Pin It

1  PLATA CA MIJLOC DE EXECUTATE A OBLIGAŢIILOR COMERCIALE

În cadrul raporturilor comerciale îndeplinirea întocmai de către debitor a obligaţiilor contractuale aşa cum au fost ele convenite, reprerzintă plata propriu-zisă sau plata pur şi simplă, realizându-se în mod normal, pe de o parte executarea în forma specifică a obligaţiilor contractuale iar pe de altă parte stingerea raportului juridic de drept comercial.

Celelalte mijloace prevăzute de lege în materie de plăţi comerciale sunt:

  • fie substitutive de executere şi implicit de stingere a obligaţiilor comerciale, sens în care evidenţiem plata prin compensaţie, plata prin subrogaţie,novaţie şi delegaţie precum şi darea de plată;
  • fie substitutive de stingere a obligaţiilor comerciale care nu implică şi executarera lor, cum sunt: confuziunea,remiterea de datorie,tranzacţia,imposibilitatea de executare a contractului neimputabilă debitorului, moartea debitorului sau a creditorului şi prescripţia extinctivă.

2   MIJLOACELE DE PLATĂ

Interdependenţa evidentă dintre economiile naţionale în condiţile globalizării comerţului impune cunoaşterea mijloacelor de plată  străine (sau externe) în relaţiile comerciale internaţionale care  reprezintă totalitatea posibilită­ţilor materiale şi financiare prin care se poate lichida o creanţă rezultată dintr-un raport de drept al comerţului internaţional. Dintre mijloacele de plată folosite în momentul de faţă, mai importante sunt: aurul, valuta şi devizele.

Aurul reprezintă un mijloc universal de plată, fiind echivalentul general al mărfurilor. Aurul este şi un instrument de acumulare şi constituie fondul de rezervă a fiecărui stat.

Prin utilizarea etalonului aur, între sistemele băneşti naţionale s-a creat, în tre­cut, un mijloc de plată cu caracter unitar şi internaţional,iar în zilele noastre, datorită contradicţiilor din sfera relaţiilor valutar-fmanciare internaţionale, rolul auru­lui este în declin; având un preţ instabil şi fiind inegal distribuit, aurul nu mai consti­tuie un instrument direct de lichidare a obligaţiilor comerciale, în consecinţă, în relaţiile internaţionale, plăţile prin aur nu se mai practică decât atunci când condiţi­ile concrete nu permit utilizarea altor mijloace.

Valuta este moneda naţională a unei ţări folosită (în măsura în care este folo­sită, adică convertibilă) în plăţile internaţionale.

Valutele pot fi clasificate în funcţie de două criterii principale: forma lor şi posi­bilitatea de preschimbare.

În raport cu forma, valutele sunt de două feluri: efective (sub formă de nu­merar, bancnote, monede divizionare) şi în cont (sub formă de disponibil la o bancă).

În funcţie de posibilitatea de preschimbare, valutele pot fi: convertibile (care pot fi preschimbate cu alte valute) şi neconvertibile (care nu se pot preschimba în monedele altor ţări).

Raporturile valorice dintre valute se concretizează prin parităţile monetare (raportul dintre valorile paritare ale două monede) şi cursurile valutare sau cursul de schimb (raportul valoric dintre moneda unui stat şi moneda altui stat).

Stabilirea valorii paritare a monedelor (conţinutul valorific al unităţii monetare naţionale) poate avea ca etalon (sau numitor comun), aurul, o valută oarecare sau dreptul de tragere (D. T. S.). Paritatea reprezintă o noţiune fixă şi abstractă. Ea poate fi, în raport cu exprimarea valorică, metalică, valutară sau D. T. S.

Cursul valutar se poate determina de autoritatea monetară sau de piaţă, în funcţie de aceasta cursul fiind oficial sau liber. El se stabileşte pe baza parităţii sau în mod convenţional, atât pentru banii convertibili, cât şi neconvertibili. Cursul oficial este un curs fix, cel liber fiind, dimpotrivă, variabil (flotant, flexibil), datorită oscilaţiei cererii şi ofertei. Stabilirea cursului pieţei se numeşte „cotaţie" şi se face prin două metode: cotaţia directă sau incertă (prin care unitatea monetară străină se exprimă în monedă naţională) şi cotaţia indirectă sau certă (prin care unitatea monetară na­ţională se indică în monedă străină).

