1.Obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara

Obligarea de a nu părăsi localitatea constă în  îndatorirea impusă în scris bănuitului, învinuitului, inculpatului de către procuror sau, după caz, de instanţa de judecată de a se afla la dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei, de a nu părăsi localitatea, în  care domiciliază permanent sau temporar, fără încuviinţarea procurorului sau a instanţei, de a nu se ascunde de procuror sau instanţă, de a nu împiedica urmărirea penală şi  judecarea cauzei, de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală şi  a instanţei de judecată şi de a le comunica acestora despre schimbarea domiciliului.[1]

Obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură preventivă de influenţă psihologică bazată pe încrederea că bănuitul, învinuitul sau inculpatul va respecta interdicţiile şi  obligaţiile impuse de această măsură. Acţiunea psihologică asupra conştiinţei bănuitului (învinuitului) constă în  preîntâmpinarea persoanei că i se va aplica o altă măsură, mai aspră, în  cazul nerespectării obligaţiilor luate.

În conţinutul legii prin noţiunea de "localitate" se înţelege în  sens larg atât oraşul (municipiul), cât şi raionul. Cu acordul procurorului sau al instanţei de judecată persoana poate părăsi localitatea pentru un anumit termen în  caz de necesitate motivată.

Nu constituie încălcarea acestei obligaţii părăsirea temporară a localităţii în cazul unor calamităţi naturale, al decesului rudelor apropiate şi  alte cazuri excepţionale.

Nu va constitui încălcarea acestei obligaţii părăsirea localităţii fără scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau judecată, având legătură permanentă cu domiciliul sau reşedinţa, fapt ce-i permite prezentarea la orice citaţie.

Prin urmare, constituie încălcare a acestei măsuri neprezentarea învinuitului la citaţie, dar nu faptul că a fost văzut în  altă localitate. Obligarea de a nu părăsi localitatea nu se aplică faţa de militari în termen, fiindcă din obligaţiile serviciului militar rezultă nepărăsirea unităţii militare.

Nu se aplică această măsură unor categorii de persoane în legătură cu specificul muncii prestate, care implică părăsirea localităţii şi chiar a ţării (membrii echipajelor aeriene, maritime şi ai garniturilor de tren, conducătorilor auto), fiindcă această măsură s-ar echivala cu interdicţia de a munci.

În cazul când aplicarea obligării de a nu părăsi localitatea nu este raţională, se poate dispune obligarea de a nu părăsi ţara, care este o măsură mai blândă în  comparaţie cu prima şi  mai eficientă datorită faptului că o copie a ordonanţei sau încheierii de aplicare a acestei măsuri se trimite organelor de frontieră pentru executare şi  ridicarea provizorie a paşaportului.[2]

Obligarea de a nu părăsi ţara include, pe lângă interdicţia de a trece frontiera de stat, şi obligaţiile:

1. a) de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată;
2. b) de a comunica despre schimbarea domiciliului;
3. c) de a nu împiedica urmărirea penală;
4. d) de a nu se ascunde de organele de urmărire penală sau instanţa de judecată.

Obligarea de a nu părăsi ţara poate fi aplicată atât cetăţenilor Republicii Moldova, cat şi cetăţenilor străini sau apatrizilor.

Dacă în  timpul obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara bănuitul, învinuitul sau inculpatul săvârşeşte o nouă infracţiune, se consideră o încălcare a măsurii preventive, având în  vedere scopul general prevăzut de alin. (1) al art. 176 din CPP.

La aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara de la bănuit, învinuit sau inculpat se ia în  formă scrisă angajamentul de a respecta obligaţiile prevăzute de legislaţie.[3] Totodată, persoanei faţă de care se aplică această măsură i se înmânează în copie ordonanţa sau încheierea, explicându-i consecinţele nerespectării acestor obligaţii.

În scopul realizării eficiente a măsurilor obligării de a nu părăsi localitatea, o copie a ordonanţei sau încheierii se trimite organelor de poliţie în  a cărei rază teritorială locuieşte învinuitul (bănuitul) sau inculpatul şi organelor de frontieră, fiindcă această măsură presupune, de asemenea, interdicţia de a părăsi ţara.

Copia actului de aplicare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara se trimite numai organelor de frontieră.

Ridicarea provizorie a paşaportului de către organele de frontieră se va face dacă învinuitul, inculpatul va încerca să treacă frontiera de stat.

Obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara se aplică pentru învinuit în faza de urmărire penală pe o durată de 30 de zile, care, după caz, poate fi prelungită motivat de către procuror. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, alin. (3) al art. 178 din CPP. Orice prelungire se dispune de către procuror prin ordonanţă, care este anunţată învinuitului şi trimisă organelor respective pentru executare.

Faţă de bănuit măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara poate fi aplicată numai pentru o durată de cel mult 10 zile, pornind de la dispoziţiile art. 63 din CPP.

Faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara se aplică pentru o durată nedeterminată - pană la rămânerea definitivă a sentinţei de condamnare la o pedeapsă neprivativă de libertate.

 

2.Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute

Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv,

reţinute sau în  privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare este însoţită de una sau mai multe din următoarele obligaţii:[4]

1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliu decât în  condiţiile stabilite de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către în  stanţă;

2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei tic judecată orice schimbare de domiciliu;

3) să nu meargă în  locuri anume stabilite;

4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de cate ori este citată;

5) să nu intre în  legătură cu alte persoane;

6) să nu săvârşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în  procesul penal;

7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii.

