1.Puterea judecătorească în calitate de garant al drepturilor omului

Ataşată idealurilor democraţiei contemporane, în care recunoaşterea şi  garantarea drepturilor omului reprezintă un element central, Republica Moldova şi păşeşte pe drumul creării cadrului instituţional şi legislativ al unui stat de drept. Un sistem judiciar viabil este necesar pentru a instaura o ordine publică normală, a proteja eficient drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

În condiţiile statului democratic, justiţia regimului totalitar-autocratic şi centralizat a fost înlocuită cu o justiţie, care operează în mod obiectiv, este bazată pe cunoaşterea dreptului, accesibilă, transparentă, previzibilă, care protejează proprietatea privată, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, interesele legale. În mod cert, aceasta presupune schimbarea radicală a modului de elaborare şi adoptare a legilor, a modalităţilor de aplicare a lor de către judecători, procurori, ofiţeri de urmărire penală şi avocaţi, precum şi perceperea legilor de către public.

În această ordine de idei, un loc major revine puterii judecătoreşti, chemate să reacţioneze prompt la orice atentate la drepturile şi libertăţile omului. Temeiul juridic al rolului de garant al drepturilor omului atribuit puterii judecătoreşti îl constituie articolul 20 al Constituţiei Republicii Moldova, în care se regăsesc prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului conform cărei: "orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie".[1]

Aceste dispoziţii, prin definiţie, trebuie să garanteze drepturile cetăţenilor împotriva oricăror abuzuri, sancţionând pe cei vinovaţi de încălcarea legii şi restabilind drepturile ce au fost încălcate. Cu toate că aceste lucruri par astăzi fireşti, nu întotdeauna justiţia a avut atât de clar stabilit profitul activităţilor sale, al sarcinilor pe care trebuia să le îndeplinească. Ideea implicării justiţiei în apărarea drepturilor omului este, evident, o creaţie modernă, legată de însuşi conceptul existenţei acestor drepturi.

Moldova este asigurată de autoritatea şi importanţa Constituţiei însăşi. În esenţă aproape toate articolele din Constituţia Republicii Moldova, în care se stabilesc drepturile şi libertăţile fundamentale, conţin stipulări directe privind garanţiile, ocrotirea şi asigurarea lor. De exemplu, art.25 din Constituţia Republicii Moldova:

(1)Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sânt inviolabile;

(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege;

(3) Reţinerea nu poate depăşi 72 de ore;

(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30 de zile etc.

 În condiţiile separaţiei puterilor, - judecătorii pentru a-şi putea îndeplini sarcinile de mare răspundere ce le revin, trebuie să fie independenţi şi să se supună numai legii. Ei activează numai în limitele sistemului instanţelor judecătoreşti, acestea fiind singurele autorităţi publice chemate să înfăptuiască justiţia în stat cu sprijinul procuraturii, organelor de anchetare şi a avocaturii. Se poate afirma că protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor statului vor fi garantate de organele judiciare.

Potrivit reglementărilor procesuale democratice, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac în condiţiile legii. Pentru a păstra ordinea şi disciplina în timpul desfăşurării dezbaterilor judiciare şi pentru a evita incidente nedorite, Constituţia prevede că instanţele judecătoreşti dispun de o poliţie care este pusă în serviciul lor.

Ca organ autonom în sistemul jurisdicţional există Procuratura. Ea apără ordinea legală, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, contribuie la exercitarea justiţiei, referitor la aplicarea măsurilor preventive în condiţiile legii. Prin activitatea sa procuratura contribuie la asigurarea supremaţiei legii, executarea ei exactă şi uniformă în scopul consolidării legalităţii şi apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor de către organele administraţiei publice, de către persoanele juridice şi fizice şi asociaţiilor lor. Principalele sale atribuţii constau în:

1. efectuarea urmăririi penale sau supravegherea modalităţii de aplicare a măsurilor preventive;
2. sesizarea instanţelor judecătoreşti sau autorizarea aplicării unei măsuri preventive;
3. exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege,
4. participarea la judecarea cauzelor,
5. exercitarea căilor de atac în privinţa recursurilor împotriva hotărârilor privind măsura arestării preventive,
6. supravegherea respectării legii în activitatea de punere în aplicare a măsurilor preventive etc.

O importantă măsură procesuală care dă expresie respectului drepturilor omului o constituie recunoaşterea dreptului de apărare a învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi,pe toată desfăşurarea procesului penal inclusiv şi la aplicare uneia dintre masurile preventive. Organele judiciare sunt obligate să asigure deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege.

În tot cursul procesului penal la aplicare măsurilor de constrângere, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia să-i asigure posibilitatea bănuitului, învinuitului sau inculpatului de a se apăra cu mijloacele şi metodele stabilite de lege, precum şi protecţia drepturilor lor personale şi patrimoniale.