Devizele sunt titluri de credit pe termen scurt, exprimate în monedă străină.

Titlurile de credit utilizate ca devize trebuie să fie lichide, în ce priveşte plăţile, ele se realizează de către bănci şi constituie operaţiuni cu devize.

După forma lor, devizele pot fi grupate în: cambii, cecuri şi valori mobiliare.

Iar, după regimul de utilizare sau calitate ele sunt: convertibile, neconvertibile sau în clearing.

3   MODALITĂŢILE DE PLATĂ

În schimburile internaţionale constituite totalitatea mecanismelor prin care se poate transmite de la importator la exportator contrava­loarea mărfurilor livrate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate. Modalităţile de plată sunt diverse, ele fiind determinate de raporturile existente între părţile contrac­tante, natura schimburilor comerciale, situaţia politică generală sau regională etc.

Stabilirea modalităţilor de plată se realizează fie prin acorduri internaţionale, fie prin contract.

Printre modalităţile de plată pot fi menţionate, în principal, următoarele: a) creditul documentar; b) incasso-ul documentar; c) ordinul de plată.

4  CREDITUL DOCUMENTAR

Reprezintă aranjamentul prin care o bancă se obligă faţă de un terţ beneficiar, la cererea şi în conformitate cu instrucţiunile unui client. La aceasta participă: importatorul (debitorul-client al băncii care este ordonatorul); exportatorul (creditorul sau terţul beneficiar); banca emitentă (ordonatoare); banca corespondentă (intermediară).

Creditul documentar se aprobă pe baza unor documente care dovedesc ex­pedierea mărfii, motiv pentru care el se realizează în două faze: verificarea de bancă a documentelor de expediţie şi plata, acceptarea sau negocierea documentelor prezentate ori a cambiilor trase de beneficiar.

Deschiderea creditului documentar implică două operaţii: un acord între im­portator şi expeditor (prin contractul de import-export părţile stabilesc modalitatea de plată - creditul documentar - importatorul obligându-se să deschidă un credit documentar în favoarea exportatorului), în caz de neîndeplinire a acestei obligaţii esenţiale, exportatorul are dreptul să rezilieze contractul cu daune-interese; o con­venţie între importator şi bancă (între importator şi bancă se încheie un contract „intuitu personae", prin care banca se obligă să pună la dispoziţia clientului un cre­dit, acesta, adică importatorul, plătind dobânda şi comisionul).

După deschiderea creditului, banca ordonatoare avizează banca exportatoru­lui, prin notificare precizându-se care sunt obligaţiile băncii şi drepturile exporta­torului.

Creditele documentare au la bază contactele de import-export încheiate între părţi, dar ele însele reprezintă rezultatul unor tranzacţii comerciale separate care se concretizează în alte convenţii, distincte de primele. S-a încercat a se determina na­tura juridică a rapoartelor dintre persoanele (fizice sau juridice) participante la rea­lizarea aranjamentului de plată prin mijlocirea creditului documentar apelându-se la instituţiile mandatului, cauţiunii, stipulaţiei pentru altul, delegaţiei imperfecte sau cambiei, în realitate însă, creditul documentar nu poate fi explicat în mod satisfăcă­tor prin intermediul altor instituţii juridice, dreptul beneficiarului fiind direct şi inde­pendent de celelalte relaţii dintre părţi, iar banca neputând opune exportatorului excepţiile ce ar rezulta din raportul fundamental sau de deschidere a creditului. Deci, creditul documentar este o instituţie juridică distinctă, proprie dreptului co­merţului internaţional.