Instituirea altor restricţii decât cele prevăzute de lege nu se admite. Liberarea provizorie sub control judiciar poate fi dispusă de judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţă în  funcţie de următoarele condiţii (premise) ce se referă la:

1. a) natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite;
2. b) comportamentul penal înainte de declanşarea procesului penal şi perspectiva acestui comportament după declanşarea procesului penal.

Astfel, liberarea provizorie sub control judiciar poate fi acordată numai în  cazul infracţiunilor din imprudenţă, precum şi  al infracţiunilor cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă care nu depăşeşte 10 ani închisoare79. Aici se are în  vedere limita maximă fixată la închisoarea respectivă şi  fără a ţine seama de circumstanţele din Partea generală sau specială a Codului care pot influenţa deseori substanţial limitele pedepsei.[5]

Această condiţie este confirmată prin actele emise de organele de urmărire penală sau de procuror, care stabilesc încadrarea juridică a faptei săvârşite (actul de începere a urmăririi penale, procesul-verbal de reţinere, ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul). Aici judecătorul de instrucţie nu apreciază dacă încadrarea juridică a faptei prejudiciabile este făcută corect, fiindcă nu examinează probele ce stau la baza acestor hotărâri făcute, de regulă, de către procuror, dar verifică numai faptul existenţei acestei condiţii din punct de vedere formal.

Instanţa de judecată, cu ocazia examinării cauzei în  fond, poate da o apreciere nouă a probelor privind încadrarea juridică în  sensul atenuării situaţiei inculpatului, soluționând cererea de liberare provizorie sub control judiciar.

Potrivit alin. (2) al art. 191 din CPP, liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă bănuitului, învinuitului, inculpatului în  cazul în  care acesta " are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvârşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă sau să fugă.

Potrivit principiului contradictorialităţii, procurorul este obligat să prezinte date privind existenţa acestor condiţii, privind antecedentele penale, precum şi  cu referire la posibilitatea survenirii consecinţelor negative menţionate.

Pornind de la dispoziţiile alin. (4) al art. 191 din CPP, o copie de pe încheierea privind aplicarea liberării provizorii sub control judiciar se trimite organului de poliţie în  a cărui rază teritorială locuieşte bănuitul, învinuitul, inculpatul, organ care efectuează controlul asupra respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată81. în  caz de încălcare a acestor obligaţii, organul de poliţie va informa procurorul, care la rândul său va face demers judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei de judecată privind revocarea liberării provizorii şi emiterea unui nou mandat de arestare.

La cererea persoanei liberate provizoriu, la demersul procurorului sau din oficiu instanţa de judecată poate ridica total sau parţial controlul judiciar, pentru motive întemeiate prin încheiere.

Ridicarea totală a controlului judiciar echivalează cu desfiinţarea tuturor obligaţiilor impuse anterior. Astfel, inculpatul faţă de care s-a ridicat controlul judiciar se află în  aceeaşi situaţie ca un inculpat care nu a fost arestat sau faţă de care măsura arestării a fost revocată sau a încetat de drept.

În cazurile prevăzute de art. 193 din CPP, liberarea provizorie sub control judiciar se revocă atunci când:

1. se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data

admiterii cererii de liberare şi  care împiedică liberarea provizorie;

1. învinuitul, inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvârşit o nouă infracţiune cu intenţie. Astfel, după aplicarea liberării provizorii sub control judiciar în faza de urmărire penală se poate modifica învinuirea în  sensul agravării pentru o infracţiune cu o pedeapsă ce depăşeşte limita legală de acordare a acestei liberări, sau după acordarea liberării se află despre existenţa condamnărilor pronunţate în  străinătate şi  recunoscute de instanţele de judecată ale Republicii Moldova pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.

Revocarea poate fi dispusă când există date că ar putea să săvârşească unele acţiuni prevăzute de alin. (1) al art. 16 din CPP, precum şi  în  scopul executării sentinţei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea.

Potrivit alin. (2) al art. 193 din CPP, în  cazul revocării liberării provizorii, persoana este supusă arestării preventive.

Revocarea liberării provizorii sub control judiciar se dispune în  faza urmăririi penale la demersul procurorului de către judecătorul de instrucţie, iar în  faza judecării de către instanţă şi din oficiu, prin încheiere, iar la pronunţarea sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii - prin această hotărâre, în  cazul revocării liberării provizorii în  faza de urmărire penală judecătorul de instrucţie, pe lângă încheiere, emite un nou mandat de arestare pentru o durată de 30 de zile, iar instanţa dispune arestarea preventivă prin încheiere sau, după caz, prin sentinţă.

 

3.Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute

Recurgerea la un sistem de eliberare pe cauţiune, sau de garantare, este un mijloc suplimentar dar necesar pentru  jurisdicţiile naţionale, atunci când se pune problema limitării arestării preventive.^[6]

Totodată şi refuzul automat al eliberării pe cauţiune este incompatibil cu textul Convenţiei.^[7]Doctrina a sustras din jurisprudenţa Curţii, patru motive principale pentru care se poate refuza liberarea pe cauţiune în condiţiile art.5 §3 din Convenţie. Acestea sunt următoarele: riscul ca persoana acuzată să nu se prezinte la proces;  riscul ca acuzatul, în cazul eliberării, să comită fapte care aduc

atingere bunei administrări a justiţiei; prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni sau fapte ilicite.

Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei arestate preventiv, reţinute sau în  privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată în  cazul în  care este asigurată repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi  s-a depus cauţiune stabilită de judecătorul de instrucţie sau de către instanţă, dacă a fost săvârşită o infracţiune din imprudenţă, precum şi o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă ce nu depăşeşte 25 de ani închisoare.[8]

Asigurarea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune se dispune potrivit art. 203-208 din CPP. Condiţia este realizată şi în  cazul în  care prejudicial este reparat, nu există sau nu s-a înaintat acţiunea civilă. în  cazul când există prejudiciu, dar acţiunea civilă nu este înaintată, judecătorul de instructive sau, după caz, instanţa de judecată va înștiința victima sau partea vătămată despre examinarea cererii de liberare provizorie pe cauţiune, în  sensul dacă acestea nu au pretenţii materiale faţă de învinuit (inculpat).