Doar în prezenţa avocatului sunt aduse motivele aplicării măsurilor preventive şi a învinuirii. Orice amestec în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele prevăzute este inadmisibil şi se pedepseşte prin lege.

Pe linia apărării şi garantării respectului pentru drepturile omului în timpul , Codul de procedură penală a Republicii Moldova prevede, că nici o persoană nu poate fi reţinută, nici supusă unei forme de restrângere a libertăţii, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Persoana împotriva căreia s-a luat măsura arestării preventive are dreptul de a se adresa instanţei competente, iar dacă măsura preventivă a fost luată în mod ilegal, are dreptul la repararea pagubei suferite. Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectul demnităţii umane, fiind pedepsită de lege supunerea la torturi ori la tratamentele cu cruzime, inumane sau degradante.

Potrivit prevederilor Codului de procedură penală a Republicii Moldova, poate declara apel şi orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau prin acte ale instanţei. Această reglementare vădeşte concepţia legiuitorului de a nu limita sfera titularilor apelului numai la subiecţii procesuali care au participat în cauza penală, lăsând posibilitatea, în mod practic, oricărei persoane vătămate în drepturile sale, prin desfăşurarea procesului penal, să ceară anularea actului sau măsurii dispuse de instanţă şi prin care i-au fost prejudiciate interese legitime.

2.Recursul împotriva hotărârilor privind măsurile preventive (arestul preventiv)

          Potrivit art. 5 §4 al Convenţiei Europene Pentru Apărarea Drepturilor Omului  Şi A Libertăţilor Fundamentale, "orice persoană privată de libertate prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în  faţa unui tribunal, care să se pronunţe în  cel mai scurt timp asupra legalităţii detenţiei şi să ordone eliberarea dacă detenţia persoanei este ilegală".

          În acest sens Constituţia Republicii Moldova, alin. (4) al art. 25 prevede că asupra legalităţii mandatului de arestare se poate depune recurs, în  condiţiile legii, în  instanţa ierarhic superioară. De fapt, art. 311 din CPP prevede recursul împotriva încheierii judecătorului, dar, evident, este îndreptat şi  împotriva mandatului.

          Astfel, conform alin. 1 al art. 311 din CPP, recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării preventive, privind prelungirea sau refuzul prelungirii arestării preventive se depune de către procuror, bănuit, învinuit, apărătorul său, reprezentantul său legal în  instanţa ierarhic superioară (Curtea de Apel), direct sau prin intermediul instanţei (judecătoriei) care a adoptat încheierea ori prin intermediul administraţiei locul lui de deţinere, în  termen de 3 zile de la data adoptării încheierii.

          Administraţia locului de detenţie, primind recursul, este obligată să-l în  registrele şi imediat să-l expedieze conform competenţei, aducând faptul la cunoştinţa procurorului.

          Instanţa de recurs, primind recursul, solicită de la procuror materialele ce confirmă necesitatea aplicării arestării preventive sau a prelungirii duratei ei Procurorul este obligat să prezinte în  instanţă judecătorească materialele  respective în  decurs de 24 de ore din momentul primirii de la administraţia locului de deţinere a bănuitului, învinuitului a informaţiei despre recursul înaintat sau din momentul solicitării instanţei de a i se prezenta materialele ce confirmă necesitatea aplicării sau prelungirii arestării preventive, alin. (4) al art. 311 din CPP. Având în  vedere caracterul definitiv al încheierilor judecătorului de instrucţie care se execută imediat, potrivit art. 307, 308 din CPP, recursul depus nu suspendă acţiunea acestor hotărari106.

          Potrivit art. 312 din CPP, recursul împotriva încheierilor judecătorului de instrucţie privind arestarea preventivă se examinează intr-un complet format din 3  judecători în  decurs de 3 zile din momentul primirii lui.

          Controlul judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în  şedinţă închisă, cu participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi  a reprezentantului lui legal. Neprezentarea bănuitului, învinuitului care nu este privat

de libertate şi a reprezentantului lui legal, care au fost citaţi în  modul prevăzut de lege, nu împiedică examinarea recursului (alin. (3) al art. 312 din CPP).

          La deschiderea şedinţei de judecată în  instanţa de recurs preşedintele anunţă ce recurs va fi examinat, concretizează dacă persoanelor prezente la şedinţă le sunt clare drepturile şi  obligaţiile lor. După aceea recurentul, dacă participă la şedinţă, argumentează recursul, apoi sunt audiate celelalte persoane prezente la şedinţă (alin. (4) al art. 312 din CPP).