5   ACREDITIVUL DOCUMENTAR

Este modalitatea de plată prin care importatorul dă dispoziţie băncii sale să achite exportatorului (printr-o altă bancă, cea a exporta­torului) contravaloarea mărfii, a cărei livrare o dovedeşte cu documente (docu­mentele de încărcare şi expediere: conosament, scrisoare de trăsură, scrisoare de transport aerian, recipisa poştală; documentele de asigurare; poliţa de asigurare sau certificatul de asigurare; documentele de recepţie; certificatul de recepţie calitativă şi cantitativă, procesul-verbal de recepţie calitativă şi cantitativă, buletinul de analiză chimică, documente secundare: factură, autorizaţie de export; specificaţiile tehnice, certificatul de origine, certificatul de greutate, certificatul fitopatologic, certificatul sanitar-veterinar, certificatul de germinaţie, certificatul de agreaj).

Acreditivul documentar apare (în raport cu persoanele care intervin în aceas­tă operaţie) ca o dispoziţie sau o promisiune de plată. Importatorul emite dispoziţia de plată pe baza creditului acordat de bancă sau a unui depozit propriu, iar exporta­torul este acreditat pe lângă banca emitentă, putând beneficia şi de un avans.

Acreditivele pot fi de mai multe feluri, în funcţie de: natura angajamentului; acreditivele revocabile, acreditivele irevocabile; acreditive irevocabile neconfirmate; acreditive irevocabile confirmate; acreditive domiciliate în ţara importatorului; acre­ditive domiciliate în ţara exportatorului; acreditive domiciliate într-o terţă ţară; acre­ditive transferabile; acreditive ne transferabile; acreditive utilizabile total sau parţial; acreditive pentru livrări eşalonate.

Câteva cuvinte despre fiecare dintre aceste feluri de acreditive.

Acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat în orice moment al pe­rioadei de valabilitate (ele nefiind condiţionate de avizarea beneficiarului). Banca ordonatoare are doar obligaţia de a rambursa sumele care au fost plătite, acceptate sau negociate, înainte de primirea avizului.

Acest tip de acreditiv este folosit atunci când beneficiarul are încredere în ordonator. De regulă, acest tip de acreditiv este evitat sau chiar interzis.

Acreditivul irevocabil nu poate fi modificat sau anulat decât cu acordul tutu­ror părţilor interesate. El reprezintă un angajament de plată ferm al băncii emitente, în raport cu modul de utilizare a creditului, banca are obligaţia fie de a plăti sau de a face să se plătească suma prevăzută, fie de a accepta cambii şi de a cum­păra sau negocia cambii trase de beneficiar.

Acreditivul irevocabil neconfirmat se deschide la banca importatorului şi se avizează beneficiarului prin intermediul altei bănci, care însă nu-şi asumă nici un angajament (banca intermediară neconfirmând acreditivul nu are nici o obligaţie, raportul juridic stabilindu-se numai între banca importatorului şi beneficiar).

Acreditivul irevocabil confirmat se deschide la banca importatorului şi se confirmă de banca notificatoare (la acest tip de acreditiv se recurge atunci când be­neficiarul nu are încredere în banca ordonatoare, prin confirmare banca intermedi­ară angajându-se alături de banca ce a deschis acreditivul), în astfel de cazuri, între cele două bănci (emitentă şi notificatoare) se creează un raport juridic distinct, aşa încât, dacă nu sunt îndeplinite obligaţiile către beneficiar, banca notificatoare se sub­stituie băncii emitente.

Acreditivul domiciliat în ţara importatorului este un tip de acreditiv prin care exportatorul încasează contravaloarea mărfii pe care a livrat-o (numai după pri­mirea documentelor de expediţie de către banca străină şi verificarea lor).

Datorită circuitului documentelor, pe care acest tip de acreditiv îl implică, be­neficiarul îşi încasează drepturile cu întârziere, dar el poate evita acest dezavantaj prin negocierea cambiei trasă asupra importatorului.

Acreditivul domiciliat într-o ţară terţă se notifică sau, după caz, se confirmă beneficiarului de o bancă din ţara sa.

În cazul când beneficiarul nu obţine domicilierea în ţara sa, el poate cere ca acreditivul să fie deschis într-o ţară terţă.

Dacă nu există vreo înţelegere între părţi, comisionul bancar se suportă de im­portator.

Acreditivul transferabil este acel tip de acreditiv care poate fi cedat de către beneficiar unui alt exportator sau unei alte bănci (clauza de transfer trebuie prevă­zută în acreditiv în mod expres).