Dovada depunerii cauţiunii pe contul procuraturii sau, după caz, a instanţei de judecată o face partea care solicită liberarea provizorie. Cauţiunea se depune de către soţul, rudele apropiate sau apărătorul bănuitului, învinuitului, inculpatului, menționându-se în  cauza penală respectivă.

În  perioada liberării pe cauţiune, persoana este obligată să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi să comunice orice schimbare a domiciliului. La demersul procurorului sau din oficiu al judecătorului de instrucţie sau instanţa pot aplica celui liberat provizoriu pe cauţiune şi alte restricţii prevăzute de alin. (3) al art. 191 din CPP, specifice liberării sub controlul judiciar. în  cazul stabilirii unor restricţii prevăzute de alin. (1) al art. 191 din CPP, o copie de pe încheierea privind liberarea provizorie pe cauţiune se va trimite organului de poliţie, ca şi  în  cazul controlului judiciar.[9]

Cuantumul cauţiunii se fixează de către judecătorul de instrucţie sau de instanţă de la 300 Ia 100.000 unităţi convenţionale (6000-2 milioane lei), în  funcţie de starea materială a persoanei respective şi  de gravitatea infracţiunii. La stabilirea cuantumului cauţiunii se va ţine cont de starea materială a învinuitului sau a persoanei care depune cauţiunea pentru acesta, în  valoare care să constituie o pierdere considerabilă în  cazul în  care învinuitul se va sustrage de la urmărirea penală şi  judecată sau va încălca şi alte obligaţii stabilite.[10]

Stabilirea cuantumului cauţiunii în  funcţie de prejudiciul material cauzat nu este un criteriu admisibil deoarece cauţiunea asigură respectarea de către învinuit a obligaţiilor stabilite, dar nu şi repararea prejudiciului părţii civile8-1.

Tot în  acest sens s-a expus opinia că încercarea de a determina plafonul garanţiei în  funcţie "de prejudiciul cauzat nu pare a fi în  conformitate cu art. 5, §3 al CONVENTIEI EUROPENE PENTRU PROTECTIA DREPTURILOR OMULUI şi  LIBERTATILOR FUNDAMENTALE.

Astfel de garanţie tinde să asigure prezenţa acuzatului la audienţă, şi nu a reparaţiei prejudiciului. Mărimea cauţiunii trebuie să fie stabilită în  raport cu arestatul, a resurselor sale şi a legăturii lui cu persoanele chemate să plătească cauţiunea".

La soluţionarea chestiunii privind cuantumul cauţiunii se vor prezenta documente privind venitul anual al familiei celui învinuit (inculpat). Revocarea liberării provizorii pe cauţiune se dispune în  aceleaşi condiţii ca şi  liberarea provizorie sub control judiciar. în  funcţie de temeiul revocării distingem:

1. a) revocarea liberării provizorii cu trecerea cauţiunii în bugetul de stat;
2. b) revocarea liberării provizorii cu restituirea cauţiunii persoanei care a depus-o.

În cazul când învinuitul (inculpatul) cu rea-credinţă nu îndeplinește obligaţiile stabilite sau săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie, cauţiunea nu se restituie şi se face venit la bugetul de stat de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţă".

Hotărârea de trecere a cauţiunii în  beneficiul statului poate fi atacată cu recurs de persoanele interesate în  conformitate cu alin. (4) al art. 194, 302, 321, 437-449 din CPP.

În cazul când se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare şi  care împiedică liberarea provizorie pe cauţiune se dispune revocarea acestei măsuri cu restituirea cauţiunii şi eliberarea unui nou mandat de arestare conform art. 193, pct. 1) din alin. (1) al art. 194 din CPP.

Cauţiunea se restituie şi în  alte cazuri prevăzute de alin. (1) al art. 194 din CPP:

1) când judecătorul de instrucţie sau instanţa constată că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive86;

2) când se dispune încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub

învinuire sau achitarea acesteia;

3) când instanţa care judecă cauza în  fond stabileşte prin hotărâre definitivăm pedeapsă.

Prin urmare, chestiunea restituirii cauţiunii se dispune prin actul care constată temeiurile arătate la alin. (1) al art. 194 din CPP fie prin ordonanţa procurorului, fie prin încheierea judecătorului de instrucţie, fie prin încheierea sau, după caz, prin sentinţa instanţei de judecată.

Procedura de liberare provizorie este comună ambelor măsuri preventive şi  poate fi efectuată în  trei etape: 1) depunerea cererii şi verificarea admisibilităţii acesteia; 2) examinarea cererii; 3) contestarea încheierii privind soluţionarea cererii.

Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune poate fi acordată numai la cerere şi  cu acordul bănuitului, învinuitului sau inculpatului. Potrivit art. 309 din CPP, cererea de eliberare provizorie poate fi depusă de către bănuit, învinuit, inculpat, de soţul, rudele lui apropiate în  cursul urmăririi penale şi  în  cursul judecării cauzei, pană la terminarea cercetării judiciare în  prima instanţă.

