-i redea înscrisul.

Avalul. Spre deosebire de andosarea cu clauză de răscumpărare, care dimi­nuează drepturile purtătorului, avalul le sporeşte printr-o cauţiune solidară, cea a semnatarului avalului.

Deci, avalul este o cauţiune comercială, în scrisoarea de schimb acesta fiind reputat ca dând purtătorului o garanţie a solvabilităţii trăgătorului şi nu al trasului, cu excepţia cazului când s-a prevăzut invers prin trată.

Andosarea-procură. Are drept scop să permită andosatarului să primească scrisoarea de schimb, fără să aibă asupra ei nici un drept. Ea îi dă acestuia manda-

tul de a acoperi înscrisul în contul mandantului. Andosatarul va fi obligat să dea so­coteală andosatorului de executarea mandatului său.

Şi în acest caz, natura andosării trebuie indicată cu claritate, astfel nu este opozabilă terţilor cărora mandatarul le-a andosat înscrisul în contul mandantului.

Ştergerea excepţiilor. Andosarea normală produce efectele caracteristice ale scrisorii de schimb, prin aceea că şterge excepţiunile, în profitul purtătorului de bună credinţă.

Dreptul cambial se caracterizează prin aceea că titlul transmis prin andosare are valoarea transmiterii la andosatar a drepturilor inerente şi abstracte, care rezultă din simplul fapt al semnăturilor.

Beneficiarul are dreptul să ignore cauzele acestor semnături şi validitatea cre­anţelor cărora acestea le corespund. Din moment ce figurează semnături pe trata sa, semnatarii îi sunt obligaţi.

Semnatarii nu se pot prevala de apărări pe care le-ar putea opune creditorilor care i-a atras în circuitul cambial. Angajamentul andosatorilor este identic cu cel al trasului acceptant.

Tot aşa, fiecare dintre andosatori acoperă, cu semnătura sa cambială, cu privire la purtătorul final, aproape toate viciile angajamentelor sale. Aceasta permite purtătorului de a ceda toate drepturile sale cambiale care rezultă din înscrisul co­mercial purtătorilor ulteriori. Aşa, de exemplu, viciile de consimţământ, care ar putea afecta una din creanţele încorporate momentan în scrisoarea de schimb, sunt aco­perite. Şi dacă una dinte datoriile astfel încorporate este stinsă prin plată, compen­saţie sau confuziune nu are nici o importanţă; trata, remisă ultimului purtător, îl va obliga pe semnatar să-i plătească integral, deşi el a mai plătit parţial odată (prin com­pensare, confuziune etc.). în aceasta constă securitatea de drept cambial.

Se fac câteva excepţii. Astfel, se admite că incapacitatea unui semnatar nu este acoperită prin circulaţia scrisorii de schimb.