          În urma controlului judiciar efectuat, instanţa de recurs pronunţă una din următoarele decizii:

1) admite recursul prin:

1. anularea arestării preventive dispuse de judecătorul de instrucţie sau anularea prelungirii duratei acesteia şi dacă este cazul, eliberarea persoanei de sub arest;
2. aplicarea măsurii arestării preventive care a fost respinsă de judecătorul de instrucţie, cu eliberarea mandatului de arestare sau aplicarea unei alte măsuri preventive la alegerea instanţei de recurs, însă nu mai aspră decât cea solicitată în demersul procurorului, sau cu prelungirea duratei arestării preventive.

2) respinge recursul.

          Verificând legalitatea aplicării sau a refuzului de a aplica măsura preventive sub formă de arest, instanţa de recurs este obligată să controleze temeinicia hotărârii judecătoreşti adoptate, însă nu este în  drept să dea o apreciere probelor care vor fi obiect de examinare de către instanţa de judecată la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei.

          La anularea încheierii despre refuzul de aplicare a măsurii preventive sub formă de arest şi despre stabilirea măsurii preventive sub formă de arest cu  indicarea duratei ţinerii sub arest în  decizia instanţei de recurs este necesar să se indice data şi  ora de la care se calculează durata arestului107.

          Potrivit alin. (6) al art. 312 din CPP, în  cazul în  care în  şedinţă de judecată nu au fost prezentate materialele ce confirmă legalitatea aplicării arestării preventive sau prelungirea duratei ei, instanţa de recurs pronunţă decizia de anulare   măsurii preventive sau, după caz, de neprelungire a duratei ei sau eliberează persoana reţinută sau arestată.

          Copia de pe decizia instanţei de recurs sau după caz, mandatul de arestare

se înmânează procurorului şi  bănuitului, învinuitului imediat, iar dacă a fost pronunţată o decizie prin care a fost anulată măsura preventivă sau anulată prelungirea duratei acesteia, copia de pe decizie se expediază în  aceeaşi zi la locul de deţinere a persoanei arestate sau, respectiv, la secţia de poliţie de la locul de trai al bănuitului, învinuitului. Dacă persoana în  privinţa căreia a fost anulată arestarea preventivă ori care a fost eliberată provizoriu, participă la şedinţa de judecată, ea se eliberează imediat din sala şedinţei de judecată.

          În caz de respingere a recursului, examinarea unui nou recurs privind aceeaşi persoană în  aceeaşi cauză se admite la fiecare prelungire a duratei arestării preventive.[2]

          Decizia instanţei de recurs este definitivă, dar poate fi atacată cu recurs in

anulare, potrivit alin. (2) al art. 453 din CPP, numai dacă este contrară legii.

          Potrivit alin. (2) al art. 329 din CPP, este susceptibilă de a fi atacată cu recurs separat numai încheierea instanţei de judecată privind aplicarea arestării preventive faţă de inculpat, în  termen de 3 zile, în  instanţa ierarhic superiori a (Curtea de Apel sau, după caz, Curtea Supremă de Justiţie). Recursul se examinează în  ordinea prevăzută de art. 312 din CPP

3.Dreptul persoanei reţinute sau arestate la măsuri de ocrotire

La examinarea chestiunii privind aplicarea măsurii reţinerii, arestării preventive, arestării la domiciliu sau internării persoanei într-o instituţie medicală, conform art.152 CPP, organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie şi instanţa de judecată, după caz, au obligaţia să stabilească dacă în urma aplicării măsurilor privative de libertate faţă de bănuit, învinuit, inculpat nu rămân fără supraveghere minorii, persoanele iresponsabile, bolnave, cu vârsta înaintată, care se aflau în îngrijirea acestora.

Înştiinţarea organelor competente să înfăptuiască măsuri de ocrotire se va face imediat după aplicarea măsurilor privative de libertate sau prin dispoziţie.

La cererea rudelor sau cu acordul rudelor, precum şi cu acordul minorilor, persoanelor cu vârsta înaintată sau bolnave, pot fi lăsate sub îngrijirea acestora, informându-se şi autoritatea tutelară.

În cazul lipsei rudelor sau imposibilităţii de a acorda îngrijire de către acestea, organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată dispune luarea măsurilor de tutelă, de asistenţă medicală sau socială de către organele competente de stat la locul de trai al persoanelor rămase fără supraveghere.

          La cererea persoanei private de libertate şi din contul ei se asigură gestionarea bunurilor rămase fără supraveghere de către rude sau alte persoane apropiate. în lipsa acestora, bunurile urmează a fi supravegheate şi gestionate de organele de stat prin dispoziţia organului care a aplicat măsura privativă de libertate.

          Faţă de partea vătămată măsurile privative de libertate procesual-penale nu se aplică. În alin.4 art.189 CPP se are în vedere situaţia când partea vătămată a decedat ca rezultat al acţiunilor criminale sau a devenit incapabilă şi au rămas fără supraveghere persoane şi bunuri, care necesită luarea măsurilor de ocrotire.