De regulă, cererea de liberare provizorie sub control pe cauţiune se înaintează pentru cel învinuit sau inculpat, dar legea prevede aplicarea acestor măsuri preventive şi  celui bănuit. Avan în  vedere durata scurtă (10 zile) de menţinere a calităţii de bănuit, asemenea cerere practic poate fi depusă când bănuitul este reţinut şi reprezentantul organului de urmărire penală a înaintat demers privind arestarea acestuia conform art. 307 din CPP. Astfel, în  cazul adoptării hotărârii privind liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune, bănuitul este ţinut sub arest pană ce cauţiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la contul depozitar al procuraturii, însă termenul de ţinere a lui în  stare de arest nu va depăşi 10 zile, conform alin. (6) al art. 307 din CPP. Evident, în  privinţa bănuitului pot fi aplicate măsurile liberării provizorii sub control judiciar pe cauţiune, dar aceste măsuri se vor menţine după expirarea termenului de 10 zile numai dacă persoana va fi pusă sub învinuire de către procuror.

Cererea de eliberare provizorie trebuie să cuprindă:

1. a) numele, prenumele, domiciliul şi calitatea procesuală a persoanei care o depune;
2. b) menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privind cazurile de revocare a liberării provizorii;
3. c) obligaţia depunerii cauţiunii şi menţiunea cunoaşterii legii privind cazurile de nerestituire a cauţiunii, în cazul de liberare pe cauţiune.[11]

Cererea depusă la administraţia locului de deţinere a persoanei se remite instanţei de judecată competente în  termen de 24 de ore. Aici prin "instanţă de judecată competentă" se are în  vedere în  faza urmăririi penale judecătoria în  raza teritorială, judecătoria militară sau Curtea de Apel care examinează cauza în  fond.

Legea procesuală penală nu prevede anumite termene privind verificarea admisibilităţii cererii de liberare provizorie de către judecătorul de instrucţie; avan însă în  vedere faptul că această cerere vizează starea de libertate a învinuitului, conchidem că trebuie examinată fără întârziere.

Astfel, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată, primind cererea de liberare provizorie, verifică corespunderea acesteia cu prevederile art. 191, 192 din CPP şi printr-o încheiere, respinge cererea ca inadmisibilă, fără citarea părţilor, dacă nu sunt întrunite condiţiile formale prevăzute de lege. Pentru a verifica corespunderea cererii de liberare provizorie cu condiţiile prevăzute de alin. (1), (2) ale art. 191 din CPP sau, după caz, cu alin. (1) şi (2) ale art. 192 din CPP, judecătorul de instrucţie sau instanţa urmează să se informeze în  acest sens. Deşi legea nu prevede expres în  ce mod o pot face, conchidem că procurorul urmează să prezinte informaţia necesară în  ordinea prevăzută de alin. (4) al art. 311 din CPP, care se aplică prin analogie. Potrivit alin. (2) al art. 310 din CPP, dacă cererea corespunde cerinţelor prevăzute de lege şi este depusă de către bănuit, învinuit, judecătorul de instrucţie decide admisibilitatea cererii şi fixează data soluţionării acesteia, cu citarea părţilor. Dacă cererea corespunde cerinţelor prevăzute de lege, dar este depusă de către soţul, rudele apropiate ale bănuitului, învinuitului, atunci judecătorul de instrucţie dispune aducerea bănuitului, învinuitului, cerându-i să consemneze însușirea de către el a cererii, apoi decide admisibilitatea acesteia.

Conform alin. (4) al art. 310 din CPP, la deciderea admisibilităţii cererii de eliberare provizorie pe cauţiune, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată stabileşte şi cuantumul cauţiunii, încunoștințând despre aceasta persoana care a depus cererea. După prezentarea dovezii de depunere a cauţiunii pe contul instanţei judecătoreşti, aceasta fixează termenul pentru soluţionarea cererii.

Examinarea cererii de liberare provizorie se face potrivit alin. (5) al art. 310 din CPP cu participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi  reprezentantului lui legal, precum şi  a persoanei care a depus cererea. Soluţionarea cererii se face după ascultarea persoanelor prezente.

Copia de pe încheiere sau, după caz, un extras din încheiere se trimite administraţiei locului de deţinere a bănuitului, învinuitului sau inculpatului, precum şi  organului de poliţie în  raza teritorială a căruia locuieşte cel liberat provizoriu.

Încheierea privind liberarea provizorie se execută din momentul pronunţării, iar bănuitul, învinuitul sau, după caz, inculpatul arestat preventiv se eliberează   imediat din sala şedinţei de judecată.

În cazul când procurorul prezintă date suplimentare privind posibilitatea reală de survenire a consecinţelor negative prevăzute la alin. (2) al art. 191 din CPP, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată poate respinge cererea de liberare provizorie ca neîntemeiată. în  cazul dat, dacă cauţiunea a fost  deja depusă, se va dispune restituirea ei prin încheierea de respingere a cererii de liberare provizorie pe cauţiune. Potrivit art. 311 din CPP, încheierea judecătorului de instrucţie privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii poate fi atacată cu recurs în  termen de 3 zile de la data adoptării de către procuror, bănuit, învinuit, apărătorul sau reprezentantul său legal. Recursul se depune direct la instanţa ierarhic superioară (Curtea de Apel), prin intermediul instanţei judecătoreşti care a adoptat încheierea ori prin intermediul administraţiei locului de deţinere87.

3.Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport

          Măsura preventivă ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se aplică în scopul executării eficiente a pedepsei penale prevăzute de articolul 65 Cod penal “Privarea dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate” precum şi pentru prevenirea săvârșirii de noi infracţiuni cu utilizarea mijloacelor de transport.