Acreditivul netransferabil este cel potrivit căruia se plăteşte numai benefi­ciarului în favoarea căruia a fost deschis.

Acreditivul utilizabil total sau parţial se achită în tranşe proporţionale cu volumul livrărilor (în cazul livrărilor parţiale, în acreditiv trebuie indicat preţul unitar pentru a se controla valoarea facturilor. Dacă preţul nu este indicat, banca va plăti potrivit indicaţiilor cuprinse în facturi.

Acreditivul pentru vânzări eşalonate este acel acreditiv în care se prevede că expedierea mărfii se face în tranşe repartizate în timp (livrările în tranşe se deose­besc de livrările parţiale prin aceea că pentru fiecare tranşă se stabileşte cantitatea mărfii şi termenul de predare, de asemenea, acreditivul se deschide pentru valoarea totală a mărfii). Tranşele nelivrate în termen nu pot fi reportate, ele socotindu-se ca neexecutate.

Acreditivul revolving reprezintă un fel de acreditiv care îmbină interesele ambelor părţi (importatorul evită imobilizarea fondurilor pe perioada executării con­tractului, iar exportatorul îşi asigură desfacerea integrală a produselor tranzacţio­nale).

Scrisoarea de credit comercială reprezintă cea de-a doua formă a creditului documentar, alături de „acreditivul documentar". Ea este acea modalitate de plată prin care o bancă se obligă să onoreze, prin achitarea sau acceptare, cambiile trase de beneficiar, cu condiţia prezentării în termen a documentelor de expediţie con­venite.

Scrisoarea de credit comercială se emite de bancă, la ordinul importatorului şi se adresează beneficiarului care poate trage asupra băncii cambii la vedere sau la termen.

Scrisoarea de credit comercială prezintă avantajul, că nu trebuie să se blo­cheze suma necesară plăţii, dar în schimb, exportatorul nu poate încasa contrava­loarea mărfii decât în momentul onorării cambiilor.

Scrisoarea de credit comercială (care reprezintă, deopotrivă, o modalitate de plată şi un titlu de credit) putând fi negociată (cambiile putând fi negociate), este ire­vocabilă. Ea se utilizează prin cambii trase asupra băncii emitente (stă la baza cam­biilor emise şi negociate de exportator la banca locală).

6   INCASSO-UL DOCUMENTAR

O altă modalitate de plată, alături de „creditul do­cumentar", se caracterizează prin aceea că o bancă încasează, la ordinul unui client, valoarea mărfii expediate, în schimbul remiterii documentelor de expediţie.

Părţile care intervin în cadrul acestei operaţii sunt următoarele: exportatorul (creditor sau client al băncii); banca exportatorului (ordonatoare); banca importa­torului (corespondenţă); importatorul (debitorul).

Incasso-ul documentar constituie atât o modalitate de plată, cât şi o operaţi­une financiar bancară, prin utilizarea acestui instrument între exportator şi importa­tor, creându-se o relaţie de credit.

În ceea ce priveşte tehnica incasso-ului, după livrarea mărfii, exportatorul de­pune la banca ordonatoare documentele de expediţie (în funcţie de înţelegerea părţilor, exportatorul poate emite şi o cambie).

Banca verifică numărul documentelor de expediţie şi andosează cambia la ordinul corespondentului. Apoi, dacă setul documentelor este complet, acestea se expediază băncii importatorului, însoţite de o scrisoare de remitere.

Banca din străinătate va încasa de la importator suma de plată, respectând documentele şi instrucţiunile primite şi va credita în cont banca exportatorului cu suma încasată (banca ordonatoare va trebui avizată de efectuarea acestei operaţii).

La primirea avizului de creditare, banca ordonatoare va plăti clientului său contravaloarea mărfurilor pe care acesta le-a expediat.

Dacă exportatorul a livrat marfa cu încălcarea clauzelor contractuale, impor­tatorul poate refuza plata (iar dacă suma a fost plătită acesta are dreptul să ceară restituirea ei totală sau parţială).