          Modalitatea informării persoanei private de libertate despre luarea măsurilor de ocrotire poate fi în scris sau verbal, prin telefon.

Măsurile de ocrotire se aplică pe durata măsurilor privative de libertate. În cazul când bănuitul, învinuitul sau inculpatul este eliberat din stare de reţinere sau arest preventiv, organele de urmărire penală sau după caz, instanţa de judecată va anunţa organele de stat, care exercită măsurile de ocrotire, despre încetarea acestor măsuri.

4.Obligaţiile administraţiei instituţiilor de deţinere a persoanelor reţinute sau arestate

           Bănuitul, învinuitul sau inculpatul arestat, indiferent de faptul dacă colaborează sau nu cu organele de urmărire penală, are dreptul la securitate  personală. Astfel, în cazul apariţiei vreunui pericol pentru viaţa şi sănătatea prevenitului, acesta este în drept să prezinte colaboratorului locului de arest preventiv o cerere de a fi transferat într-o încăpere unde pericolul dat lipseşte.

           În cazul respectiv, persoana cu funcţie de răspundere este obligată să ia măsuri urgente pentru a transfera prevenitul intr-un loc nepericulos. În conformitate cu legislaţia în vigoare, faţă de persoanele arestate preventiv pot fi aplicate şi alte măsuri de protecţie de stat.[3] Refuzul administraţiei de a lua măsuri de protecţie în privinţa prevenitului poate fi atacat la procuror, care are obligaţia să exercite controlul legalităţii aflării persoanelor în locurile de detenţie. Administraţia instituţiei de deţinere a persoanelor reţinute sau arestate este obligată:

1) să asigure securitatea persoanelor deţinute, să le acorde protecţia şi ajutorul necesar;

2) să asigure persoanelor deţinute accesul la asistenţă medicală independentă;

3) să înmâneze în aceeaşi zi persoanelor deţinute copii de pe documentele procesuale parvenite în adresa lor;

4) să asigure înregistrarea plângerilor şi a cererilor persoanelor deţinute;

5) să trimită, în aceeaşi zi, plângerile şi alte cereri ale persoanelor deţinute adresate instanţei de judecată, procurorului sau altor colaboratori ai organului de urmărire penală, fără a le supune controlului şi cenzurii;

6) să întocmească un proces-verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi adusă în instanţă;

7) să admită întrevederi libere ale persoanei deţinute cu apărătorul, reprezentantul său legal, mediatorul, în condiţii confidenţiale, fără a limita numărul şi durata întrevederilor;

8) să asigure aducerea persoanei deţinute la organul de urmărire penală

sau la instanţă la timpul indicat de acestea;

9) să asigure, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, posibilitatea de a exercita acţiuni procesuale cu participarea persoanei deţinute la locul deţinerii;

10) în baza hotărârii organului de urmărire penală sau a instanţei, să transfere persoana deţinută în alt loc de deţinere, precum şi să exercite şi alte cerinţe ale acestui organ în măsura în care acestea nu contravin regimului de deţinere stabilit prin lege;

11) cu 7 zile pană la expirarea termenului de deţinere a persoanei, să informeze despre aceasta organul respectiv;

12) să elibereze imediat persoanele deţinute fără hotărârea judecătorului precum şi în cazul expirării termenului de deţinere fixat de judecător;

13) să înmâneze persoanei eliberate certificat conform prevederilor art. 174 alin. (3) CPP, care prevede că la eliberarea persoanei reţinute I se înmânează certificat în care se menţionează de către cine a fost reţinută, locul şi timpul reţinerii, temeiurile şi timpul eliberării (art. 187 CPP).

Eliberarea persoanei aflate sub arest preventiv se face de către şeful locului de arest preventiv în temeiul hotărârii judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată. La expirarea termenului de ţinere sub arest, eliberarea persoanei aflate sub arest preventiv se face în temeiul deciziei şefului locului de arest preventiv. Hotărârea judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată cu privire la eliberarea persoanei aflate sub arest preventiv urmează a fi executată imediat după primirea ei la locul de arest preventiv (art. 330 Cod de executare al RM). Persoanelor eliberate de sub arest li se înmânează actele, lucrurile, banii păstraţi în conturile personale în instituţia dată.

[1] Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 8, adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217 A(III) din 10.12.1948 la New York. Republica Moldova a aderat la Declaraţie prin Hotărârea Parlamentului nr. 217-XII din 28.07.90. Publicată în ediţia oficială „Tratate internaţionale, la care Republica Moldova este parte", 1998, vol. I;

[2] Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.312, alin.(8);

[3] Legea RM „privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal” din 28 ianuarie 1991, art. 15;