          Măsura preventivă ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se deosebeşte de pedeapsa penală privarea dreptului de a conduce mijloacele de transport prin faptul că cea din urmă se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii sau din momentul executării pedepsei principale potrivit articolului 65 aliniatul 4 Cod penal, prin urmare ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se aplică până la intrarea în vigoare a sentinţei, iar durata acestei măsuri preventive nu se include în termenul pedepsei penale complementare privarea dreptului de a conduce mijloacele de transport şi respectiv nu se deduce din durata acesteia. Dar instanţa de judecată la stabilirea pedepsei penale complementare poate lua în consideraţie timpul cât învinuitului (inculpatului) i s-a ridicat provizoriu permisul de conducere.

          Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport ca măsură preventivă se deosebeşte de contravenţională – ridicarea permisului de conducere prin faptul că în cazul celei din urmă conducătorului i se eliberează un permis provizoriu de conducere a mijlocului de transport până la adoptarea deciziei definitive privind aplicarea sancţiunii contravenţionale.

          Măsura preventivă în cauză se aplică atât pentru infracţiunile din domeniul transporturilor prevăzute de capitolul XII al Codului Penal care prevăd pedeapsa complementară privarea dreptului de a conduce mijloacele de transport, cât şi în cazurile când această pedeapsă nu este prevăzută expres precum şi  pentru oricare alte infracţiuni, care respectiv legea penală nu prevede astfel de pedeapsă complementară, dar s-a utilizat mijlocul de transport la săvârșirea acestor infracţiuni.

          În faza urmăririi penale măsura ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de transport se dispune de către judecător de instrucţie la demersul motivat al procurorului, iar în faza judecării cauzei de către instanţa de judecată din oficiu sau la demersul procurorului. În faza urmăririi penale procedura examinării demersului procurorului privind aplicarea şi contestarea acestei măsuri este similară cu modul prevăzut de articolele 302, 308, 311, 312, care se aplică corespunzător.

Măsura ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de transport se aplică ca măsură complementară împreună cu o măsură preventivă de regulă neprivativă de libertate.

          Despre executarea încheierii privind ridicarea provizorie a permisului de conducere poliţia rutieră de la locul de trai al învinuitului (inculpatului) va înştiinţa judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată.

4.Transmiterea sub supraveghere a militarului

          Aplicarea acestei măsuri preventive este posibilă faţă de toţi militarii, dar va fi realizat un regim de supraveghere eficient numai în privinţa militarilor ce-şi satisfac serviciul militar în termen în baza obligaţiunii militare ce se află nemijlocit sub supravegherea comandamentului militar. Faţă de militarii angajaţi prin contract, în serviciul militar e posibilă aplicarea acestei măsuri în cazul aflării acestora în regim de cazarmă. Totodată această măsură poate fi aplicată şi în privinţa supuşilor militari în timpul concentrărilor precum şi  persoanelor ce satisfac serviciul militar de scurtă durată. Această măsură preventivă se poate aplica şi faţă de studenţii din instituţiile de învățământ militar. În conformitate cu legislaţia, instruirea în instituţiile de învățământ militar este considerată serviciu militar.[12]

          Prin urmare, comandantul unităţii militare nu este în drept să renunţe de la exercitarea supravegherii învinuitului (inculpatului) militar.

          Executarea supravegherii asupra militarului este înfăptuită de comandantul nemijlocit (comandantul de companie) în subdiviziunea căreia îşi satisface serviciul militar învinuitul (inculpatul). Pentru exercitarea obligaţiilor sale asupra militarului luat sub supraveghere, comandantul unităţii militare este în drept să aplice faţă de învinuit (inculpat) militar în termen măsurile de pedeapsă disciplinară prevăzute de articolul 46 al Legii cu privire la aprobarea Regulamentului disciplinar al Forţelor Armate din 13 martie 1996 (monitorul Oficial al Republicii moldova nr.46-47 din 11.07.1996).

1. Observaţie;
2. Mustrare;
3. Mustrare aspră;
4. Neacordarea permisei cuvenite din amplasamentul unităţi;
5. Numirea peste rând de serviciu (cu excepţia serviciului de gardă şi de alarmă) sau la munci de gospodărie;
6. Ţinerea la arest de până la 10 zile;
7. Retrogradarea din funcţie;
8. Retrogradarea cu un grad;
9. Ridicarea gradului de sergent.
10. În perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supraveghere de regulă este antrenat în munci de gospodărie sau alte activităţi fără dreptul de a purta armă fiind în permanenţă însoţit de alţi militari.
11. Pentru sustragerea de la urmărirea penală sau judecată, săvârșirea acţiunilor ce împiedică aflarea adevărului sau a altor infracţiuni de către învinuit (inculpat) se dispune înlocuirea supravegherii cu măsura arestării preventive conform legii.
12. Comandantul unităţii şi comandanţii inferiori care nu au luat măsurile corespunzătoare pentru prevenirea consecinţelor prevăzute de aliniatul 5 al prezentului articol poartă răspundere disciplinară potrivit Regulamentului disciplinar al Forţelor Armate.

5.Transmiterea sub supraveghere a minorului

          Măsura transmiterii sub supraveghere a minorului este similară garanţiei personale prevăzute articolul 179, reieşind din faptul că se dispune numai la cererea unui din părinte tutore, curator sau o altă persoană demnă de încredere, precum şi  de către conducătorul instituţiei de învățământ speciale unde învaţă minorul, cu excepţia, că acordul minorului pentru aplicarea acestei măsuri nu este necesar.

          Prin termenul de “Instituţie de învățământ specială” se are în vedere instituţia de învățământ şi  de reeducare sau instituţia curativă şi  de reeducare unde este internat minorul prin sentinţa instanţei judecătoreşti ca măsură de constrângere cu caracter educativ potrivit articolelor 54, 93, 104 Cod penal sau în baza hotărârii judecătoreşti.[13]

          Măsura preventivă transmiterea sub supraveghere a minorului se deosebeşte de măsura de constrângere cu caracter educativ prevăzută de articolul 104 aliniatul 1 pct. b) cod penal “încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat” după scop şi  durată, deşi regimul de supraveghere a minorului este similar în ambele cazuri.