Incasso-ul documentar se poate prezenta în două forme: incasso documentar cu acceptare ulterioară şi incaso documentar cu acceptare prealabilă.

Incasso-ul documentar cu acceptare ulterioară constituie o formă de plată în care documentele de expediţie sunt plătite exportatorului (de către banca ordo­natoare), în momentul depunerii lor, de aceea, el mai este denumit şi „incasso docu­mentar cu plata imediată". Banca exportatorului plăteşte în mod direct şi imediat (derogarea de la această regulă stabilindu-se prin contract, condiţii generale de livrare, acorduri comerciale şi de plăţi).

Banca ordonatoare verifică existenţa documentelor şi concordanţa dintre ele (cu privire la conţinutul şi datele exprimate în cifre), ea plătind exportatorului (în urma verificării) şi făcând decontarea cu banca importatorului.

Obligaţiile de plată se consideră îndeplinite - în cazul decontărilor prin con­turile deschise reciproc de bănci - în momentul efectuării înregistrării în contul băncii importatorului, la banca exportatorului.

Incasso-ul documentar cu acceptare prealabilă (sau incasso documentar reglementat) este forma de plată la care se recurge în cazul în care documentele de expediţie prezintă vicii de formă sau de fond. El se foloseşte în două variante: incas­so documentar reglementat, remis în străinătate (creditorul se află în ţară, iar de­bitorul în străinătate. Creditorul depune documentele de expediţie la banca sa, aces­tea fiind trimise băncii importatorului care verifică regularitatea lor formală, stabilind scadenţa şi remiţându-le spre plată debitorului) şi incasso reglementat, primit din străinătate (creditorul se află în străinătate, iar debitorul în ţară. Documentele de expediţie parcurg acelaşi circuit. După primirea lor, banca debitorului fixează sca­denţa şi le prezintă la plată).

7   ORDINUL DE PLATĂ

Definiţia  şi reglementarea ordinului de plată

Regulamentul Bancii Nationale a Romaiei nr.8 din 19.08.199418 defineste ordinul de plata  ca fiind o dispozitie neconditionata, data de catre emitentul acesteia unei societati bancare receptoare de a pune la dispozitia unui beneficiar o anumita suma de bani. A pune la dispozitia unui beneficiar, pe baza de ordin de plata, o anumita suma de bani inseamna a plati sau a face sa se plateasca acestuia respectiva suma de bani.19 Legiuitorul precizeaza  ca o asemenea dispozitie este considerata ordin de plata numai daca :

-  societatea bancara receptoare dispune de fondurile reprezentate prin respectiva suma de bani – denumite fonduri banesti fie prin debitarea unui cont al emitentului, fie prin incasarea acesteia de la emitent, si

-  nu prevede ca plata sa  fie fa cuta  la cererea beneficiarului.

Conţinutul ordinului de plată

Potrivit art.3 din Regulamentul nr.8/1994 al BNR, ordinul de plata trebuie sa  contina urmatoarele mentiuni obligatorii:

  1. a) ordinul neconditionat de a pla ti o anumita suma de bani;
  2. b) numele sau denumirea beneficiarului si, dupa caz, numarul contului acestuia deschis la societatea bancara destinatara;
  3. c) numele sau denumirea platitorului, numarul contului acestuia deschis la societatea bancara initiatoare;
  4. d) denumirea societatii bancare initiatoare;
  5. e) denumirea societatii bancare receptoare;
  6. f) elemntul sau elemnetele care sa permita autentificarea emitentului de catre societatea bancara

Societatea bancara  va putea conveni cu emitentul mentiuni suplimentare prevazute in ordinul de plata, in interesul finalizarii transferului-credit (art.4 din Regulamentul nr.8/1994 al BNR).

reprezintă cea de-a treia modalitate de plată, alături de „creditul documentar" şi „incasso-ul documentar".

Ordinul de plată este dispoziţia prin care importatorul (ordonator) cere unei bănci să achite o sumă determinată unui exportator (beneficiar).

Ordinul (dispoziţia) de plată se poate transmite letric, telegrafic, prin telex sau telefon. El are un caracter revocabil, ordonatorul putându-1 modifica sau anula, până în momentul încasării de către beneficiar.