          Pe lângă informaţia de la autoritatea tutelară, procurorul sau instanţa de judecată poate solicita informaţie şi  de la alte organe de stat privind capacitatea persoanelor arătate la aliniatul 1 al acestui articol de a exercita supravegherea asupra minorului. Copia ordonanţei sau încheierii privind aplicarea acestei măsuri se înmânează învinuitului (inculpatului) minor şi persoanei care şi-a asumat obligaţia de a exercita supravegherea.

          Potrivit articolului 477 procurorul sau instanţa de judecată au obligaţia să discute posibilitatea aplicării acestei măsuri, dacă părinţii, tutorii, curatorii şi alte persoane nu au înaintat cerere de transmitere sub supraveghere a minorului. În cazul refuzului persoanelor de a exercita supravegherea minorului procurorul sau instanţa de judecată decide aplicarea altei măsuri preventive.

Cererea de transmitere sub supraveghere a minorului bănuit, învinuit sau inculpat după conţinut este similară cererii de acordare a garanţiei personale.

După verificarea capacităţii de a exercita supravegherea minorului, procurorul sau instanţa de judecată înştiinţează persoana despre esenţa faptei penale imputate învinuitului (bănuitului) şi despre obligaţii şi consecinţele încălcării acestei măsuri atât pentru părinţi şi  alte persoane cât şi  pentru minori, fapt consemnat în procesul verbal prin semnătura acestora.

          Pentru nerespectarea obligaţiilor de către persoanele cărora le-au fost transmise sub supraveghere minorul judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată poate aplica o amendă la demersul persoanei ce efectuează urmărirea penală sau a procurorului, iar în faza de judecată din oficiu.

Încheierea judecătorului de instrucţie poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile, potrivit articolelor 302, 312, iar împotriva încheierii instanţei de judecată poate fi exercitat recurs potrivit articolelor 437-449.

Măsura preventivă transmiterea sub supraveghere a minorului se aplică până la soluţionarea definitivă a cauzei penale. Dacă în cursul procesului penal învinuitul (inculpatul) atinge vârsta de 18 ani măsura preventivă respectivă poate fi menţinută în continuare dacă nu apar temeiuri de revocare sau înlocuire a măsurilor preventive. Totodată măsura supravegherii minorului poate fi înlocuită cu alte măsuri preventive la cererea de renunţare de la exercitarea acestor obligaţii a părinţilor, tutorilor, curatorilor sau altor persoane, invocându-se motive întemeiate.

Actualmente, în practica organelor de drept, transmiterea minorilor sub supraveghere nu este aplicată atît de frecvent cum ne-am dori. Acest lucru poate fi explicat, în special, prin următoarele:

- lipsa, în unele cazuri, a incapacităţii părinţilor sau a altor reprezentanţi legali de a garanta un comportament adecvat al bănuitului, învinuitului minor;

- absenţa persoanelor care ar risca să-şi asume răspunderea pentru supravegherea bănuitului, învinuitului minor, în cazurile în care acest lucru nu poate fi exercitat de către reprezentanţii legali;

- lipsa dorinţei de a-şi asuma careva obligaţii care ar genera din exercitarea supravegherii;

- suprasolicitarea ofiţerului de urmărire penală, fapt care îl împiedică de a opera adecvat în vederea depistării persoanelor capabile de a exercita o supraveghere dorită, eficientă asupra bănuitului, învinuitului minor.[14]

Reieşind din analiza situaţiei create, nu rare sînt cazurile în care lipseşte motivarea argumentată a imposibilităţii de aplicare a măsurii preventive în forma transmiterii sub supraveghere.

În cazul constatării şi stabilirii de către ofiţerul de urmărire penală a refuzului persoanei de a exercita supravegherea bănuitului, învinuitului minor, în materialele dosarului, aproape în toate cazurile lipseşte forma scrisă, ea fiind una de documentare a refuzului.

Din păcate, atâta timp cît specializarea ofiţerilor de urmărire penală în cauzele minorilor nu este realizată adecvat, problema lichidării lacunelor nominalizate va fi cu desăvîrşire dificilă.

Anumite dificultăţi apar şi în cazul analizei conţinutului art.477 alin.1 din CPP al Republicii Moldova. În special, nu este clară procedura examinării chestiunii privind posibilitatea transmiterii bănuitului, învinuitului minor sub supraveghere. De asemenea, nu este clar determinat cercul subiecţilor care ar participa la soluţionarea acestei chestiuni şi, respectiv, forma procesuală pe care urmează să o îmbrace actul respectiv.

În opinia mea şi  a altor cercetători , renunţarea la măsura transmiterii sub supraveghere a bănuitului, învinuitului minor în favoarea altor măsuri preventive, în special a arestului, trebuie argumentată în mod obligatoriu de fiecare dată. Este necesar a motiva de ce se optează anume în favoarea arestului, dar numai cu indicarea materialelor din dosar care ar genera obligativitatea şi eficienţa aplicării anume a acestei măsuri preventive (adică a arestului). În acest fel se va respecta principiul contradictorialităţii, conform căruia, bănuitul, învinuitul minor şi reprezentanţii acestora au dreptul să ia cunoştinţă cu acele materiale ale cauzei care sînt prezentate de partea acuzării şi să-şi exprime asupra acestora propriile opinii şi obiecţii.

Nu este plauzibil nici faptul în care legislatorul nu fixează expres specificul aplicării măsurii de arest în privinţa bănuitului, învinuitului minor. În literatura de specialitate se întîlnesc opinii conform cărora starea de această natură este inadmisibilă, ea constituind o încălcare substanţială a drepturilor bănuitului, învinuitului minor.[15]

6.Garanţia personală

Garanţia personală este o măsură preventivă de influenţă psihologică din partea garanţiilor asupra bănuitului, învinuitului sau inculpatului că acesta va respecta următoarele obligaţii:

1) nu se va sustrage de la urmărirea penală sau judecată;

2) se va prezenta la orice citaţie;

3) nu va împiedica aflarea adevărului;

4) va comunica despre orice schimbare a domiciliului;

5) va respecta ordinea publică (nu va săvârși contravenţii sau alte infracţiuni).

Garanţia personală se bazează atât pe încrederea garanţilor faţă de cel bănuit sau învinuit precum şi a procurorului sau instanţei de judecată faţă de garanţi şi  persoana învinuită.

Deşi legea prevede că această măsură preventivă constă în garanţia personală bazată pe autoritatea garanţiilor în faţa procurorului sau instanţei de judecată ea este de natură juridică mixtă fiind completată şi cu garanţia reală, adică cu suma bănească respectivă depusă la aplicarea acestei măsuri.

Garanţii trebuie să fie persoane demne de încredere adică să fie persoane cunoscute cu o reputaţie iresponsabilă şi  cu capacităţi reale de a influenţa pozitiv asupra comportamentului celui bănuit sau învinuit.

Garanţia personală nu se va aplica dacă garanţii urmăresc scopul sustragerii învinuitului de la urmărire penală sau judecată sau sânt date că cel acuzat va împiedica aflarea adevărului.

Garanţia personală poate fi aplicată din iniţiativa învinuitului, apărătorului, rudelor apropiate sau a garanţilor. Dar în orice caz se cere cererea scrisă a garanţilor şi acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia.

Cererea de acordare a garanţiei se îndeplineşte de fiecare garant aparte şi  trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:

• locul şi data întocmirii;
• numele, prenumele, locul de muncă, domiciliul şi alte date ce caracterizează garantul;

3) faptul că garantează prezentarea la citaţia a bănuitului, învinuitului, inculpatului  (numele, prenumele, data, anul naşterii, domiciliul, locul de muncă) la organele de urmărire penală sau şi  instanţa de judecată, precum şi respectarea altor obligaţii. La cererea de acordare a garanţiei se anexează copia actului de identitate a garantului precum şi  a altor documente.

Suma care trebuie depusă de fiecare garant se stabileşte de către procuror sau instanţa de judecată după soluţionarea chestiunilor prevăzute de articolul 181 aliniatul 2.

A se vedea comentariul articolului 181. Garanţii pe lângă drepturile expres prevăzute de lege mai au şi  alte drepturi care rezultă din caracterul acestei măsuri şi anume: a) dreptul de a acorda garanţie pentru o anumită durată sau pe tot procesul până la rămânerea definitivă a sentinţei; b) dreptul să fie restituită suma depusă la expirarea garanţiei.

7.Garanţia unei organizaţii

În calitate de garant în cadrul acestei măsuri preventive pot fi organizaţiile de stat, neguvernamentale, comerciale sau de altă natură unde de regulă activează bănuitul, învinuitul sau inculpatul în cauză.

Garanţia unei organizaţii se aplică în aceleaşi condiţii ca şi  garanţia personală, adică numai la demersul organizaţiei şi  cu acordul celui bănuit sau învinuit.

Demersul de acordare a garanţiei va cuprinde următoarele menţiuni: 1) denumirea şi adresa juridică a organizaţiei; 2) faptul că garantează prezentarea la citaţia şi  respectarea altor obligaţii de către bănuit, învinuit sau inculpat (numele, prenumele, data, anul naşterii, domiciliul, locul de muncă precum şi  durata luării acestei garanţii. În cazul când termenul luării acestei garanţii nu este indicat se prezumă până la intrarea în vigoare a sentinţei.

Demersul se semnează de conducătorul acestei organizaţii.

Suma bănească se stabileşte de către procuror sau instanţa de judecată în dependenţă de caracterul organizaţiei – garant precum şi  de gravitatea faptei imputate persoanei faţă de care se ia această măsură preventivă.

Garanţia unei organizaţii nu se va aplica dacă sânt date că învinuitul se va sustrage de la urmărirea penală sau judecată ori va împiedica aflarea adevărului.

Drepturile şi  obligaţiile persoanei juridice – garant sânt exercitate de către reprezentantul acesteia.

Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii poate fi aplicată faţă de învinuit (inculpat) indiferent de starea libertăţii în care se află. Astfel aceste măsuri pot fi aplicate atât  cu ocazia soluţionării chestiunii privind luarea unei măsuri preventive faţă de cel acuzat, care se află la libertate, precum şi  în cazul soluţionării problemei prelungirii sau înlocuirii arestării preventive.

În cazul când învinuitul (bănuitul) se află la libertate procurorul prin ordonanţă poate aplica măsura preventivă garanţia personală sau a organizaţiei. În cazul când învinuitul (bănuitul) se află în stare de arest preventiv chestiunea înlocuirii acestei măsuri cu măsura garanţiei persoanelor fizice sau persoanei juridice se soluţionează de judecătorul de instrucţie prin încheiere.

În cazul inculpatului indiferent de starea de libertate măsura garanţiei se dispune de către instanţa de judecată prin încheiere sau după caz prin sentinţă.

În cazul solicitării acordării garanţiei din partea persoanelor fizice sau persoanei juridice procurorul sau instanţa de judecată stabileşte credibilitatea acestora în baza documentelor anexate la cerere sau demers, iar în caz de necesitate se va cere efectuarea unor acţiuni procesuale sau de investigaţie operativă privind verificarea garanţiilor.

După stabilirea faptului că garanţii sânt persoane demne de încredere, procurorul sau instanţa de judecată înştiinţează garanţii despre fapta incriminată învinuitului (inculpatului) despre drepturile şi  obligaţiile acestora precum şi  despre consecinţele nerespectării obligaţiilor sau renunţării nemotivate de la garanţia asumată. Acest fapt se menţionează în procesul verbal care este semnat de procuror, judecător după caz şi  garanţi. Tot odată în procesul verbal se menţionează faptul că învinuitul (inculpatul) este de acord să I se aplice această măsură precum şi faptul că este cunoscut cu consecințele nerespectării obligaţiilor procesuale ce rezultă din măsura preventivă. Prin urmare procesul verbal este semnat şi de către învinuit (inculpat).

Odată cu întocmirea procesului-verbal procurorul şi  instanţa de judecată întocmesc ordonanţa sau încheierea de aplicare a acestei măsuri, înmânând în copie învinuitului (inculpatului) actul respectiv.

Renunţarea de la garanţie trebuie să fie motivată şi făcută înainte de survenirea consecinţelor ce constituie încălcări a măsurilor preventive.

Renunţarea trebuie făcută în formă scrisă înștiințând organul ce desfăşoară procesul penal pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive. În cazul garanţiei personale dacă un garant renunţă iar numărul garanţiilor este mai mic de 2 procurorul sau  instanţa de judecată dispune revocarea sau înlocuirea acestei măsuri anunțând garantul care n-a renunţat de la garanţie precum şi învinuitul (inculpatul). La cerere garanţii pot fi înlocuiţi cu alte persoane garant şi  cu acordul învinuitului (inculpatului).

Renunţarea de la garanţia asumată în baza altor motive de cît cele arătate în aliniatele 3 al articolului comentat de către procuror sau instanţă de judecată pot fi recunoscute întemeiate şi  respectiv garantului i se va restitui suma depozitată. În caz contrar se va considera renunţarea nemotivată şi va avea consecinţele prevăzute de aliniatul 5 al acestui articol.

Garantul este obligat să respecte toate obligaţiile prevăzute de articolul 179 aliniatul 1 în sensul asigurării unui comportament cuvenit al bănuitului, învinuitului sau inculpatului. În cazul neprezentării nemotivate la citaţie, sustragerii de la urmărirea penală sau judecată, împiedicării aflării adevărului sau încălcării ordinii publice de către învinuit (inculpat) garanţii răspund solidar prin trecerea în contul statului a sumelor depuse.

Renunţarea nemotivată constituie renunţarea garantului făcută cu întârziere după încălcarea învinuitului (inculpatului) a obligaţiilor procesuale ce rezultă din măsura preventivă, chiar dacă sânt invocate unul din motivele arătate la aliniatul 3 al acestui articol.

Garantul pentru asigurarea unui comportament respectiv este obligat să aplice toate mijloacele neinterzise de lege de influenţă psihologică faţă de învinuit (inculpat).

Trecerea în contul statului a sumelor depuse de garanţi se dispune în faza urmăririi penale de către judecătorul de instrucţie în baza demersului persoanei care efectuează urmărirea penală sau procurorului. Încheierea judecătorului de instrucţie poate fi atacată de către părţi cu recurs în termen de 3 zile, potrivit articolelor 302, 312 care aplică corespunzător.

În faza judecării cauzei chestiunea trecerii în contul statului a sumelor depuse de către garanţi se soluţionează din oficiu de către instanţa de judecată care judecă cauza prin încheiere care se include în procesul verbal al şedinţei de judecată potrivit articolului 201 aliniatul 5, ce se aplică prin analogie. Recursul împotriva acestei încheieri este exercitat potrivit articolelor 437-449 care se aplică corespunzător.

 

[1] Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.178, alin. (1);

[2] Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.178, alin.(4);

[3] Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.178, alin. (1) şi (2);

[4] Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.191, alin.(1);

[5] Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.191, alin.(1);

[6] PICARD, Michèle et TITIUN, Patrick, Article 5 §3 in La Convention Européene des Droits de l’Homme.Commentaire article par article, sous la direction de LouisEdmond PETTITI, Emmanuel DECAUX, Pierre-Henri IMBERT,2 eme édition, Ed. Economica, Paris, 199;

[7] E. Bleichrodt, Right to liberty and security of person, P. Van Dijik, F. Van Hoof, A. Van Rijn, L. Zwaak, Theory and practice of the European Convention on Human Rights, 4 Th Edition, Intersentia, AntwerpenOxford, 2006, p. 497 apud  M. Udroiu, O. Predescu, op.cit., p. 510; D. Bogdan, op.cit., p. 139;

[8] Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.192, alin.(1);

[9] Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.191, alin.(3);

[10] Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.191, alin.(4);

[11] Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.309, alin. (2) şi (3);

[12] Legea Republicii Moldova nr. 1245 „cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei” din 18 iulie 2002 publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova  nr.2137-138 din 10.10.2002, art. 4;

[13] Legea RM Nr. 338 „privind drepturile copilului”, din  15.12.1994, publicat la data de 02.03.1995 în Monitorul Oficial Nr. 013, art. Nr. 127, promulgată la data de 15.12.1994;

[14] Багаутдинов Ф. Ювеналъная юстиция начинается с предварительного следствия. Российская Юстиция, 2002, № 9, p.p.43-44;

[15] Гриненко А.В. Задержание и заключение под стражу должны быть не только законными и обоснованными, но и мотивированными. Журнал российского права. 2005, № 3, p.p.96-97;